Capitolul 32

Boierul de la Iampol.

De doi ani de când se aşezase în Iampol, domnia sa boierul Gavril Ciohoranu petrecea o viaţă liniştită între târgoveţii de acolo; nu-l tulbura nimeni şi nu stârnea nici o tulburare nimănui.

Boier Gavril fugise din ţara Moldovei îndată după moartea cumplită a lui Ion-Vodă. Umblase de câteva ori la Liov şi de câteva ori la Braţlau, la pârcălabul Ţopa; pe urmă nu se mai urnise din Iampol, din apropierea vadului pe Nistru ce-i zicea al Raşcului. Se ştia, din cele ce spunea chiar domnia sa însuşi, că nu-i place să se ducă la curtea lui Petre Şchiopul-Voievod şi că ar sprijini „un bărbat ce-ar umbla mai drept” în treburile ţării. Acel bărbat fără beteşug i s-a părut a fi domnia sa Ion Nicoară Potcoavă, frate cu răposatul Voievod Ion. Boier Gavrilă făcea cunoscut prin oamenii din preajma sa că, pentru intrarea la Moldova a măriei sale hatmanul Ion Nicoară, domnia sa pârcalabul Ţopa a şi scos de la doi bancheri ai săi din Liov sume destul de mari.

Astfel acel boier moldovean era socotit potrivnic lui Petru-Voievod Şchiopul şi Porţii Otomane; iar dregătorii Lehiei cu greutate mare îl sufereau în hotarele Republicii. Pe cât spuneau domniile lor, aveau năcaz din partea paginilor ismailiteni, care poftiseră pe Ieşi să nu primească la ei şi în Ucraina fugar de la Moldova, ca acest fost dregător al răposatului Vodă Ion. Spuneau domnii leşi că turcii „îi poftiseră”. Dar turcii le hotărâseră şi le porunciseră, ca unii ce stăteau ameninţători pe hotarul leşesc. Cu toate acestea, domnii Ieşi nici nu izgoniseră, nici nu puseseră la popreală pe Gavril Ciohoranu.

Asemenea stare de lucruri păruse ciudată de la început lui Iacob Lubiş de la Braţlau. I se păruse mai ciudată decât hatmanului, trăitor în slobozia zaporojenilor, unde braţul stăpânirii leşeşti nu-l putea ajunge. Iacob Lubiş mai cunoştea că nici un bancher de la Liov nu slobozise bani lui Ţopa pârcalabul, deoarece pârcalabul n-avea bani puşi nici într-o bancă de la Liov. Deasemenea, Lubiş filosof ştia mai bine decât oricine că boierul moldovean Ţopa primise sprijin în taleri de argint din partea lui Nicoară şi sumele le plătise el însuşi, Lubiş, ca mânuitor de bani al hatmanului.

Se mai întâmplase că Iacob Lubiş nu mai primise de un an încheiat cerere de bani de la pârcalabul moldovean. Şi în acest răstimp, Lubiş trăsese de limbă pe unii fugari de la Moldova, care trecuseră pe la Iampol şi cercetaseră pe omul lui Ţopa, ca pe un credincios al măriei sale Ion Nicoară. Acei fugari spre Ostrovul Moldovenilor de pe Dnipru făcuseră popas şi la Braţlau, şi Iacob Lubiş filosof aflase de la dânşii cum că Gavril Ciohoranu îi îndemnase să-l înştiinţeze pe domnia sa când e plănuit să se ridice cazacii din Lunca Mare şi moldovenii de la Ostrov, ca să treacă Nistrul. Pe unii îi tocmise chiar să-i aducă asemenea vestire, făgăduindu-le bună răsplată şi de la domnia sa, şi de la hatman.

Se adunaseră astfel deasupra boierului moldovean, prepusul lui Ţopa, destule bănuieli; însă Nicoară Potcoavă nu suferea să-şi încarce sufletul c-o nedreptate. Totuşi, dacă cumva boierul Gavril a intrat în slujbă la Ieşi şi la pagini, e primejdie să se afle şi la păgâni şi la domnii Ieşi mişcarea de oşti de la Dnipru cătră Nistru, plănuită în acea toamnă. Izbânda acelei mişcări de oşti se întemeia pe taină şi grabă. Ca să nu fie nici o greşală, Nicoară Potcoavă hotărâse ca boier Gavril să fie apucat din vreme şi pe neaşteptate. Se va vedea îndată dacă e vinovat sau nu de viclenie.

