Capitolul 31

Steaua cu coadă şi alte semne.

La Ostrov stăteau într-o căsoaie clădită anume pentru sfaturi în zile de vreme rea câţiva din credincioşii lui Potcoavă, vorbind de zvonurile ce umblau prin Zaporojă şi judecind zloata de-afară.

Erau de faţă Ile Caraiman, Alexa Vulpea şi sorocenii; deasemenea Strămutare, Agatanghel şi vatamanul Agapie. Nu se afla acolo uncheşul Petrea, nici diacul, nici moş Elisei. Aceştia, împreună cu mezinul Lixandru şi căpitanul Cozmuţă se găseau încă la Lunca Mare, în sfat de război cu hatmanii.

Se întâmplase o poznă mare cătră sfârşitul acelei luni octomvrie; de acea poznă se vorbise o săptămână în sate, prin taberi şi pe drumurile cărăuşilor. De aşa ceva nu-şi aduceau aminte decât moşnegii care trecuseră suta de ani şi-şi ridicau cu băţul sprâncenele ca să se uite la strănepoţi. Crescuse, oameni buni, în fundul cerului o stea de-a mirare; se zbârlise şi făcuse coadă. Se afla ea mai demult printre celelalte stele care arată semnele ştiute; şi se mişca între fus şi găinuşă, suindu-se spre catapiteazmă din răsărit şi umblând cătră asfinţit, dar n-o băgase lumea de samă decât după un răstimp de cinci nopţi cu nouri şi neguri. În asemenea răstimp tot crescuse; şi în noaptea de Sâmedru, când s-a limpezit deplin văzduhul, a văzut-o omenirea în ceaţa ei de lumină, ameninţând cu coada. Ce coadă? că era ca un paloş de foc.

Atuncea a sosit ştire de la mitropoliţi învăţaţi de la Rusalim şi Ţarigrad, cum că acea stea cu coadă ar arăta sfârşitul veacului vieţii. Atâta bocet a fost prin ţintirimuri, de socot că s-au tot încălecat plângerile ajungând până la stea; şi atâtea lacrimi de jale au curs, de-ar fi putut purta nouăzeci şi nouă de mori; şi mulţi muritori s-au bucurat că s-or întâlni pe ceea lume cu iubiţii lor ş-au chefuit de-au istovit băuturile. Alţii au chefuit de scârbă.

Apa e pentru dobitoace şi jivine; aceea a rămas. Dar rachiul şi vinul, care-s băutura omului, s-au istovit. Şi asta a fost înştiinţarea cea dintăi a stelei cu coadă, că va să fie dinspre partea băuturii creştinilor mare secetă.

Pe urmă, au venit alte veşti, de la alţi monahi înţelepţi şi de la schivnicii de la lavra Pecerska, cum că steaua cu coadă înseamnă pieire numai pentru paginii cei necredincioşi; iar pravoslavnicii să se tocmească cu sfintele mănăstiri şi schituri, pentru iertarea păcatelor şi lungirea vieţii.

Când s-a dovedit că asemenea semne s-au mai văzut de cătră moşnegii cei vechi, care se ţineau încă de viaţa asta păcătoasă cu unghiile şi cu clonţurile, îngrijorările omenirii 6-^au mai potolit. Ziua urma nopţii şi noaptea urma zilei; grâiele răsăreau pe ogoarele de toamnă; oştenii din Zaporojă se ţeseau în toate părţile împlinind poruncile mai-marilor lor; soarele avea mai multă blândeţă în zilele senine; femeile au prins a meliţa cânepa hăulind cântece, şi copiii se hârjoneau pe toloacă; aşa că zdruncinul sufletului s-a potolit în bietul om, şi, cercând gustul apei, şi beţivii cei mai îndârjiţi s-au mulţămit cu dulceaţa ei şi au dat laudă Domnului Dumnezeu oare nu doreşte pieirea fiilor săi oamenii.

Tovărăşia din căsoaie aprinsese foc la vatra de subt acoperişul de stuf. Cei de faţă vorbiseră cât vorbiseră de steaua cea zbârlită, după aceea trecuseră la alte socoteli şi năcazuri. Ar fi poftit să înţeleagă când se va urni oastea măriei sale Nicoară cătră Moldova.

