Capitolul 33

Sotniile trec Nistrul.

Elisei asaul s-a înfăţişat la podul umblător de pe Nistru împotriva Sorocii şi a găsit acolo pe nacialnicul Pamfilie Zagoreţki călare, cu câţiva slujitori după dânsul. Era în ziua de 12 noemvrie, trei ceasuri înainte de asfinţitul soarelui.

Nacialnicul Pamfilie era un bărbat slăbănog, cu barba bălaie şi rară în furculiţă, privind blând lumea cu doi ochi spălăciţi de gânsac. Cu el se afla întru toată fala şi domnia sa Tadeus Kopiţki de la Movilău, cu patru hoholi în căciuli şi cojoace. Pe când slujitorii domniei sale domnului Zagoreţki erau pirpiriu îmbrăcaţi, mai mult în flenduri; însă nasurile le erau rumene.

Moş Elisei a descălecat numaidecât şi s-a închinat nacialnicului crăiesc, care şi domnia sa a pus piciorul în pământ şi a lepădat frâul, simţindu-se măgulit de cinstea pe care i-o făcea un zaporojan cu faimă, cum era Elisei Pokotilo. Li s-a adaos, sunând din pinteni, şi pan Tadeus, scoţând cuşma vişinie şi lăsând să i se vadă tâmplele rase.

— Care-i vestea domniei tale, Elisei asaul? a întrebat blând nacialnicul.

— Vestea mea e bună, pan Zagoreţki, şi vreau să trec cu sotniile mele, cai şi căruţe, dincolo de Nistru.

— Din a cui poruncă?

— Dintr-a măriei sale hatmanul Nicoară.

— Vine şi măria sa?

S-a amestecat pan Tadeus:

— Îl aştept şi eu pe slăvitul hatman din ceas în ceas.

— Atunci e bine, a răspuns pan Pamfilie, puţin nedumerit. Şi măria sa hatmanul va fi având învoire şi îndreptări?

Iar s-a amestecat pan Tadeus:

— Măria sa e volnic să treacă oriunde şi are îndreptări paloşul şi oastea cu care vine.

Nacialnicul s-a îmblânzit deplin.

— Atuncea noi nu ne punem împotrivă.

— Bine faci, pan Zagoreţki, l-a sfătuit Elisei asaul, privind spre slujitorii flenduroşi şi cu nasurile rumene. Dacă ai bunăvoinţă, te-aş ruga să mai chemi şi alţi slujitori, câţi vei mai fi având, să deie mână de ajutor. Eu trec cât ai bate în palme; n-am decât douăzeci şi cinci de căruţe; le grămădesc pe pod, slobod caii să vie singuri prin întinsura de apă de la vale, după sotniile încălărate, şi gata. Nistru-i domol şi scăzut de secetă. Când soseşte măria sa Nicoară, noi suntem în bună rânduială ca să-l primim.

— Apoi om ajuta, a încuviinţat cu blândeţă Zagoreţki, dar n-am alţi slujitori decât aceştia cinci.

— Buni sunt şi aceştia şi i-om răsplăti după cuviinţă. Cei cu nasurile rumene s-au înviorat şi s-au mişcat cătră podul umblător să înştiinţeze brudnicii.

Era o zi de lene şi dulceaţă a „verii femeilor”. Vântul de la marea din mijloc adia uşurel. Căruţa asaulului, purtată de Strămurare, a venit la locul unde se afla stăpânirea. Moş Elisei a poruncit popas şi vatră de foc, şi, la foc, un fedeleş de mied vechi.