Elisei Pokotilo sosise la Mocani de la Braţlau după sfatul lui Iacob Lubiş, în ziua de 6 noemvrie. Abia ce aşezase tabăra celor patru sotnii în preajma unor izvoare şi lingă colibe părăsite acoperite cu paie. Până în aceste locuri ajungeau cu turmele ciobani ardeleni; stăteau la păşunat cu oile o vară şi după aceea coborau la vale spre bălţile Dunării. Dar nu veneau în toţi anii, ci tot la trei veri. De la acei oieri se dăduse nume locului Mocani; şi era o singurătate largă de la popasul izvoarelor peste deal, până la nişte păduri de mesteceni, cine ştie unde, tot locuri umede, cu iarbă îmbielşugată. Locul popasului era înverzit c-o buruiană lucie cu frunză grasă, ce nu pierea de frigul iernii. Ici şi colo, pilcuri de câte trei-patru stejărei ce se chiamă tufă roşie. Soarele de toamnă lucea în frunzele lor arămii rămase în crengi; venea plutind pe vântul lin matasa morţilor şi se anina de frunzele uscate. De fiecare din aceste fire de matasă atârnă un painjen mărunt cât semincioara de mac şi-şi caută loc şi stare până la învierea unei primăveri viitoare. Matasa morţilor e alt semn de toamnă lungă şi blândă.

Descălecând, moş Elisei a privit cu luare-aminte acele locuri încântate, departe de lume, şi a oftat, râvnind spre tihnă şi pace. Apoi a poftit bun găsit lui Lixandru mezinul şi l-a privit lung, ca să înţeleagă de ce-i aşa de neliniştit şi supărat. Doar cele treizeci şi două de căruţe de la patru sotnii aveau cu îmbielşugare de toate, şi la vatra de jar se frigeau în ţiglă hartane de oi chivirdic, dobândite cu puţini bani de la păstori din valea Bugului.

— Mult avem să stăm aici? Nu pornim, moş Elisei? a întrebat cu harţag Alexandru.

— Ba pornim, după cum cunoşti şi domnia ta, a răspuns, împăciuitor, bătrânul. Porunca noastră este să ne aflăm pe malul celalalt al Nistrului peste cinci zile, adică la 11 ale lunii noemvrie. Cum ne-ajunge măria sa şi trece vadul, noi purcedem numaidecât cu rânduială ştiută, iar puterea lui Şah şi a măriei sale vin după noi, la două zile de cale.

— Ştiu şi cunosc, Pokotilo, dar de ce stăm aici în aceste pustietăţi?

Moş Elisei a zâmbit:

— Ca să nu ştie şi să nu cunoască nimeni nimica despre noi. Mai avem ş-o treabă anumită, căpitane Alexandre.

— S-ar putea s-o cunosc şi eu?

— S-ar putea. Ca asaul, răspunderea o am numai eu, şi toţi cei ce sunt sub mâna mea au datoria să îndeplinească poruncile ce am de la măria sa Nicoară. Dar ţin socoteală că domnia ta eşti frate şi cel mai de credinţă bărbat al măriei sale. Află că trebuie să înfăţişăm măriei sale, la trecerea Nistrului, pe boierul Gavril Ciohoranu.

— Acela e omul nostru pus la Iampol de cătră Ţopa.

— Aşa s-ar părea, că e omul nostru.

— Se dovedeşte cumva că e viclean?

— Aşa se pare.

— Atunci, asaule Pokotilo, să-l scurtăm.

— Însă avem poruncă să-l ducem nestricat măriei sale şi-n taină, ca să nu facă la hotar nelinişte şi să n-ajungă zvoana faptei înaintea noastră. Pe lângă asta, măria sa vrea să se încredinţeze cu ochii şi cu urechile şi să-i facă judeţ drept.