Zilele cele din urmă ale lui octomvrie veniseră c-o vrăjmăşie pripită a vântului de miazănoapte. Stihiile păreau a se îndârji împotriva hotărârii hatmanilor. Dintre cei de la foc, Toader Ursu mai cu samă se temea de iarnă, căreia n-ai ce-i face cu sabia, mai ales dacă-i sprijinită de furtuna de la marea de ghiaţă.

— Asemenea năcaz îl cunoaştem, a încuviinţat Strămurare, numaicât cel dintăi viscol n-aşează iarna temeinic în părţile noastre de lume. Cunoaşteţi şi domniile voastre vorba veche, că omătul cel dintăi curge la râpă.

— Dar mai ştim şi altele, s-a pus împotrivă vatamanul lăcustean, că din şapte ierni una se nimereşte devreme.

Cei din faţă au privit afară, prin spărturile căsoaiei, şi unii au oftat cugetând că anul acela 1577 ar putea fi anul iernii. Amestecul de ploaie şi fulgi de nea se ţesea afară în învolburări întruna zbătute de vânt, parcă în văzduh se îndeplinea o treabă poruncită ce nu putea suferi nici un fel de întârziere.

— Ba eu aş avea altă părere decât cinstit vatamanul Agapie, a grăit Agatanghel, ciocănindu-şi tâmpla cu arătătorul cârligat al mânii drepte. Gromovnicul meu de aice mi-a arătat mai demult că pentru ierni nu-i rânduială în ţinuturile noastre, nici în Moldova, nici în Ucraina. Am învăţătură şi de la călugării bătrâni că furtuna asta poate fi numai o înşelare.

Adevărat e că, din vreme în vreme, scapă unele furtuni din peştera unde le ţine închise Tata-vânturilor. Şi cum scapă, prind a bate pământul şi marea. Dar n-apucă bine a înfiora codri ş-a răscoli valuri, că numai ce se ridică paserea Alchion, cea care pluteşte pe aripi puternice şi n-o poate birui nici un vânt; se ridică în stoluri şi grăbeşte la peştera unde sălăşluieşte bătrânul furtunii şi se jeluieşte cu mare zvon de glasuri, rugind pe bătrân să bine-voiască a porunci fugarilor să se aline şi să se întoarcă din stâncile mării, căci acolo în cuiburi se află puii, abia ieşiţi din găocile de ouă şi încă neînvăţaţi la zbor. După legea stihiilor, puii alehionilor au răgaz în asemenea răstimp. Stihiile au rânduială să cruţe puii vieţuitoarelor de pe mări şi uscat; numai oamenii varvari nu cruţă pe copil şi pe mamă când bat război; zdrobesc şi omoară şi se dovedesc a fi cele mai rele şi mai blăstămate dintre vieţuitoarele lumii.

Se poate întâmpla să iasă la vremea asta de toamnă vânturi nebune, însă rânduială obişnuită e alta şi, după scurt răstimp, bătrânul le chiamă, le dojeneşte şi le închide în peştera de unde au scăpat.

Vremea de toamnă se limpezeşte iar, de parcă, în apropierea iernii, ar zâmbi trei săptămâni de vară întârziată.

— Întocmai aşa este, a încuviinţat Strămurare. Vara asta întârziată se chiamă la noi, în ţara Moldovei, a sfinţilor Arhangheli; iar aici în Ucraina – vara femeilor. De ce i-or fi spunând aşa oamenii de aici, încă n-am pătruns.

— Poate-i zice aşa, căci nu poţi avea desăvârşită credinţă într-însa; te bucuri de ea fără multă nădejde; de şi cunoşti că-i zâmbet înşelător, totuşi îţi place. Ba ţi-i şi mai dragă, tocmai pentru că e puţină şi trecătoare.

— Să ştiţi, a zis Strămurare, că acest frate al nostru monah de la Pobrata m-a desluşit întru totul.

