Capitolul 4

Casa mazâlului.

Vulpea şi diacul au fost călăuză, călărind înainte, pe drumeagul luncii, cătră vadul Sasului. Caraiman purta de dârlogi, în pas, roibii căruţei. Mezinul se suise în polog lângă Nicoară. Uncheşul şi Toader Ursu umblau în laturile Domnului lor. Ceilalţi trei, în urmă. Cu asemenea rânduială şi cu armele la îndămână, s-au strecurat printre ostroavele de verdeaţă sub luciul lunii. Când apăreau, când dispăreau. În negura munţilor, deasupra asfinţitului, fluturau în răstimpuri fulgere, ca năframe de aur. Tunetul nu se mai auzea.

Acea vale a Moldovei fusese pentru pământenii care se statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, aşa era de înflorit pământul şi de luminat văzduhul. O vreme, localnicii trăiseră întru desmierdare, până ce au venit asupra lor năcazuri fierbinţi de le-au opărit bucuria, şi amărăciuni de le-au otrăvit dulceaţa.

— De aceea am fugit eu de-aici, zicea Alexa Totârnac diacului. Dacă s-or îmblânzi vremile, tare m-aş întoarce, să-mi sfârşesc la apa Moldovei zilele. Dar eu ştiu că mi-i dat să mor aiurea.

— De unde ştii? s-a mirat diacul Radu.

— Ştiu de la presvitera Olimbiada. Acea bătrână cuminte are învăţătură veche. Alină durerile trapului, descurcă mâhnirile inimii.

Diacul a râs:

— Va fi fiind o filosoafă, cu învăţătură de la Eghipet şi de la Bizanţ.

— Nu râde, diece, căci e întocmai aşa. Soţul ei a fost preot, spune ea, ucenic al părintelui Amfilohie arhimandrit, mai-marele cămării de taină a lui Ştefan-Voievod bătrânul. Prea învăţat preot s-a dovedit Dionis Filipeanul în zilele lui, şi de la acest soţ al său a deprins presvitera Olimbiada meşteşugul scrisorii şi al cotitului în cărţi. E de mirare s-o asculţi cum spune întâmplările de demult. Şi mai de mirare cum poate pătrunde gândul omului şi sorţii lui de viaţă.

Diacul a luat aminte şi râsul i s-a stins:

— Spune-mi, frate Alexa, cum ţi-a prorocit domniei tale?

— Eram tânăr şi zbrehui atuncea, diece; abia plinisem douăzeci şi cinci de ani, şi pe tatăl meu, jude la Fiiipeni, îl oborâseră cu buzduganele vorniceii Sucevii, căci se împotrivise a primi în hotarul nostru om străin. După datina noastră a pământenilor, partea de ocină rămasă stearpă n-o poate cumpăra decât tot un răzăş din acelaşi bătrân, şi, numai după ce se leapădă toţi ceilalţi răzăşi de cumpărătură, poate fi vorba să fie primit în obşte răzăş străin – Însă tot de neam, coborâtor din fraţii vechi, bătrânii de la început. Atunci, la acea moarte a părintelui meu, a fost răzmiriţă şi vorniceii au stropşit pe Filipeni şi au pus pe un bătrân slăbănog să înfieze cu de-a sila pe Scârlat Neamţu, omul lui Eraclid-Vodă Despota; şi aşa mai toţi Filipenii au intrat în şerbie la acel căpitan de lefegii la Domnie. Atuncea m-am dus eu la presvitera Olimbiada şi m-am mărturisit ei tânguindu-mă; şi presvitera Olimbiada s-a uitat lung la mine cercetându-mă cu ochii, până în măruntaiele fiinţii mele. Şi m-a întrebat:

— Ai aici o dragoste, Alexa?

— N-am, cuvioasă presvitera. Şi chiar de-aş fi avut, aş lepăda-o.

— Şi te duci în răzvrătire şi la pieirea capului?

— Mă duc.

— Cu jurământ?

— Cu jurământ, între douăzeci şi nouă de feciori ai Filipenilor, care se pustiesc şi ei în lume. Toţi am rămas sărimani şi nu mai avem nimic.