Pe când mezinul Alexandru rânduia cu hărnicie trecerea şi se afla cel dintăi pe celalalt mal, Alexa Vulpea silea călăreţii şi caii căruţelor ce rămăseseră mai la urmă. După răcnetele de cuviinţă, toate s-au săvârşit nu fără destule greutăţi. Iar domnia sa Alexandru a poruncit să se dea vestire din corn; nu mai putea suferi nici un fel de întârziere. Dar moş Elisei mai avea treabă cu nacialnicul Pamfilie. Îi pusese într-o mână o coapsă de purcel de şase săptămâni şi-n altă mână un pocal, pe care îl tot umplea cu mied. Când ajunsese soarele în zarea asfinţitului, pan Tadeus îl îndemna cu bunăvoinţă pe pan Pamfilie să-şi mărturisească durerile de care a avut parte în această lume păcătoasă.

— Numai de năcaz am avut parte şi am pătimit ca un mucenic, oameni buni şi prietinilor, se tânguia domnia sa.

— Dar ce este? Ce năcaz greu ai domnia ta, de te jeluieşti astfel? l-a ispitit Kopiţki.

— Ah, pan Tadeus, iubitul meu, năcazurile mele nu le doresc nici duşmanilor…

A făcut puţină rânduială politicească Elisei Pokotilo:

— Strămurare, a poruncit el, umple un ulcior cu mied, adaogă ş-un hartan de friptură, şi du-te de vezi ce mai fac slujitorii crăieşti.

După ce Strămurare a plecat, moş Elisei a trezit pe pan Zagoreţki din jalea lui umedă.

— Acum poţi să ne spui, prietine Pamfilie. Întăi să deşerţi pocalul, şi spune, pe când eu ţi l-oi umplea iarăşi.

— Ziua stau şi cuget, a prins a spune nacialnicul, iar noaptea mă uit şi nu pricep. Domniile voastre nu v-aţi speriat de cometă?

— De ce să ne speriem? s-a mirat Elisei Pokotilo.

— Nici eu nu m-am speriat, a urmat nacialnicul Craiului. Dar n-am linişte nici zi, nici noapte, din pricina soţiei.

— Ce vrea?

— Vrea să-i prorocesc ce vesteşte acel foc din cer. Atâta mă chinuieşte, de-mi vine să-mi iau lumea-n cap. Las’ că în douăzeci şi cinci de ani, de când am pus cununiile, numai pricină de vrajbă îmi caută. Mă zgârie cu unghiile şi mă împunge cu boldul…

— Cum se poate una ca asta? s-a umflat de mirare şi de mânie pan Tadeus.

— Da-da… s-a tânguit cu lacrimi nacialnicul. N-am să vă mai spun că, de când cu cometa asta, a dracului nu a lui Dumnezeu, atâta şi-a ieşit din fire sărmana…

— Cum o chiamă?

— Adelaida. Atâta şi-a ieşit din fire sărmana mea Adelaida, încât mi-a trântit în cap strachina de supă. Noroc că nu era prea fierbinte zama.

— Şi domnia ta ai stat aşa şi nu i-ai făcut nimic?

— Am stat aşa, cu braţele căzute, şi cu ochii la icoana Maicii Domnului. Pamfilie – s-a mirat ea – acuma semeni într-adevăr cu Domnul nostru Isus.

Pe când nacialnicul vărsa lacrimi jalnice, s-a auzit cornul de peste Nistru sunând a doua oară, şi soarele s-a uitat la lume de pe zarea asfinţitului. Alte cornuri au dat glas dinspre calea Iampolului. Moş Pokotilo şi Kopiţki s-au înălţat în picioare ş-au încălecat, înţelegând că se apropie privighetorii înainte ai măriei sale Nicoară. Iar nacialnicul crăiei s-a plecat pe-o coastă, ameţit de trudă şi somn, în cele din urmă licăriri ale focului din vatră.

Un pilc de călăreţi au sosit gonind şi au poprit scurt în vederea fluviului adulmecând singurătăţile. După ei, cu patru cai albi încordându-se bulziş, căruţa domnească a trecut mai aproape; şi peste ape, cătră tabăra de dincolo, a mugit cornul de bour al lui Ile Caraiman.

Pokotilo şi Kopiţki au ieşit înaintea călăreţilor şi căruţei.

— În jumătate de ceas e aici măria sa, a strigat Ile ieşind de sub covergă.