Mezinul a ridicat din umeri, oftând:

— Să ne supunem poruncii, asaule Pokotilo…

Moş Elisei a ridicat varga albă a puterii sale şi a strigat cătră străjile din preajma sa, chemând la sine pe Alexa Vulpea, pe Strămurare, pe Agatanghel şi pe feciorii Gârbovului.

După ce i-a dăscălit pe toţi, asaulul i-a ameninţat cu varga şi a numit pe Alexa Vulpea călăuz al lucrării.

— Eu nu mă duc? s-a mirat mezinul.

— Domnia ta, căpitane Alexandre, rămâi cu mine, i-a hotărât asaulul. Te poftesc, în numele măriei sale, să-ţi înfrânezi neliniştea.

Mezinul şi-a muşcat buzele şi şi-a plecat ochii.

Într-un pătrar de ceas, Alexa Vulpea, Strămurare şi feciorii Gârbovului s-au încălărat, iar Agatanghel a înhămat patru cai la o căruţă a sotniei întâia. Ş-au şi plecat. Aveau toată după-amiaza înaintea lor şi lumina de la pătrarul de lună cătră miezul nopţii.

În ziua de 8 noemvrie era târg de vite la Iampol. O căruţă cu patru cai bulziş, întovărăşită de patru oameni paşnici, călări, a căutat loc de găzduire la un han din margine, foarte de dimineaţă. Abia răsărise soarele şi hangiul ieşise pe podeţ, sub cununa de fân atârnată într-o prăjină aplecată asupra uliţii.

Unul dintre călăreţi i-a dat cuviincios buna-dimineaţa în limba malorosienească, şi a cerut găzduire şi masă bună pentru o zi ori două.

— Dacă vom cumpăra ce poftim, a adaos Alexa Vulpea, nu mai întârziem. Însă dacă nu găsim ce ne trebuie nouă, om mai sta: numai să binevoieşti dumneata, om bun, să ne ocroteşti. Ţi-om plăti cinstit.

— Banul e cea mai bună zapiscă, a răspuns râzând hangiul.

— Banu-i boier leşesc, a încuviinţat Alexa. Care-i numele dumnitale, cinstite hangiu?

— Iosip Uliţă-lungă, domniile. Pofteşte a te uita la mine şi vezi cât sunt de slăbănog, însă am picioare sprintene şi cutreier Iampolu-n grabă, cât ar ceti popa nostru un parastas.

S-au apropiat şi ceilalţi trei călăreţi şi au râs cu voie bună. A scos de sub coverga căruţei cap bărbos şi părintele Agatanghel, şi s-a bucurat şi cuvioşia sa de asemenea nume.

S-a aflat că pe lângă picioare lungi şi sprintene, prietinul Iosip are ş-im rachiu bun de drojdie, pus în butoiaş în anul când a fugit de la Cracovia şi s-a dus în ţara sa craiul franţuz Hendric. După ce neguţătorii au descălecat şi bărboiul părintelui Agatanghel a dat de câteva ori ocol cailor şi căruţii, s-a făcut pace, dându-li-se cailor cele de cuviinţă, şi nefiind nici oamenii obijduiţi din partea băuturii şi mâncării. Mai ales băutura de pe vremea craiului franţuz a avut mare izbândă, fiind în acea toamnă mare lipsă de vinars în ţară din pricina cometei. Şi când s-au mai oprit şi alţi creştini sub cununa de fin, Uliţă-lungă s-a dovedit fudul şi nepăsător faţă de ei. A stat cu prietinii săi dintăi. Iar alţii care au mai venit s-au mulţămit a jindui numai clondirul, pocalul şi cârnatul crud ce se chiamă „trandafir”, şi cu părere de rău s-au grăbit spre iarmaroc.

Iar cuviosul Agatanghel, binecuvântând casa şi saraiu-rile prietinului hangiu, a dorit prea mult să afle ce bărbaţi străini mai hălăduiesc în acel frumos târg al Iampolului. Căci îi spunea cândva un uncheş al său de la Moldova c-ar fi trăit aici şi bine s-a împăcat cu târgoveţii acel uncheş al său. Şi s-ar bucura ş-acuma, dacă ar mai fi în viaţă. Însă, ne mai fiind în viaţă, nu se mai bucură.