— Atunci du-te. Alexa; cetesc în ochii tăi că eşti neînduplecat, şi să ştii că ai să trăieşti ani şaptezeci şi, măcar că te vei mai întoarce la cuib, popasul morţii îl vei avea în altă parte de lume.

— Văd că, în adevăr, te-ai întors, Alexa.

— Da, diece, dar mă duc iar cu Domnul nostru Nicoară. Până la plinirea vieţii mai am mult, şi mormântul îmi va fi aiurea.

— Poate.

— Asta e credinţa mea, diece. Şi cineva trebuie numaidecât să aducă, în răsăritul soarelui, pe presvitera Olimbiada, la căpătâiul măriei sale Nicoară.

Grăind aşa domol prin pacea nopţii, s-au apropiat de prunduri pustii şi în fund s-au văzut licărind solzii de valuri ai vadului.

— Drumul nostru dintâi, în sara asta, zicea Alexa, l-am făcut prin altă parte, tăind de-a dreptul cursul Moldovei. Căruţa numai pe dincoace poate trece; şi, de la vad, în pas, să tot avem un ceas până la Dăvideni. Aici, la acest vad, s-a petrecut cea dintâi ispravă a noastră, a celor douăzeci şi nouă de feciori ce ne însoţisem. Am împresurat carăle cu poveri ale căpitanului Scârlat şi le-am îngrămădit mânându-le la vale, până într-o bulboană nouă a Moldovei pe care o cunoşteam numai noi. Iar pe vătămanul caracelor, Ferenc, l-am tăiat cu topoarele chiar pe loc, în vad. Acest sas fusese Gâdea părinţilor noştri. Multe capete căzuseră sub paloşul lui. De acum doisprezece ani vadul îi poartă numele.

— Dar căpitanul Scârlat mai trăieşte?

— N-a fost chip să-l prindem decât după pieirea lui Eraclid Despota. Dar după aceea, oamenii Filipenilor nu s-au mai putut scula din mişelie; şi noi cei douăzeci şi nouă ne-am risipit prin lume…

La vad s-au oprit. Alexa Vulpea a rămas cu ochii aţintiţi în licărirea undelor.

Apa zvonea domol ca într-o somnie. Răzbeau din fânaţurile de dincolo de apă cârâirile acelor paseri sălbatice sfioase care se chiamă cristei.

De tăcerea plină de gânduri a lui Alexa, diacul Radu stătea oarecum deoparte, simţindu-şi inima jalnică. Şi el era un pribeag şi un străin în oricare colţ al lumii se ducea, ca şi acest moldovean; şi tot pentru aceleaşi urgii şi neaşezări ale Ţării Româneşti, unde noroadele se aflau îngenunchiate în aceleaşi suferinţi ca şi în Moldova.

Căruţa cu bolnavul sosi din urmă, sunând din obezi ca din clopote. Cei doi călăreţi înaintaşi îndemnară caii şi străbătură pânza largă a apei, având adâncime nu mai mult decât două palme domneşti. Căruţa şi ceilalţi călăreţi îi urmară şi, când ajunseră în mijlocul vadului, ornicul lui Caraiman, din straiţa pe care acesta o ducea pe umăr, dădu vestirea pentru miezul nopţii. Intre oamenii încălăraţi la urmă, veneau şi caii fraţilor: murgul lui Potcoavă şi surul lui Alexandru. Îşi purtau şăile şi tărhatul cu capelele plecate ca într-o umilinţă.

— Caraiman nu mai are viers de când măria sa e bolnav, clătină din cap diacul. Acum s-ar potrivi acele stihuri pe care uneori le îngâna la popasuri.

Vulpea zâmbi cu mâhnire. După un răstimp de trap, ca să fie iarăşi la depărtarea de pază ce se cuvenea, stăpâniră caii în pas, şi Alexa ascultă cu acelaşi zâmbet de mâhnire îngânarea dulce a diacului:

Murguleţ, murguleţ, căluţul meu, Ce-mi oftezi aşa de greu?

Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete?

Ori ţi-i greu de trupul meu?

Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Holteiaş stăpânul meu, Nici mi-i greu de trupul tău, Dar mi-i greu de ce văd eu…

— Socoti domnia ta, diece, că acel cal, pe care măria sa Nicoară îl încalică de patru ani, nu înţelege că ce se petrece nu-i bine?