Din fruntea pilcului de călăreţi s-a desfăcut vatamanul Agapie Lăcusteanul, venind spre moş Elisei.

— Dacă-i veste bună, nu mai trimet oameni cătră măria sa, a grăit el.

— Veste bună, Agapie, a răspuns Pokotilo. Cum vezi, dincolo se şi aprind focurile taberii. De la Costandie Şah venit-au ştiri?

— După înţelegere, dacă e tăcere e şi linişte, şi treaba merge fără sminteală. Cel din urmă sol de la hatmanul Costandie a sosit când purcedeam de la Ostrov. Ne-a întărit tocmeala că şi el va fi pe Nistru, în unghiul hotarului nohailor, în ziua de 11 noemvrie, tot aşa după rânduială noastră: Apletin înainte, şi domnia sa îndată după Apletin.

Caraiman, vatamanul şi privighetorii săi au văzut cu mirare cum vin de la mal oşteni cătră nacialnicul crăiesc care dormita la foc, cum îl înalţă copăcel şi-l duc prin prund la podul umblător, ce avea a trece cu cele din urmă căruţe ale asaulului.

În umbra amurgitului a sosit cu grosul sotniilor şi măria sa Nicoară. Luna aproape plină s-a înălţat din răsărit, luminând întinderi mari, şi în urmă spre stepă şi spre ţărmul moldovenesc, descoperind ca dintr-o pâclă stâncăriile albe de deasupra Sorocii.

Douăzeci şi două de sotnii s-au îmbulzit la vad, fremătând. Îmbrăcămintea sură a oştenilor moldoveni părea întuneric de peşteră între zare şi luciul apei. Când şi când scăpărau cremeni în copitele cailor. Căruţele îşi ţineau rândul la podul umblător. Nicoară Potcoavă, Elisei Pokotilo, Tadeus Kopiţki au stat îndelung neclintiţi pe cai, priveghind trecerea, primind înştiinţări, trimeţând porunci, aşa ca să nu fie în acel loc mai mult zvon decât la o viitură de ape. Mai ales glasurile oştenilor nu pătrundeau deasupra acelui zvon nedesluşit şi surd.

La al patrulea ceas al nopţii, malul stâng se liniştise. Au intrat pe podină căruţa domnească şi cei care zăboviseră. Brudnicii locului căzuseră de mult de trudă la celalalt ţărm, şi au venit la trecerea podului umblător oşteni din sotniile asaulului Elisei.

Când Potcoavă a pus piciorul pe malul drept, străjile au dat înştiinţare şi de la toate focurile taberii s-au ridicat oştenii hăulind şi urând bun venit măriei sale. A ieşit, însă, poruncă să fie linişte. Sotniile să-şi vadă de cină şi odihnă. Începând de luni, 12 noemvrie, războiul măriei sale porneşte, nu din zburdăciune, ci din mânie şi durere, în acea noapte de 12 noemvrie, de mult nădăjduită, măria sa priveghează şi ajunează.

Tabăra s-a liniştit în scurt răstimp. Luna s-a înălţat în cer senin; şi s-a arătat mai sus de lună, cătră creştetul bolţii, şi cometa cea în chip de paloş de flacără.

Oamenii veniţi întru întâmpinarea măriei sale cercau în felurite chipuri să afle veşti de ce spune lumea despre steaua cu coadă în alte părţi, în colo spre Kiu. Că pe-aici, dincoace de Nistru, lumea încă nu şi-a venit în fire. Îndeamnă doi călugări de la mănăstirea Neamţu pe gospodari să-nchine tot ce au la sine şi împrejurul lor sfântului lăcaş.

— Da’ de ce? s-a hlizit Dominte, feciorul cel mai mic al Gârbovului.

— Cum de ce? s-au mirat cei care întrebau; căci vine sfârşitul lumii, oştene.

