Capitolul 34

La scaunul ţării Moldovei.

În ziua de joi 22 noemvrie, fiind în preajma Sculenilor pe Prut, Nicoară Potcoavă a fost vestit de Costandie Şah cum că Petru Şchiopu-Vodă nu se află la Iaşi. A ieşit de două săptămâni de la scaunul său, trecând Dunărea la Isaccea ca să închine daruri beilor din cetăţile Dunării, având de gând să-şi urmeze calea cătră Ţarigrad. Străjile Lui turceşti s-au dus cu el până la vadul Obluciţei, iar de acolo s-au întors alene. La Iaşi încă n-au putut ajunge. E bine să fie apucat scaunul ţării fără nici o întârziere.

Deci în sara de joi 22 noemvrie, Nicoară Potcoavă a trecut Prutul şi la 23, vineri, privighetorii săi au suit cu repeziciune dealul Popricanilor.

Venea şi Şah-hatman pe drumul tătărăsc, răzbind pe la Răducăneni, până în dealul Ciricului.

De la Popricani, cu douăsprezece sotnii, Nicoară Potcoavă s-a desfăcut de uncheşul Petrea Gânj, şi, ocolind pe lângă pădurea Copoului şi prin valea Păcurarului, a lăsat două sotnii la Galata.

Urmând a ocoli prin Miroslava, a ieşit în valea Bahluiu-lui ş-apoi la opustul iazului de la Frumoasa. A prins toate înălţimile şi drumurile de trecere de la Bucium, a pus oameni în mănăstirea de lângă iaz şi a împresurat curtea domnească pe din vale. Şah venea de la Ciric, uncheşul Petrea dinspre dealul Copoului. Căruţele oştimii stăteau zăgăzuite la intrările târgului.

Când a pătruns cea dintăi sotnie descălărată a lui Nicoară dinspre valea iazului cătră poarta cea mică a curţii domneşti, lângă odăile siimenilor, au prins a ieşi din vecinătăţi oameni feluriţi, cu scări, topoare şi târnăcoape, ca să dea sprijin. Se îndemnau chemându-se unii pe alţii şi au prins a bate în porţi cu topoarele şi a dărâma cu târnăcoapele crăpăturile zidurilor.

Pe deal, la porţile cele mari din faţă, cătră Sfântu-Neculai Domnesc, s-au auzit tunete. Potcoavă stând în privelişte pe toloaca Frumoasei, a înţeles că uncheşul Petrea a ajuns la poarta cealaltă a cetăţii şi a pus săneţe în bătaie asupra turnului de deasupra intrării clopotniţii paraclisului, unde se îmbulzeau de obicei străjerii.

Soarele, pe cer senin, abia se cumpănea cătră al şaptelea ceas al zilei. În târg, cătră valea de la Carvasara, unde se afla şi hanul neguţătorilor turci, pornise mare zvoană; bătea a primejdie clopotul cel mare de la Sfânta-Vineri. Tot de-acolo se înălţa un fum des de la o casă aprinsă, şi adierea zilei îl purta de la vale spre deal, adică de la miazăzi spre miazănoapte. Vântul arăta măriei sale Nicoară că vremea bună se prelungeşte.

Veneau cătră el din dreapta, prin laturea mănăstirii Frumoasa, călăreţii zaporojeni, trimeşi de Costandie, ca să-i vestească apropierea. Călăreţul din frunte avea dinaintea sa, în şa, o muiere despletită, călăuză veselă, care-i purta pe oşteni pe poteci cunoscute numai de localnici.

În vremea asta, în zidurile de la mănăstirea Sfântu-Sava, se închisese cu mare grabă şi frică înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie, aşteptând de la credincioşii săi veşti, ca să înţeleagă ce are de făcut.

Soseau în pripă, unii după alţii, preoţi, călugări, diaconi, şi gâfâiau la uşa stăreţiei, aşteptându-şi rândul. Iar egumenul Macarie se tot purta pe lângă cămară, ţinându-se de fălci şi tânguindu-se, parcă l-ar fi durut măselele.

— Înalt prea sfinte, a strigat subţire diaconul al doilea de la mitropolie, Cristea Sârbu, îngenunchind lângă prag, nici nu s-a mai văzut asemenea oaste în târgul nostru. Se umplu uliţile de oşteni călăreţi.

— Înalt prea sfinte, s-a spăimântat cu glas gros şi cumplit diaconul întăi, Anania Bârlea, n-avem alta de făcut decât să ne-nchinăm şi noi cu cea mai mare grabă.

— De ce, Ananie? a zâmbit prea sfinţitul Anastasie.