— Cum îi zicea acelui uncheş? a poftit numaidecât să afle hangiul Iosip.

— Îi zicea Nechifor Gârbovu.

Dominte a râs; frate-său mai mare a căscat ochii şi a stat o clipă în cumpănă să deie dovadă că acel Nechifor Gârbovu se află încă în viaţă. Tată-său cel bătrân, morarul, ne-a lăsat sănătate şi nu mai este, dar Nechifor Gârbovu mai trăieşte.

— Hai să ne împăcăm, s-a bucurat Iosip hangiul, şi să cinstim în sănătatea celor vii şi pentru pomenirea celor răposaţi. De douăzeci de ani de când trăiesc în Iampol, nu-mi aduc aminte să se fi aşezat în târgul nostru nici un Nechifor şi nici un Gârbov. Oamenii străini nu se prea aşează pe la noi. Numai unui boier de la Moldova nu ştiu ce i-a venit. Stă aici de vreo doi ani, într-o casă goală, numai el singur şi c-o babă mută. Când şi când trece câte un călăreţ pe la el, dar nu află ce-i trebuie lui să afle, şi se duce în treabă-şi. De trei ori în doi ani a venit să-l vadă un popă de la Tighina, din ceea parte.

— De unde ştii dumneata, cinstite prietine Iosip, că-i de la Tighina?

— Din altă parte nu poate fi, a răspuns hangiul, căci e popă turcesc.

— Poate de la Bender.

Iosip Uliţă-lungă s-a veselit nespus că acel călător cu bolduri de lumină în ochi şi nas ascuţit nu ştie că Bender şi Tighina e tot aceea.

Tighina-i târg creştinesc – Iar Bender gunoi turcesc.

— Zic unii că acest boier moldovean Gavril Ciohoranu ar vrea să se deie în legea turcească.

— Dar asta nu-i adevărat, a fost de părere Alexa.

— Adevărat, om bun, cum mă vezi şi te văd.

— Doar nu-i eşti vecin, ca să stupeşti în ogradă la dânsul şi să ţii socoteala popilor păgâni.

— Nu i-s vecin, dar nici departe de dânsul nu mă aflu.

— Ei, hai să ne-mpăcăm, prietine Iosipe, s-a înduplecat Alexa. Ce-avem noi cu boierii moldoveni?

În uliţa a doua de la hanul lui Iosip Uliţă-lungă, cuviosul Agatanghel a găsit sălaşul lui dumnealui Gavril dregător de la Moldova. Era o casă scundă, cu obloane la geamuri, în mijlocul unei livezi cu împrejmuire înaltă. Poarta era închisă pe dinlăuntru. Cu toate acestea, cugeta în sine cuviosul Agatanghel, acest boier creştin încă nu şi-a schimbat legea, şi-l chiamă tot Gavril. Nu se poate să nu fi ieşit la sfânta biserică.

Turla bisericii nu era departe. Agatanghel a grăbit într-acolo şi-a intrat sub boltă, ca un creştin care are multă vreme de pierdut. Lume era destulă. Prin fum de făclii şi cântări de psalţi, monahul a cercetat cu privirea şi a văzut lângă analoghionul din dreapta ceea ce căuta.

Dumnealui Gavril Ciohoranu făcea cruci mari, pornind de la cărarea din mijlocul pletelor, ducând dreapta până sub chimir, apoi aducând-o la gulerul lat al şubei în dreapta şi în stânga, apoi atingând lespedea c-o plecăciune adâncă.

,. Până ce s-a face turc, deocamdată-i creştin – Îşi făcea socoteală Agatanghel. Pare-mi-se că-l cunosc eu pe acest credincios boier al măriei sale răposatului Ion-Vodă. Apoi bine, frate dragă, acesta-i Gavril Pârjol de la Buhăieşti. L-am cunoscut când era vataman de răzăşi la Bogdănuţ, feciorul Lăpuşneanului. După aceea am auzit de el ca de-un dregător la cetatea Romanului, ridicat din răzăşi.”

Boier Gavril Ciohoranu era un bărbat bine cumpănit din toate mădularele; la cincizeci de ani avea plete rog cate, care abia îi sureau la tâmple; iar barba rotundă şi mustăţile tunse aminteau porecla lui veche din sărăcie – „Pârjol”.