— Ba să vă spuie bădica mea Nechita, oameni buni, a grăit cu sfiiciune Dominte, că dacă s-a prăpădi lumea, apoi vite, straie şi bani n-or folosi nimănui, fie oşteni, fie călugări.

Oamenii ascultau cu mirare pe acel firoscos care rostea asemenea adevăr înţelept.

— Pe lângă bădica Nechita, mai spunea şi măria sa Vodă Nicoară că oamenii din ţara Moldovei să nu se teamă de moarte, ci mai degrabă de viaţă, dacă e vorba ca viaţa să rămână aşa de rău întocmită precum este…

— Iaca şi asta-i adevărat… Îngânau oamenii.

La ceasul miezului nopţii, când tabăra era luminată ca-ntr-un amurg, de la focuri, lună şi cometă, Nicoară a întrebat pe Elisei asaul, care priveghea lângă sine, ce ştire poate să-i dea despre boierul de la Iampol.

— Căci am poftit să-i văd ochii şi să-i ascult glasul, a zis măria sa, ca să cunosc dacă-mi este ori nu cu priinţă.

Atunci Elisei bătrânul a făcut un semn lui Strămurare, care de mult aştepta în preajmă ca o momâie mută. Şi acel om de credinţă a păşit până la măria sa şi, punând în pământ genunchiul stâng, a tras dinainte-i, de la şold, o traistă roşie de lină şi a scos căpăţâna lui Gavril Pârjol, spălată şi gătită cuviincios, şi a aşezat-o pe traista păturită, fără a spune nimic.

Nicoară s-a întors spre acea vedenie şi pe obrazul său s-a aşternut deodată aurul lunii. Vedea obrazul vicleanului şi ochii stinşi; dar glasul n-avea să i-l audă niciodată, în veci.

S-a întins asupra pământului şi cerului o întristare de piatră şi Nicoară a oftat. Apoi a făcut semn să se înlăture de lângă sufletul său acel gunoi de om.

Tot în tăcere, Strămurare a coborât lângă apă; a dat drumul căpăţânei pe un talaz cătră sforul fluviului şi a rămas privind cum se duce, până ce s-a scufundat. Iar în vremea asta, asaul Elisei povestea cu glas domol măriei sale întâmplarea în care se prăpădise cuviosul Agatanghel.

Nicoară a ascultat cu luare-aminte; obrazul îi era pălit de mâluiire. După ce moş Pokotilo a tăcut, măria sa a înălţat privirea cătră bolta văzduhului.

— Vra să zică, a şoptit el, în noaptea aceea, când a fost ridicat, s-a uitat şi el la acest semn?

— Da… Ieşise şi ibovnica lui cu dânsul.

— Aceea, a dat lămurire pan Tadeus, e una Leonora Frumoasa. I-au trimis-o stăpânii lui de la Liov să-l privegheze.

— Da-da… a suspinat Nicoară. Acuma acea Leonoră se uită poate la semn singură şi nu înţelege nimic.

Cei doi prietini au privit nedumeriţi pe hatman. Cerul cu stele era nalt şi depărtat ca niciodată.

Moş Elisei Pokotilo s-a sculat de la vatră şi luciul lunii i-a sticlit pe fruntea-i pleşuvă.

— Slăvite Voievoade, a zis el închinându-se, eu mă duc să poruncesc încălărarea sotniilor mele şi să trezesc pe fratele măriei tale. În noaptea asta cată să călcăm două poşte, să luminăm calea înainte. Când ajungi măria ta la Prut, eu pun stăpânire pe vămile de la Tazlău şi Oituz.

Nici Alexandru, nici Gânj bătrânul nu dormeau. Cel dintăi pleca cu moş Elisei şi era neliniştit ca un harmasaraş în primăvară. Al doilea rămânea cu măria sa.

Mezinul a sărutat pe Nicoară strălucindu-şi la lumina focului ochii şi râsul, apoi a primit mângâierea şi îmbrăţişarea uncheşului, cuprinzându-l de după grumaz. În tăcere, unii au rămas, alţii s-au dus.