— Apoi, înalt prea sfinţite, după ce i-au detunat pe darabani şi nemţi cu săneţele oştenii lui căpitanu Petrea, de au căzut vreo doi din clopotniţă ca ciorile, au pătruns asupra slujitorilor domneşti din vale pedestraşi ai lui Potcoavă, şi când au tras săbiile, ş-au început a-i sângera pe ai noştri, gata – aman! Cădem la mila măriei sale Nicoară, să ne ierte şi să ne sloboadă în lumea noastră, unde om vedea cu ochii, ori să se milostivească măria sa a ne primi în leafă.

— Frumos război, n-am ce spune, a rânjit părintele Anastasie mitropolitul. Chiar acum i s-a năzărit lui Vodă să se ducă la împărăţie, lăsând ţara de izbelişte. Asupra lui să cadă blestemele pentru prădăciuni şi pojaruri.

A îngenunchiat în faţa înaltului şi preotul cel bătrân de la Sfânta-Vineri, popa Chirică.

— Ba, înalt prea sfinţite, să nu păcătuim, a înălţat sfinţia sa glas; crainicii strigă de un ceas de vreme, prin toate părţile, că măria sa Ion Nicoară nu vine cu duşmănie asupra ţării şi nu va fi asuprit, ucis şi prădat nimeni. Numai paginilor de la Carvasara să le fie frică; pe aceia îi taie cât te-ai şterge la ochi.

— Strigă crainicii asta? s-a mirat părintele mitropolit.

— Strigă, înalt prea sfinte; fac cruce şi mărturisesc pe sufletul meu. Mai strigă acei crainici că măria sa vine cu oaste de ţară şi cu ajutor de la fraţi creştini. Şi va întemeia judecată la scaunul ţării.

— Ce fel de judecată?

— Să judece pe cei mari ai lumii, înalt prea sfinte.

— Se sumeţeşte acest domnişor a se aşeza jude în locul lui Dumnezeu?

— Se sumeţeşte, înalt prea sfinte, n-avem ce-i face. E plin târgul de călărime; tot năboiesc, tot năboiesc oşteni din toate părţile. Şi căruţe vin dinspre podul Păcurarului şi dinspre Sărărie şi de cătră Ciric; tună şi detună, şi nu înţeleg. Înalt prea sfinte, de ce se bucură aşa prostimea.

— I-a venit vremea să se desfăteze şi ea, a zâmbit a treia oară mitropolitul.

Diaconul cel subţire şi bălan, şi diaconul cel gros şi negru, şi popa Chirică cel cu barba căruntă şi ochii bulbucaţi s-au sculat în picioare şi au plecat frunţile cătră poruncile înaltului lor.

— Poruncesc să se tragă clopotele la mănăstiri şi biserici, a hotărât mitropolitul. Şi arhiereul Gherontie să iasă înaintea biruitorului cu pâne şi sare. Şi dacă închinăciunea e bine primită, am să văd; socot că mă voi osteni şi eu până la curte, să îmblânzesc leul şi pardosul.

Îndată s-au sunat clopotele la Sfântu-Neculai cel bogat, biserica domnească a curţii, la mănăstirea Sfântu-Sava. la Sfânta-Vineri, la Dancu şi la toate bisericile şi mănăstirile, până la Golia în capătul târgului.

Vlădica Gherontie, locţiitorul mitropolitului, a ieşit cu sobor de preoţi şi călugări, venind cu icoane şi făclii la curtea domnească, să se plece lui Vodă cel nou, îngenunchind cu pine şi sare.

Caimacanii şi dregătorii lui Vodă Şchiopu dăduseră dos la faţă. Se ascunseseră prin măhălăli, alţii avuseseră vreme să iasă cătră pădurile de la Păun şi Repedea.

Căpitanii de la curtea domnească, cei care închinaseră armele, au cerut măriei sale Vodă cel nou milă şi ocrotire să intre sub mâna măriei sale, cunoscând ascunzătorile boierilor dregători şi făgăduind să-i aducă de grumaz la picioarele prea slăvite al stăpânului Ion Nicoară-Voievod.

În vreme ce se aşezau zece sotnii de ostroveni la curtea domnească şi la mănăstirea Frumoasa, zaporojenii lui Costandie Şah străbăteau târgul la pas, cu căruţele cu covergă după fiecare sotnie. Cântau şi-şi jucau caii.

Costandie a abătut la curtea domnească, găsind acolo îmbulzeală de curteni de rând, monahi şi popor. Şi-a făcut loc călare, a oprit la treptele spătăriei celei mari descălecând singur, pe când straja rămânea călare cu săbiile trase. Ion Nicoară-Vodă a coborât cu braţele deschise. Amândoi hatmanii s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Mulţimea a dat glas de slavă, pe când Nicoară şi Costandie intrau la sfat în spătărie.