„Vra să zică, se gândea Agatanghel, acesta-i omul cu care am avut noi multe năcazuri, pe când era vataman şi slujbaş domnesc. Din părul acesta roş se uita cumplit la noi şi sărmanii nu cutezau să se apropie de harapnicul lui.

A plăcut pesemne lui Ion-Vodă, fiind mare călăreţ şi bun purtător de sabie.

Iată-l că iese. A stat în sfântă biserică cugetând la demonul Belzebut. Să-l ducem până acasă şi s-auzim cum închide pe dinăuntru poarta. După aceea să vestesc pe Alexa şi pe ceilalţi şi să mărturisesc tuturora că poate greşesc; ca să nu-mi scrie păcat sfântul Petrea în hârţoagele din cer.”

Cuviosul Agatanghel s-a întors la hanul lui Iosip Uliţă-lungă şi a ţinut sfat cu Alexa Vulpea afară, lângă căruţă, aducând doi cai şi înhămându-i la oişte, iar pe ceilalţi doi legându-i dinapoi, la codârlă.

— Eu ţi-oi spune dumnitale, Alexa, ca unui om mai priceput decât mine, că aist dregător pe care-l chiamă Ciohoranu e unul Gavril Pârjol de la Buhăieşti, şi eu nu ştiam nimic. Dar cum l-am văzut în biserică, l-am cunoscut numaidecât; şi l-am petrecut pân-acasă.

— Ce spui, frate Agatanghel? Apoi, dacă-i Gavril Pârjol, îl cunosc şi eu! N-am să-i aduc aminte că m-a pălit cu gârbaciul plumbuit, pe când era slujitor domnesc la Bogdănuţă-Vodă. Aşa-i năcazul în săraca noastră ţară a Moldovei, că cei care se dau cu lupii şi corbii put a hoit. Vai de cel ce-şi uită părinţii şi fraţii şi se înstrăinează de ei şi le e duşman şi gâde!

— Nu socoti că păcătuim, frate Alexa?

— Noi nu-l obijduim, cum ne-a obijduit ei pe noi. Va să-l judece măria sa Nicoară. Aşa că noi, din clipa asta, ne aşezăm în preajma lui şi nu-l lăsăm până ce nu-l încleştăm.

Hotărârea lui Alexa Vulpea a fost să scoată căruţa de la han şi s-o mute în preajma casei boierului, s-o aşeze într-o hudiţă deocamdată şi s-o mute şi de-acolo, dacă va fi nevoie, după împrejurări. Cuviosul Agatanghel şi Strămurare au de dres o stricăciune; trebăluiesc la o roată şi se arată târgoveţilor care trec pe lângă ei foarte grăbiţi şi supăraţi. Feciorii Gârbovului se află şi ti în treabă, de la han la ulicioară; şi nu-i departe nici Alexa.

Măria sa Pârjol, cum îi spunea rânjind cuviosul Agatanghel, n-a ieşit pe poarta cea ferecată, decât într-un amurg, purtând toiag şi şubă. A închis poarta şi a strigat ceva slugii lui de după poartă, oprindu-se o clipită; pe urmă a pornit un pas cumpănit şi destul de repede, bătând uliţa cu toiagul tot la al doilea pas. A trecut pe uliţă tot cătră răsărit; cei din hudiţă au rămas învăliţi de întunecime.

În capătul uliţii, boier Gavril a apucat la stânga şi îndată s-a oprit la o uşă de neguţător ce da pe un podeţ. Când a bătut cu toiagul pe acel podeţ, uşa s-a deschis şi a ieşit în prag luminată dinăuntru, o femeie ce părea tânără. Boierul s-a dus asupra ei; femeia s-a tras îndărăt. Uşa s-a închis. Căsuţa a rămas întunecată, cu obloanele închise.