Se auzea ronţăitul şiragurilor de cai la conoveţe. Cineva cânta, singuratic, la un foc ce se stingea: Pentru tine, fa Ileana, A-nflorit iarba-n poiană…

Nu târzie vreme, Nicoară a ascultat tropotul înăbuşit al cailor depărtându-se pe calea stâncăriilor albe de sus. Cetăţuia Sorocei rămânea goală şi pustie la o parte. În târg era oarecare tulburare, dar crainicii măriei sale Nicoară dăduseră de cu sară înştiinţare de linişte şi pace.

Din dimineaţa de 13 noemvrie, grosul călărimii lui Nicoară Potcoavă s-a mişcat înainte, lăsând în urmă privighetori. Mişcarea cătră scaunul ţării Moldovei era rânduită a fi cu popasuri dese, ca să fie vreme de înştiinţare a satelor şi de primire a veştilor de la căpitanul Cozmuţă Negrea, care urma calea Lipsei spre Suceava, şi de la hatmanul Costandie, care suia din Ţara-de-Jos spre Fălcii, Tecuci şi vărsarea Trotuşului în Siret.

La 16 noemvrie, vestitorii lui Şah arătau că cetatea Bender, pe Nistru, fusese deşertată de puţinii ismailiteni care o păzeau. N-aveau nici o putere; grămădiseră în căruţe calabalâcul şi se trăseseră în hotarul Bugeacului subt ocrotirea lui Demir-Han. Din acea parte nu era nici o nelinişte; Demir Ghirai îşi ţinea cuvântul. Sotniile lui Apletin grăbeau spre drumurile Galaţului şi Brăilei şi spre vămile munteneşti, ţintind potecile de la Caşin. Se vestise pretutindeni venirea lui Ion Nicoară-Vodă. Neavând nici o stricăciune, lumea sta cu pace la sălaşele ei. Au început a fi popriţi, după izvodul lui Cozmuţă, unii boieri din Ţara-de-Jos şi sunt trimeşi la grosul călărimii hatmanului Şah.

La Potârnicheni, în hotarul de odinioară al ţinutului Iaşi, i-a sosit lui Nicoară vestire şi de la căpitanul Cozmuţă. Spun răzăşii din satele de cătră miazănoapte că la turcii din cetatea Hotinului s-a simţit intrarea de oşti în olatul moldovenesc, deci, după obicei, baş-buluc-baş a închis cu zăvoare porţile de fier şi aşteaptă. În satele din lungul drumului Lipsei, se ridică răzăşime tânără cerându-se la oastea măriei sale.

S-a vestit în toate părţile de îndemnul măriei sale Ion Nicoară, să fie popriţi şi daţi stăpânirii nouă boierii haini din războiul lui Ion-Vodă; iar acei care nu au avut păcat, nici mânia norodului pentru asupriri şi jăcuiri, să nu se teamă de nimic. Deasemenea satele să prindă şi să deie în mâna oştenilor măriei sale pe slujitorii păgâni care vor fi umblând în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane.

Se aleg în sate vornici dintre oamenii care au fost în războiul lui Ion-Vodă din Ţara-de-Jos în anul 1574.

Cei care doresc să iasă la oaste cu măria sa Ion Nicoară, să-şi caute cal bun, straie de iarnă, şi să-şi ia la ciochine merinde pe zece zile. Altfel, căpitanul Cozmuţă nu-i primeşte şi să se ştie că asta nu-i oaste de dobândă şi sunt oprite cu străşnicie răutăţile, furtişagurile şi ucisurile. Cine pofteşte să intre în oastea măriei sale Ion Nicoară, apoi intră numai cu jurământ.