A venit vestire de la mitropolitul Anastasie că înalt prea sfinţia sa e gata să se plece cu supunere în faţa măriei sale şi să-l ungă domn, au a doua zi sâmbătă, au a treia zi duminică, aşa cum va porunci slăvi tul stăpân şi cum e gustul măriei sale.

Înalt prea sfinţitul Anastasie s-a înfăţişat, plecat din şale, în negreaţă rantiei şi a camilafcei; binecuvântând poporul îmbulzit, a suit domol treptele de la spătărie şi străjile i-au făcut loc să intre la măria sa.

Despre ce s-a grăit acolo, nu s-a ştiut şi s-a ţinut taină, înalt prea sfântul părea împăcat şi bucuros când a ieşit din spătăria cea mare. Şi-a făcut Loc până în foişor, deasupra adunării poporului, şi, după ce a mai binecuvântat o dată, înainte de-a începe vorba, a înghiţit strâmb, răsucindu-şi capul de la dreapta spre stânga.

— Să trăiască măria sa! a cuvântat înalt prea sfinţitul Anastasie din cerdac. Măria sa porunceşte în ziua de duminică, 25 noemvrie, parastas şi praznic pentru odihna sufletului răposatului Ion-Vodă, fratele mai mare al măriei sale. Atuncea să se adune poporul la biserici. Iar ziua încununării măria sa o va hotărî la vreme, având alte treburi mai grabnice. Şi să se ştie că măria sa nu vine voievod din mila necredincioşilor ismailiteni, ci vine cu oaste creştinească şi cu puterea săbiei sale, aducând norodului nădejde ca să trăiască slobod, cum au trăit şi moşii noştri din veac.

La vorbele prea înaltului s-au tălăzuit asemenea tunete de hăuliri, mugete şi chiote de bucurie, cum nu se pomenise niciodată la vreo domnie nouă.

Mitropolitul Anastasie, bătrân încă în putere, cu plete negre, sprâncenat şi cu dinţi albi, se îndreptase din şale şi asculta cu luare-aminte acele chemări prelungi, căutând să-şi dea sama dacă-i bună şi din inimă zvoana aceea de glasuri şi de chiote. Căci înalt prea sfinţia sa de mult era deprins să vadă oştenii cu cealma împrejurul norodului. Şi inima acelui norod era cu îndoială şi cu frică întocmai ca inima înalt prea sfinţiei sale.

A adaos înalt prea sfinţitul Anastasie:

— Măria sa mai porunceşte negustorilor şi breslelor să coboare obloanele şi să-şi scoată marfa. Nimănui nu-i va lipsi un capăt de aţă. Măria sa Ion Nicoară-Voievod vine ca părinte şi prieten al tuturor.

S-a învăluit iar furtună de glasuri. Clerici mulţi, adunaţi grabnic în foişor, au cântat cu glasuri înalte: Sfânt, simt, sfânt Domnul Savaot – Plin e cerul şi pământul de mărirea lui…

Când au contenit cântările, înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie a mai îndemnat poporul să se înfăţişeze la slujba de vecernie, când se vor trage clopotele la toate bisericile târgului. Şi fiecare să umble cu linişte şi cuviincios, ca să nu-l supere pe măria sa.

Însă după slujba de vecernie, prostimea, purtând făclii, s-a îmbulzit cătră curtea domnească. Acolo straja fiind în putere şi neclintită ca un părete de cremene, făcliile s-au îndreptat spre Sfânta-Vineri şi au umplut uliţa de la Carvasara. Lumea a stârnit tumult, şi glasuri multe au strigat împotriva neguţătorilor păgâni.

A trecut o strajă de şase călăreţi şi a îndemnat lumea să se împrăştie căci, din porunca măriei sale Nicoară, neguţătorii ismailiteni au fost ridicaţi şi duşi la curte, în temniţa de sub turnul porţii. Dar lumea nu s-a liniştit. Aparii de la cişmea au înălţat coromâslele şi au poftit să bată cu ele pe dumnealui Sima Ghiorţ, mare armaş al domniei Şchiopului, care stă ascuns în beci între poloboacele cu vin, chiar acolo în casa lui de lingă biserică.

Aceste vorbe au zădărât care nu se mai află mulţimea; şi Şahân, starostele breslei aparilor, s-a suit pe o scară pe care o ţineau alţii cu putere sub dânsul şi a grăit astfel:

— Oameni buni, acuma-i vremea noastră ca să plătim lui Sima Ghiorţ pentru toate răutăţile pe care le-a săvârşit împotriva omenirii sărmane. Să-l pârâm la măria sa Nicoară pentru urgia cu care ne prigoneşte.