Agatanghel nu mai era monah; îşi scurtase pletele şi purta strai de oştean, cu nişte ciubote dintr-o juncă şi c-un paloş de la Ştefan-Voievod bătrânul, găsit într-un pod între cioveiele mănăstirii. Acel paloş greu îl înviorase, îndemnându-l a coti pe-o cale nouă a vieţii. Se adăogise la asemenea îndemn şi prietinia acelui om detreabă, căruia îi spunea Strămurare hoţul. Deasemenea îşi găsise în tabăra de la Dnipru pe fratele său de cruce Alexa. În străinătatea în care se aflau, aceşti trei umblau nedespărţiţi.

De la focul sfatului s-a ridicat în picioare Caraiman, potrivindu-şi pe el dulama.

— Încotro, Ile? a întrebat Alexa.

— Mă duc să încarc cu toate cele poruncite căruţa măriei sale hatmanul.

— După cât înţeleg, dumneata crezi în poveşti, a râs monahul.

— Apoi, cuvioase, poveştile se spun ca să fie crezute. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Mult nu va trece şi vedem iar ţara Moldovei. Mai mare mângâiere decât asta, noi, cei pribegi, n-avem.

— Mai stăi, Ile, până ce-or ieşi poruncile.

Pe intrarea cea mai largă a căsoaiei s-a izbit un vârtej de zloată bufnind în foc. Ca un berbece de negură şi-a scuturat de spuză coarnele, s-a învârtejit pe loc şi a săltat pe fereastră.

Caraiman l-a văzut aidoma; şi-a clătit fruntea, uimit, şi s-a aşezat iarăşi la locul său.

Odată cu vârtej ul, fără să fie băgaţi în samă, au pătruns în încăperea plină de umbră feciorii Gârbovului. Cu sfiala lor obişnuită, pe care o purtau ca pe un strai, şi-au făcut şi ei puţintel loc lângă vatră, scuturând de pe dânşii mărgele de apă. Trăgând cu urechea, fără a arăta că se amestecă în sfat, au înţeles din frânturile ce le mai lepădau unii şi alţii c-ar fi vorba de vreme şi de plecare.

Atunci Nechita a tuşit cu înţeles şi a ghiontit cu cotul pe fratele său mai mic.

Alexa a înălţat spre ei nasul:

— Dar dumneavoastră, feciorilor, parcă eraţi duşi…

— Am fost duşi cu măria sa, a răspuns Gârbovul cel mare, şi acum ne-am întors. Nu-i aşa, măi Dominte?

— Aşa-i, bădica. Am grijit caii şi după aceea am venit fi noi la foc să ne-ncălzim o ţâră.

— Aţi sosit cu măria sa şi nu spuneţi?

— Ce să spunem? Că măria sa a rămas în popas la jumătate de drum, cu hatmanul zaporojenilor; că mai aveau de pus la cale unele şi altele; iar pe noi ne-a trimes înainte, să dăm ştire. Pe mine sară e şi măria sa aici.

— Apoi asta-i vestea ce ne trebuie, oameni buni, şi dumneavoastră tăceţi.

Feciorii au dat cu îndoială din cap şi n-au răspuns la asemenea mustrare. Erau trudiţi; la căldura focului, cum ieşea din ei aburul ploii, păreau alcătuiţi dintr-o putere a pământului. Întorceau privirile ca de subt o întunecime de codru. Aveau bărbi tinere; însă plete îmbielşugate.

— Spune dumneata, Nechita, a urmat Alexa, ce porunci a mai trimes măria sa?

— Ce porunci a mai trimes măria sa? Ia gândeşte-te şi tu, măi Dominte, ce porunci a mai trimes măria sa?

— Măria sa n-a mai trimes nici o poruncă, a răspuns cu îndoială Gârbovul cel mai tânăr, decât doar atâta ca să gătească dumnealui Ile Caraiman căruţa hătmăniei.

— Cum? Asta nu-i poruncă?

— Ba-i poruncă. S-o gătească de lungă cale, şi-a adus aminte Nechita.

Cei de la foc s-au uitat cu înţeles unul la altul.