Au venit veşti şi de la asaulul Elisei Pokotilo, în privinţa boierilor vânzători şi a liniştirii oamenilor. Fără să-l îndemne cineva, Dominte a cutezat să intre în ziua de 18 noemvrie, duminică, într-o biserică a unui sat şi, cu sfială, şi-a spus şi el părerea despre steaua cu coadă şi de mintea puţină a celora care socot că vine sfârşitul omenirii. Vine numai sfârşitul răilor, după ce se vor săvârşi slujbele de pomenire ale răposatului Ion-Vodă şi se va deschide judeţul măriei sale Ion Nicoară la Iaşi. Aşa socoate şi bădica său Nechita, mare înţelept.

În aceeaşi zi de duminică, Elisei Pokotilo trecea cu sotniile sale Siretul la Scheia, grăbind spre Tazlău. Totârnac, cu o sută de săbii, apucase în lungul Siretului, spre Bacău, ca să închidă pasul Oituzului.

Lixandru mezinul a înştiinţat pe asaul că ar avea nevoie de o zi ca să treacă în grabă pe la un loc de domnia sa ştiut, la apa Moldovei.

— Cât mă duc şi mă întorc eu, asaule, oamenii pot face o zi popas de hodină.

A răspuns liniştit şi cu blândeţă asaulul:

— Domnia ta, Alexandre, nu putem ieşi cu nici un chip din hotărârile măriei sale. Peste cinci zile trebuie să fim amândoi la Iaşi. O parte din oameni rămân să privegheze la ţinuturi, cu sutaşii cei mai destoinici. Cv. două sotnii trecem la Iaşi ca să ne facă rânduială nouă cum va socoti măria sa.

Mezinul a răspuns cu aţâţare:

— Nu se poate să nu mă duc, asaule, până unde am eu treabă.

— Fără învoire?

— Răspund eu faţă de măria sa.

— Nu cuteza a trece domnia ta peste hotărârea de care îţi vorbesc.

Alexandru a privit cu mânie pe bătrân; moş Elisei a înţeles că în acea mânie stă o mare primejdie, ca în nourul de furtună trăsnetul. A tăcut.

— Mă duc cu orice preţ! a izbucnit mezinul.

Asaulul a oftat. Ar fi putut da poruncă de oprelişte, dar s-a stăpânit. După cum îl prevestise măria sa, acel tânăr se scufunda într-o rătăcire, ca într-o arşiţă de friguri.

Alexandru a făcut semn călăreţilor celor mai de-aproape, scrâşnind:

— Veniţi după mine!

Oştenii au aşteptat semnul asaulului.

— Duceţi-vă, a grăit moale acesta şi a adăogit din ochi semn de întoarcere.

Ei au încuviinţat, înţelegând, şi s-au luat cu repeziciune după căpitanul lor. Dar acel căpitan buiac nu mai avea nici o luare-aminte asupra lor şi-i uitase.

L-au urmărit îndelungă vreme. Au pus în pas când îşi domolea el fuga, s-au avântat iar când l-au văzut pornind din nou viforos.

Unul din cei doi călăreţi ostroveni era Dominte Gârbovu, care fusese cuvântăreţ în biserică la Scheia. Al doilea era un om posomorit şi tăcut, unul Mitrea Bogza, fost cioban.

L-au dus pe mezinul Alexandru aşa cu domoliri şi iuţeli, până într-un loc unde se făcea în dreapta o pădure bătrână. Acolo dintrodată căpitanul Lixandru a oprit năprasnic, punându-şi fugarul în două picioare. Apoi a săltat ca o lăcustă peste şleah, intrând în luncă, sub lucirea asfinţitului.

Bogza a oprit, şi-ndată, după el. Dominte.

— Unde Dumnezeu s-o fi ducând? s-a mirat ciobanul.

— Ştie dracu… a îngânat Gârbovu cel mezin. Bogza a rânjit:

— Apoi n-om îndrăzni să intrăm şi noi unde se duce domnia sa, ca să nu dăm într-o primejdie, să întârziem şi să ne prăpădim sotniile.

— Ba ne-om întoarce grabnic, a zis Dominte, ca să dăm sama cătră asaulul nostru; altfel se supără bădica Nechita şi mă mustră cu pumnul.

* *