— Ba socot că înţelege.

În aceeaşi clipă, când călăreţii din urmă, străbătând vadul, au ajuns la malul Dăvidenilor, calul lui Nicoară a slobozi t un nechezat prelung.

— Acum el bate cu copita în prund şi întreabă… a zis uimit Vulpea cătră diac.

Deodată s-a auzit, dintr-un pilc de sălcii de aproape, glas gros care căuta să pară grozav:

— Care-i acolo, oamenilor? Cine bate cu copita în prund şi întreabă?

S-a auzit şi un dulău mormăind cu învierşunare şi scheunând ca să se smulgă din lanţug.

— Dar tu, care întrebi, cine eşti? Pas la drum şi-ţi dă sama ’

— Eu îs Iorgu Samson, prietinul dumneavoastră.

— Să fii sănătos!

— Bine-mi pare că sunteţi acei pe care-i aştept. Dacă era cumva un neprietin, apoi dădeam drumul acestei haite Vidra de-l rupea!

Omul ieşise din păpuriş, c-o bâtă mare în dreapta, trăgând cu stânga după sine în lanţug o căţea mare ciobănească, împodobită cu ragilă la grumaz.

A dat dinamul bâtei la pământ, sprijinind-o în umăr, şi a bătut palma cu oaspeţii ce-i căzuseră la înserat.

Era un bărbat nu prea nalt, însă lat în spete. Purta sub cuşmă plete pe care şi le scutura de bucurie, rânjind prin mustaţa-i zbârlită.

— Îţi mulţumesc că ne întâmpini, a zis Radu diacul.

— Vă întâmpin, ca să vă arăt calea cea mai bună după sfatul nostru de-asară. Ca să nu intrăm printre casele oamenilor, vă rog să îndrumaţi căruţa dumilorvoastră după mine pe un drumeag care ocoleşte prin ţarină, pe la capetele ogoarelor, şi dă de-a dreptul la hambarele stăpânului nostru mazâlul. Altfel s-ar fi putut să stârniţi un răzăş şi s-ar fi făcut numaidecât laie în jurul dumilorvoastră.

— Ai dreptate şi aşa vom face, cinstite logofete, a încuviinţat diacul Radu.

Diacul şi Alexa au făcut semnele de înştiinţare cu mâna; căruţa şi călăreţii au ocolit şi au mers lung răstimp în tăcere, pe dincolo de casele răzleţe ale răzăşilor dăvideni. Tocmai în fund, departe, cei doi din frunte călăreau câte-o Ioană şi se opreau, iar între ei şi căruţă logofătul Iorgu întindea de lanţugul Vidrei şi înălţa bâta, ca un duh păgân al acelor locuri.

Astfel, la un ceas după miezul nopţii, au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porţi, căruţa şi călăreţii au intrat; porţile s-au închis şi au sunat zăvoarele iar. Într-o minută de ceas soţii lui Nicoară Potcoavă au descălecat şi şi-au dus caii la locurile lor cu fân proaspăt şi grăunţe, în vreme ce li se slobozeau chingile şi se luau de pe ei tarniţile de cătră doi oameni tăcuţi ai logofătului. Căruţa a cotit la casa mazâlului, unde ardeau în ferestre candele şi făclii. Mezinul l-a sprijinit pe fratele său pe trepte: au pătruns prin uşi deschise de mâni nevăzute, într-o chilie au găsit pat aşternut, apă într-o covată, pe o laiţă, şi ştergare. Uncheşul Petrea Gânj a ajutat pe stăpânul Nicoară să se descingă, să se dezbrace, să se spele. Nu se zărea nimeni; nu s-auzea nimic; făcliile şi candelele s-au tras de la ferestrele dinspre ogradă. Două făclii de ceară luminau de pe o masă chilia bolnavului. Uncheşul Petrea Gânj se mira de asemenea casă fermecată şi, ieşind în tindă, scotocea cu ochii prin colţuri, trăgea cu urechea, aştepta pe logofătul Iorgu. Când, deodată, s-a deschis o uşă chiar lingă tâmpla lui, şi stăpânul locului a ieşit ca o umbră. Îi era încununat obrazul de barbă şi plete ca neaua.