Dominte a ridicat fruntea din dulamă şi a boldit ochii:

— Să vă spuie bădica Nechita, a pornit el a vorbi, că hatmanii au prubuluit şi domniile lor vremea şi au aflat de la gâşte, cum că se schimbă.

— Cine. se schimbă?

— Vremea.

— Şi de la cine au aflat?

— De la gâşte. Să spuie bădica Nechita… nu-i aşa, bădica? La jumătate de cale, unde ne-am oprit în popas, domniile lor hatmanii au stat şi s-au uitat la Bălţile Uitate. Acele bălţi ce se chiamă Uitatele se întind cât vezi cu ochii în lungul Dniprului. Şi se afla adunată în acele bălţi gâscărimea pământului. Erau gâşte sălbatice pe luciu, cită frunză în codru. Tot se învăluiau, se ridicau şi se aşezau; veneau şi din susul apelor, şi din jos; se adunau şi ţineau sfat; de zvonul lor nici nu s-aude bine ce grăieşte om cu om. Se aflau acolo în popas şi nişte zaporojeni bătrâni din partea locului, care-şi aduceau aminte c-au mai văzut ei treaba asta de câteva ori în viaţa lor. Iar măria sa Nicoară zice: Să ştiţi că gâştele dau semn de toamnă lungă, de aceea se opresc la Uitatele. Atuncea au răspuns zaporojenii cei bătrâni că de trei zile ţin gâştele sălbatice sobor. Zice măria sa Nicoară: Să vedem ce spun. Şi dă poruncă unuia Parai-pan să sloboadă în vânt o săneaţă. Când a tunat săneaţa, s-au ridicat gâştele ca un nour deasupra noastră şi deasupra bălţilor. Şi-au dat răspuns măriei sale: Da-da-da! Atuncea am cunoscut – eu şi cu bădica Nechita – că măria sa Nicoară e năzdrăvan şi înţelege limba tuturor vieţuitoarelor pământului.

— Dar de steaua cu coadă ce spuneţi dumneavoastră, feciorilor? a întrebat Agatanghel.

— Apoi ce să spunem? Spunem bine. Întăi mi-a fost groază, care nu se mai află; dar bădica Nechita zice: Mie nici nu-mi pasă! Când a spus bădica Nechita vorba asta, mi-a trecut frica. Tot bădica Nechita zice că acea stea face semn cu coada spre ţara Moldovei.

Cei de faţă au întors capetele şi s-au uitat la Nechita.

Gârbovul cel mare tăcea şi era cam ruşinat.

Astfel soborul gâştelor sălbatice de la Uitatele şi paloşul de foc al cometei au arătat măriei sale Nicoară Potcoavă vremea purcesului său întru cea mai mare şi mai scumpă hotărâre a vieţii sale, la începutul lunii noemvrie 1577.

Marţi, la timpul de după-amiază, când soarele străpungea cu străluciri roşcate ferestrele înguste ale bisericii de pe un dâmb depărtat, în vederea Ostrovului Moldovenilor, Nicoară a descălecat, venind de cătră Lunca Mare, după cum arătaseră feciorii Gârbovului. Se aflau cu măria sa uncheşul Petrea Gânj, moş Pokotilo, căpitanul Cozmuţă Negrea, diacul Radu şi patru zaporojeni, oşteni ai lui Şah hatmanul.

Chiar în acea sară, sub cer senin la foc de tabără, s-au adunat împrejurul măriei sale sotnicii şi căpiteniile peste cinci sute de săbii, şi oştenii cei vechi care aveau a purta căruţele în preajma călăreţilor, cu merinde, cojoacele, caii de schimb şi făurăriile, şi au ţinut sfat, ascultând cu băgare de samă cele din urmă porunci ale hatmanului Nicoară. Şi ridicându-se în picioare, au închinat pocaluri de mied pentru izbânda măriei sale şi pentru liniştirea sufletului scump răposatului Domn al Moldovei Ion-Vodă. Şi tot în acea noapte au plecat cei patru zaporojeni – oamenii lui Şah hatman – să ducă la Lunca Mare porunca măriei sale Nicoară Potcoavă.