— Să-l pârâm, să-l pârâm la măria sa! au încuviinţat unii mai vârstnici, de-o samă cu starostele.

— Ba să-l răpunem acum! au răcnit bărbaţii mai tineri şi femeile.

S-a pornit o învălmăşeală în viermătul de oameni, tălăzuindu-se între chiote de mânie şi ţipete de durere.

Atuncea s-a arătat călare, lingă biserică, uncheşul Petrea Gânj, chemat de straja dintăi. Domnia sa era împresurat de oşteni încălăraţi, cu suliţi. Darabana a sunat, poruncind linişte.

Lumea s-a domolit cu greu.

— Ce poftiţi, oameni buni? a întrebat cu glas puternic căpitanul Petrea.

Nu s-a ştiut deocamdată ce poftesc oamenii cei buni. Deocamdată au poftit cu toţii să strige. Darabana a mai bătut o dată.

— Să vorbească cel de pe scară! a poruncit uncheşul Petrea. Pe cât înţeleg, e omul dumneavoastră.

— Aşa-i! au încuviinţat unii.

— Ba nu-i omul nostru! au răcnit alţii.

A sunat iar darabana a treia oară. Călăreţii ostroveni au aplecat suliţile.

— Eu nu-s nici al unora, nici al altora, a strigat starostea de pe scară; eu îs omul lui Dumnezeu. Şi ca un umilit ce mă aflu pe lumea asta, mă rog domniei sale căpitanul Petrea să-l judece pe Ghiorţ mare armaş, după tânguirea noastră ori să ni-l deie în labă, să-l judecăm noi.

Se făcuse tăcere ca după alinarea unei furtuni.

— Ce aveţi domniile voastre împotriva lui mare armaş? a întrebat căpitanul Petrea.

— He-he! Câte avem noi! a rânjit starostea Şahân, zbârlindu-şi barba şi mustăţile cărunte.

Deodată s-a auzit un glas subţire şi mânios cerând loc, şi, dinaintea căpitanului Petrea, între făclii, s-a înfăţişat o ţigancă încă tânără, cu cozile împletite cu arginţi atârnându-i pe lângă urechi.

— Asta-i Trandafira! ziceau bărbaţi şi femei din mulţime.

— Eu sunt, a ţipat ţiganca, rupându-şi dintrodată de pe piept cămaşa şi jucându-şi sânii goi. Una dintre ţâţe, cea din stingă, era neagră şi ciumpăvită. Of! a ţipat ea. să se uite căpitanii şi voievozii ce ne face armaş mare.

A prins a lălăi un cântec înfricoşat:

Ghiorţ ne spânzură-n cârlige De ne arde şi ne frige Sima Ghiorţ!

— Unde-i Sima Ghiorţ! a strigat cu mânie căpitanul Petrea.

— În palatul lui de lângă biserică, a răspuns Şahân starostea. Intre poloboace, în pivniţă; aşa îl pârăsc slujitorii lui.

— Să mi-l aduceţi! a poruncit uncheşul.

— Aista-i venit de la căpcăuni, a înştiinţat starostea de pe scară. Cine intra la armaş mare nu mai ieşea, ori ieşea Împuţinat ca această biată Trandafira.

— Să-l aducă aici, striga ca într-o nebunie ţiganca; să-l pălească slăvitul căpitan cu sabia.

O parte din poporul adunat a intrat în palatul marelui armaş. dărâmând în puţine clipe totul. Cu lemne, cu topoare, au răzbit. L-au adus pe armaşul mare, boţit, ghiontit şi suduit dinaintea căpitanului Petrea.

Trandafira s-a repezit asupra lui ca o caie cu ghiarele, ţipând iar:

— Of! păgâne şi căpcăune, Tu la ţâţe ne înjunghii Şi ne baţi pene subt unghii…

Sima Ghiorţ!

Mare Armaş Sima Ghiorţ nu era om mare, nici voinic. Era un slăbănog spin, cu petec negru de catifea peste ochiul sting. Tremura subt ameninţarea mulţimii, cu mânile legate la spate, încovoiat cu umilinţă dinaintea stăpânirii nouă.

Trandafira s-a zvârlit cu ghiarele asupra ochiului sănătos. Lumea s-a tălăzuit iar. Darabana a cerut întărâtat linişte.

— Vi-l dau! a strigat uncheşul.

Într-o clipă, balaurul cu o mie de capete a rupt şi a mistuit jertfa.

* *