La al treilea ceas al nopţii, s-au auzit clempuşurile de la uşă căzând şi Pârjol a ieşit. Femeia a făcut lângă el câţiva paşi. S-au oprit amândoi ţinându-se de mână şi au ridicat capetele cătră răsărit. Era înspre acea parte a cerului un pilc de nouri, şi cometa nu se vedea. Sfertul lunii era întunecat şi el. Steaua cu coadă avea a ieşi mai târziu, cătră miezul nopţii între cloşca cu pui şi fus. Omul a mormăit o vorbă de despărţire, femeia a răspuns cu glas subţirel şi s-a întors repejor la uşa rămasă deschisă. Bărbatul a apucat calea spre casă, cotind colţul uliţii înspre asfinţit.

Când a ajuns în drept cu hudiţa, s-au alăturat pe neaşteptate de domnia sa două mogâldeţe. Boierul a vrut să strige. Când a căscat gura, mogâldeaţa din dreapta i-a şi umplut-o cu un ghem de câlţi. Când s-a smucit năprasnic, să scape, l-a primit în braţe al treilea om negru, răsucindu-i mânile la spate. Paznicul uliţii, nevăzut, bătea undeva cu ciocanu-i de lemn în toaca atârnată de gât. Pe urmă a strigat cetăţenilor cu glas răguşit că-i linişte şi pace pe pământ şi că-i ceasul al treilea de la înserat.

Ornicul din turnul soborului, în mijlocul târgului, a bătut de nouă ori.

Domnia sa Gavrilă Ciohoranu era purtat cu repeziciune, ca un buştean, în hudiţă, şi grămădit în căruţă.

Strămurare s-a aburcat după el urmând a-l strânge şi a-l cetlui cu frânghia. Boierul icnea din adâncul fiinţii şi se încorda c-o putere învierşunată. Apoi deodată a contenit. Caii înhămaţi au smuncit ştreangurile. Trei călăreţi au împresurat căruţa. Cucoşii din vecinătăţi au prins a cânta după socoteala pe care o au ei; pârcalabul îi asculta tot mai departe şi mai stâns.

După rânduială lui Elisei Pokotilo, călăreţii şi căruţa aveau a se opri la un şipot, într-o vale, şi lângă o dumbravă. Era într-un loc ocolit de drumul mare, cercetat numai vara de plugari şi păstori; iar în acel început de noemvrie îl împresura pustia. Pokotilo îl cunoştea şi-i dăduse lui Alexa toate îndreptările, ca să nu se rătăcească. L-a sfătuit să întrebe un gospodar din marginea satului al cincilea de la Iampol. Totârnac a umblat cu luare-aminte; n-a mai întrebat pe nimeni; şi după al cincilea sat de la târg spre Bug, a găsit locul. Acea pustie depărtată de sate era potrivită pentru popasul sotniilor lui moş Elisei. Se înţeleseseră, bătrânul şi Alexa, să se întâlnească acolo. Dacă Alexa nu vine acolo până la o joi, îl caută moş Elisei la Iampol, să vadă de ce nu şi-a izbândit isprava. Dar treburile se petrecuseră cu bine, după dorinţa bătrânului şi după norocul ce se vădea lui Nicoară în acea vară a Sfinţilor Arhangheli.

Şipotul de sub deal şi de sub dumbravă se aduna de la trei fântâniţe pline într-un jgheab de lemn, care vărsa în cupă de piatră o vână groasă de apă. Acolo s-a oprit căruţa după ce a umblat toată noaptea. Cei cinci oşteni au ales un loc ferit, după stejari. Au descălecat; au scos prada lor la lumină, în răsăritul soarelui. Dâmbul scânteia de brumă. Câteva ţărci au venit în vârfurile stejarilor bătrâni şi au prins a se certa.

Dumnealui Gavril boierul era boţit şi umilit de noaptea de nesomn în hurducăturile căruţei. De şi Strămurare îi scosese din gură căluşul de câlţi, se vedea că acuma îi era încleştată limba de spaimă.

Abia a putut clămpăni nedesluşit: Apă! Apă!

Strămurare, suflet milostiv, l-a ajutat să ajungă la izvor, unde pârcalabul s-a adăpat şi s-a spălat pe ochi.

— Ah! a gâfâit el întorcându-se la căruţă, amară moarte mă paşte!

— De ce grăieşti aşa, boierule? l-a întrebat Alexa, privindu-l aţintit. Te simţeşti cumva vinovat cătră măria sa Nicoară?