De la Ostrovul Moldovenilor aveau a se ridica treizeci de sotnii şi două sute patruzeci şi cinci de căruţe de război. Iar hatmanul Şah avea a purcede, după întocmirile de mai nainte hotărâte, cu patruzeci de sotnii şi trei sute patruzeci de căruţe. Drumurile pilcurilor erau ştiute şi înţelese de lung timp, cu ceasurile de umblet socotite pentru orice fel de vreme, şi căile împărţite cu chibzuinţă ca să nu dea nicăieri spaimă. Şah hatmanul avea a trimete înainte călăreţi privighetori cinci sotnii, care să apuce vadurile Moldovei în dreptul ţinutului Lăpuşnei şi pe lingă Bugeacul nohailor. Asaul peste aceste cinci sotnii de privighere era pus Grigore Apletin de la Razdelnaia, bărbat încă tânăr, dar înţelept, care vorbea ca apa cinci limbi ale localnicilor acelor ţinuturi din preajma Dunării.

Din partea măriei sale Nicoară Potcoavă, purcedea înainte în privighere, spre vadul Lipsei, cu patru sotnii, căpitanul Cozmuţă, care deasemenea, pe cât se lăuda, era destoinic întru înţelegerea limbilor. Ştia şi turceşte şi chiar persieneşte. Numai cu chitaii nu se putea descurca.

Înainte de a se mişca tabăra de la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară Potcoavă s-a sfătuit îndelung, până cătră miezul nopţii, cu moş Elisei Pokotilo, ca să meargă o vestire grabnică la Braţlau, cătră prietinul măriei sale Iacob Lubiş filosof, să se împrăştie pe Bug şi pe Nistru, prin neguţători şi cărăuşi, în târguri şi sate, o taină, cum că nohaii s-ar găti să zvârlă ceambuluri de pradă asupra Lehiei; şi că întru apărarea Ucrainei ies zaporojenii, care îşi ţin totdeauna săbiile gata, şi îşi pun piepturile pentru apărarea creştinătăţii şi a muncitorilor paşnici.

S-a hotărât să plece pentru asemenea treabă, chiar în acea noapte, moş Pokotilo însuşi. Îl va ajunge din urmă pilcul său cu sotniile anumite, la un popas pe Bug ce-i zice Mocani. Se vor afla în acel popas, aşteptându-l, mezinul Alexandru şi Alexa Totârnac cu alte patru sotnii, a căror rânduială era să se lege în stingă cu Grigore Apletin şi în dreapta cu căpitanul Cozmuţă.

Când vor ajunge hatmanii la Iaşi, aceste trei pilcuri de sotnii înaintate cătră hotare aveau a băga samă drumurile spre Ţara Românească, Ardeal şi Lehia, oprind marfa boierească, alegând pentru judecată pe toţi cei care fuseseră vânzători de ţară şi Domn în vara anului 1574, cu pârcalabul Irimia în frunte, după izvodul ce se va da fiecărui sutaş şi fiecărui căpitan ori asaul. Diacul şi Cozmuţă Negrea au pregătit din vreme izvoadele, şi fiecare boier, călător ori aflat la curtea sa, va avea a răspunde chemării, ca unui glas de dincolo de moarte.

— Mai rămâne ceva, moş Elisei, a zis cu glas scăzut şi întristat Nicoară Potcoavă. Vei chibzui dumneata ce-i de făcut cu boierul de la Iampol, pe care l-am socotit omul nostru şi acuma nu mai am încredere în el. Bine mi-ar părea să mă înşel; dar se poate să fie vinovat, şi atunci nu-l putem lăsa în locul unde se află, din care loc uşor poate da de ştire la Iaşi, ori boierilor Ieşi care se ştie că nu-mi sunt prietini. Pune oameni ai noştri să-l ridice şi să mi-l trimeată mie.

Au mai sfătuit multe altele măria sa Nicoară şi moş Elisei, şi după aceste toate rânduieli şi sfaturi, Pokotilo s-a dus să încalece. Nicoară Potcoavă l-a aşteptat până ce s-a întors întovărăşit de doi oşteni tineri. Şi bătrânul, şi cei doi oşteni tineri au descălecat şi s-au închinat măriei sale.