— Dumneata eşti mazâlul? l-a întrebat uncheşul fără prietinie, punându-i mâna grea în piept.

— Eu sunt, cinstite oştene, şi vă poftesc tuturor celor care aţi intrat subt acoperământul meu sănătate şi pace. Am aşteptat să vă faceţi rânduielile, şi doresc să cunosc pe mai-marele dumilorvoastră, care se zice că-i rănit.

— Întâi să vie domnia sa Lixandru. Mezinul a ieşit în prag cu mâna întinsă:

— Pofteşte, cinstită gazdă, şi ne iartă pentru tulburarea ce-ţi pricinuim.

— Mă bucur de oaspeţi şi mai ales că vă pot fi de folosinţă, a răspuns cuviincios bătrânul Andrei Dăvideanu.

Avea ochi negri şi ageri. Uncheşul se trăsese mai la o parte, cercetându-l furiş şi cercând, cu clipiri de gene, să atragă luarea-aminte a lui Alexandru.

— Eu şi cu domnia sa Lixandru stăm strajă aici, în pragul mai-marelui nostru, a grăit el cu glasul cel ne-prietinos. Şi afară avem şi alte străji. Să nu fie cu supărare dacă înştiinţăm pe cinstita gazdă să nu treacă slujitori ai săi prin tinda asta.

— Din ceasul acesta, casa mea e a dumneavoastră, a răspuns zâmbind bătrânul.

Mezinul l-a apucat de mână şi l-a tras după sine poftindu-l la divanul pe care zăcea, obosit şi cu ochii închişi, Nicoară Potcoavă.

— Făcliile îi luminau faţa pălită de trudă. După bâzâitul de bondar al vorbelor schimbate la pragul chiliei, se făcuse deodată tăcere. Ca lovit de ceva, bolnavul a deschis ochii învăpăiaţi şi obrazul i s-a rumenit.

— Mărite Doamne, a şoptit el cu glas de rugă, cercând să întoarcă fruntea spre arătarea cu plete şi barbă ca neaua; nu fi aspru cu umilit robul tău ce se înfăţişează la scaunul dreptului judeţ. legământul ce-am făcut cătră măria sa Ion-Vodă nu l-am putut îndeplini, şi vrăjmaşii ţării sunt încă tari… Iartă-mă, Doamne, că am fost lovit înainte de vreme; anii vieţii mele nu sunt decât patruzeci.

Bătrânul nu s-a înfricoşat decât în clipa întâia de nedumerire.

— Aiurează… a şoptit el cătră Alexandru.

Uncheşul Petrea îşi ridicase cu spaimă pumnii la tâmple şi simţea ghiaţă în locul inimii.

— Doamne, luptat-am după puterile mele, a urmat cu glas mai slab rănitul. Am apărat pe sărmanii lumii şi am ridicat sabia împotriva nedrepţilor diregători ai ţării aceştia, după cum a fost diata bătrânului Ştefan-Voievod… Şi am fost hatman la Dnipru, purtând război împotriva duşmanilor creştinătăţii…

Rănitul s-a oprit, privind înfricoşat la fantasma nălucirii sale. Apoi a oftat şi a închis ochii.

— Trebuie să trimet înainte de a se face ziuă după presvitera Olimbiada, a şoptit gazda.

— Cinstite mazâl, s-a trezit din uimirea sa uncheşul, iartă-mă pentru slăbăciunile mele de oştean bătrân, care vede numai duşmani şi primejdii în toate, căci numai duşmanii şi primejdiile au fost partea vieţii mele.

Bătrânul Dăvideanu i-a apucat mâna dreaptă strângându-i-o şi arătându-i cu fruntea cătră rănit, care deschisese iar pleoapele. De data asta ochii îi erau senini.

— Bun găsit, cinstite domn… a vorbit el cătră stăpânul casei surâzând. Am visat vis de mâhnire, că murisem. De-acuma nădăjduiesc să mă fac sănătos.

— Să nu te îndoieşti de asta nici o clipă, măria ta, i-a răspuns bătrânul Dăvideanu.

* *