— Ba nu mă simt vinovat întru nimica, s-a tânguit lăcrămos boierul. Dar bag de samă că vă purtaţi cu mine ca şi cum aş fi un mişel de rând.

— Greşeşti iar, boierule! Nu te-am asuprit şi încă nu te-am împuţinat. Eşti întreg şi capul ţi-i pe umeri. Numaicât trebuie să te supui şi să mergi la judecata măriei sale.

— Dar ce-am făcut?

— Nu ştiu. Te va întreba şi vei răspunde.

— Vai şi iar vai!

— De ce te tângui?

— Căci văd cum se răsplăteşte credinţa mea.

— Nu te teme, măria sa are obicei să judece cu chibzuinţă.

Boier Gavril a tăcut. S-a aşezat la pământ şi părea trudit de moarte. Însă ochii îi erau vii şi treji între tufele de păr roş ca focul. Obrazul i s-a strâmbat de mânie mai mult decât de suferinţă, când Strămurare a păşit până la el, legându-i din nou mânile la spate.

— Aveţi porunca să mă legaţi?

— Ba nu.

— Atuncea, rogu-vă, lăsaţi-mă slobod.

— Nu putem, a râs fără ruşine Strămurare, căci ne temem să nu te iei după iepurele care a zbucnit mai nainte din tufe.

— Mă jur pe sufletul meu şi al părinţilor mei răposaţi că mă supun şi nu fug.

— Să te credem? Să nu te credem?

— Sloboziţi-mi dreapta să fac cruce înaintea Domnului Dumnezeu, care ne vede. Treclet să fiu şi să am parte cu Arie şi cu Iuda, dacă nu mă supun. Şi stăpânul meu mă va judeca drept, căci i-am fost cu credinţă.

— Te va judeca după credinţa cu care l-ai slujit.

— Dar ce-am făcut, oameni buni? Ce-am făcut?

— Nu ştiu ce-ai făcut de când nu mai mânânci pânea Domniei, dar ştim ce făceai când erai slujitor la curtea lui Bogdănuţ-Vodă. Ş-ai bătut cu gârbaci plumbuit pe sărmani.

Boierul a fulgerat în sus cu fruntea ş-a privit cu băgare de samă pe Strămurare.

— Hai sus în căruţă la hodină, i-a poruncit oşteanul, strângându-i mai tare legăturile. Dumnezeu vede şi măria sa Nicoară va judeca.

— Daţi-mi ceva să mănânc… mi-e foame… s-a jeluit boierul.

— Ţi-om da, la vreme. Hai, suie!

În ziua aceea domnia sa boierul Gavril a dormit, a ospătat, s-a hodinit şi s-a arătat întru toate supus, cu cea mai mare cuviinţă. Părea că aşteaptă senin judeţul stăpânului său.

A dormit şi în noaptea cealaltă, şi l-a privegheat în căruţă cuviosul Agatanghel. Ba i-a slobozit şi braţele din frânghie, ca să-i fie somnul mai bun. Apoi, milostivul rob al lui Dumnezeu, cuviosul Agatanghel, când a răsărit soarele, şi-a scăpat fruntea pe braţ şi răsuflarea a prins a-i cânta.

Toţi caii erau legaţi mai la o parte, între stejari, afară de unul înşeuat, al lui Dominte Gârbovu, străjerul de dimineaţă.

Dominte Gârbovu se trăsese din căruţă, îşi gătise calul, suise în pisc şi priveghease împrejurimea, apoi se întorsese, descălecase, apucase ulciorul şi coborâse la şipot să-l umple. Nechita, Alexa şi Strămurare dormeau încă la vatra caldă a focului.

Deodată toată această alcătuire paşnică a popasului s-a tulburat năprasnic.

S-a auzit un ţipăt scurt, repede înăbuşit. Gavril Pârjol, care nu dormea şi priveghea să-i vie ceasul potrivit, l-a lăsat pe cuviosul Agatanghel străpuns în inimă şi zbătându-se. S-a zvârlit ca-n fulger de sub covergă, a Încălecat calul lui Dominte şi s-a prăvălit spre izvor, ca să sară peste Gârbovul cel tânăr şi să scape la câmpie.