Nicoară s-a dus cătră bătrân, dându-i sărutare de despărţire.

— Mergi cu bine, moş Elisei!

Bătrânul a încălecat şi s-a închinat iar din şa.

— Să te vedem sănătos, slăvite Voievoade, ţinând la Iaşi paloşul dreptăţii.

Călăreţii s-au dus; Nicoară a rămas în picioare, cufundându-se deodată în singurătatea sufletului său. A privit cătră miazănoapte unde carul mic îşi muta stelele. Cătră asfinţit, sfertul lunii ajunsese pe zare luminând curgane străvechi. Nu mai era mult până la miezul nopţii; cerul se limpezise deplin, vântul părea căzut pe cea dintăi nea uşoară a stepei.

Dintrodată a sunat în înălţime glasul gâştelor sălbatice, care se învăluiau în grabă din zarea amiezii cătră steaua miezului nopţii, căutând încă un popas de linişte în bălţi de curând părăsite. Ridicând privirile, Nicoară a văzut cometa ajunsă în creştetul bolţii, de unde apoi îşi urma mişcarea cătră asfinţit. A oftat ca de-o nădejde împlinită. Când şi-a plecat fruntea, a simţit o boare de vânt cald.

Era austrul, care venea dinspre apa Moldovei.

Venea dinspre apa Moldovei, de unde îi sosise în acea primăvară o carte de dragoste şi mâhnire.

Nicoară a lepădat lângă foc dulama şi a început a umbla printre bordeiele oştenilor lui până ce a dat la lărgime şi nu mai auzea mişcarea şi zarva taberei.

Auzea însă chemările din înălţimea de sus a văzduhului, îi mângâia obrazul vântul lin cu zvon de strune, îi fulgera tainic în coada ochiului semnul înflăcărat al cometei.

Într-un târziu, Potcoavă a venit cătră tabără şi a găsit la vatră pe Ile, zădărând şi crescând focul. S-a aşezat iarăşi la lumina flăcărilor, împresurat de năluciri nedesluşite ale viitorului.

A intrat în cort, lăsând poala intrării ridicată, ca să ajungă până la culcuş lumina şi căldura focului. S-a lăsat într-un cot, ascultându-şi tumultul inimii.

Şi-a adus aminte, fără noimă, de un cântec bătrânesc din pruncie. Îi suna în auz; îi prăpădise vorbele. Pe urmă i-au picurat una câte una acele vorbe pe buze şi le-a şoptit ca să le-audă el singur. Dar Ile de lângă foc avea ureche ageră şi i le-a prins numaidecât.

Legea ta de codru des, Văd c-acuma s-a ales Din tine să nu mai ies…

Le şoptea şi Ile acele cuvinte, îngânându-le din strune. Astfel şi hatmanului i s-a ales să nu mai iasă dintre harţuri şi treburile săbiei. A intrat în anii primăverii şi l-a ajuns bruma toamnei. Ile urma să cânte:

Am intrat copil blajin Ş-am ajuns moşneag bătrân…

— Mai am prietine Ile, până la bătrâneţă, a zis cu glas tare măria sa, de sub poala cortului. Cântă-mi altceva, De. Zi cântecul cel vechi cu paserea măiastră.

— Numaidecât, măria ta, a răspuns cu glas înăbuşit slujitorul.

Vorbele acelui cântec vechi i se păreau primejdioase lui. Ile Caraiman; totuşi le-a sunat în strune şi le-a şoptit domol ca într-un ceas ca acela târziu al nopţii. Focul se stingea şi tăciunii se umbreau sub spuză.

Floare albastră… Vine paserea măiastră, Ciocăneşte la fereastră, Şi cu glas de om întreabă: Nu vii, bade, mai degrabă? Că dacă mai zăboveşti, Sloi de ghiaţă mă găseşti…

Hatmanul tace; adierile strunelor se amestecă în susurul austrului. Prin deschizătura de sus a cortului, Nicoară zăreşte o stea care luceşte pripit lăcrămând.

* *