De ţipătul lui Agatanghel se sculau cu mişcări pripite cei de la foc. Altă cale de scăpare decât spre Dominte, boierul Gavril n-avea. Apucase cu stingă frâul, ţinea încă în dreapta jungherul sângerat al monahului; cu acel jungher înţepă fugarul în coastă, făcându-l să salte ca un cerb săgetat. Boierul era cu capul gol şi pletele zbârlite. Şuba i se desfăcuse în două părţi ca două aripi; obrazul ca de flacără în bătaia soarelui i se încreţise într-un rânjet de demon.

— Ha-ha! a dat el răcnet, rămâneţi cu bine! Nechita Gârbovu a slobozit un ţipăt înfricoşat:

— Nu-l lăsa, măi Dominte!

— N-am ce-i face, bădica! s-a tânguit cu desnădejde Gârbovul mezin.

Apoi simţind greutate în mâna dreaptă, s-a ferit scurt de săritura calului şi a zvârlit cu putere asupra rânjetului roş ceea ce ţinea el în mână. Ulciorul s-a sfărâmat de fruntea boierului cu pocnet mare, apa şi cioburile l-au orbit; în clipa de şovăire a călăreţului, Dominte a pus mâna pe frâu şi a grăit calului. Ceilalţi de la vatra focului, ca nişte mori de vânt pitice, cu aripi învăluite de furtună, şi-au schimbat locul, sărind în capul domniei sale.

Când oştenii l-au adus la căruţă pe dumnealui Gavril Pârjol, au văzut sub covergă, răsturnat şi cu un braţ atârnând, pe cuviosul Agatanghel. Au cunoscut că-şi dăduse sufletul.

Pârjol îşi ferea ochii de privirile care îl aţinteau. Îi curgeau aţe de sânge pe tâmpla stingă. Era încă frământat de o turbare nebună.

— Daţi-mi drumul, a urlat el. Mă duc la stăpânul vostru să mă plâng. Cum îndrăzneşti, mişele, să dai cu ulciorul în capul unui dregător domnesc?

Dominte s-a sfiit:

— Cu ce eram să dau? Că n-aveam altceva în mână…

— Iţi făgăduiesc bună plată pentru necuviinţa ta! Alexa a păşit înainte:

— Unde ţi-s jurământele, lup roş?

— Am să-ţi arăt eu jurământe, râie ţărănească! a detunat boier Gavril.

Se răsucea cu jungherul în mână, se pregătea să sară şi să-şi facă loc de scăpare.

Atunci Alexa Vulpea a fulgerat din ochi o clipire spre Strămurare.

Prietinul monahului a păşit înainte. Boierul s-a izbit spre el cu jungherul. Strămurare i-a pus în piept baltagul şi l-a repezit înapoi. Când l-a văzut poticnind, a sărit după el şi l-a străpuns cu cuţitul din mâna stingă subt urechea dreaptă, deschizând izbuc de sânge. C-un chelălăit răguşit şi stins, boierul s-a întins pe spate ş-a horcăit îndelung, deşertându-se de viaţă.

După ce au coborât de la căruţă pe cuviosul Agatanghel şi l-au aşezat în pajişte, Alexa Vulpea s-a întors cu faţa cătră prietinul său pe veci adormit. I s-a închinat; apoi s-a răsucit spre soţii săi.

— Creştini buni, a rostit el cu blândeţă, să-i săpăm monahului Agatanghel groapă lângă izvoare şi să-i punem semn. Pe Strămurare, a adaos el, îl poftesc să ia capul acestui Belzebut, să-l ducem măriei sale. Iar leşul l-om prăvăli într-o râpă.

Întorcându-se cu spatele spre Gavril Pârjol, cei patru oşteni au apucat cu luare-aminte pe monah şi l-au dus, să-l puie la odihnă de veci într-o poiană din dumbravă, în laturea sipetului. I-au dat sărutare frăţească şi l-au astru-cat. punându-i la căpătai cruce.

După ce-au isprăvit, s-au suit în pisc ş-au văzut în fundul zării, încă departe, înaintând la pas sotniile lui Elisei Pokotilo.

* *