Capitolul 35

Temelii ale puterii domneşti.

Duminică, în 25 noemvrie, au sunat toate chimvalele bisericilor şi mănăstirilor din târgul de scaun, vestind slujbă mare cu parastas şi pomenire a răposatului Voievod Ion.

Fuseseră poruncite deasemenea din târg în târg şi din sat în sat, în tot cuprinsul ţării, slujbe la fel şi praznice. Aşa că pe acea vreme lină de toamnă, cum nu mai fusese niciodată în veac, cântau sonurile revărsându-se în văzduh şi plutind pe aripi nevăzute. În margine de crânguri înfloriseră alunii şi îmbobociseră cornii. La curtea domnească slobozise floare o creangă de liliac, lângă fereastra unde odihnea Ion Nicoară.

Măria sa nu prea avea somn. Ardeau făcliile în cămara sa până la miezul nopţii şi revărsarea zilei îl afla umblând Ia odăi şi la oşteni în tot cuprinsul cetăţuii. Sâmbătă, cu strajă tare, a ieşit călare spre dealul lui Păun, şi a coborât prin viile de la Bucium.

Duminică, în tot cuprinsul curţii domneşti, s-au întins mese de praznic pentru oşteni şi la toate bisericile şi mănăstirile s-a îmbulzit lume sărmană la ospeţe. Măria sa a privegheat din cerdacul spătăriei şi, la închinarea oşti-mii, a ridicat deasupra frunţii sale pocalul, sorbind u-l până la cea din urmă picătură. Altă mâncare decât puţină colivă într-un talger de lut, măria sa n-a gustat în acea zi.

În alcătuirea străveche a acestei mâncări se amestecă grâul, mierea şi laptele, de care nu trebuie să fie lipsită fiinţa omenească. Cei din viaţă cinstesc morţii, împărtăşindu-se din ea, mărturisind astfel că n-ar fi lipsiţi de bunurile vieţii. Dar coliva e o mâncare dulce numai a praznicelor. Sărmanii nu mai pot s-o aibă în toate zilele vieţii, de şi muncesc şi robesc de la leagăn până la mormânt.

La al patrulea ceas al dimineţii, Nicoară a coborât scările spătăriei şi popa Chirică s-a suit în foişor şi a binecuvântat pe ostrovenii Domniei, cu braţele întinse, ca şi cum ar fi vrut să le potolească lăcomia. Sfinţia sa a rostit închinare de laudă Voievodului, şi atunci oşteni aşezaţi în lungul zidurilor până hăt de vale, la odăile siimenilor, au prins a detuna unul după altul din săneţe, aşa că au fost fulgere şi trăsnete, de s-a uimit şi s-a mirat, cum nu se poate spune, prostimea aburcată pe ziduri ca să vadă petrecerea de la Domnie.

Cătră ceasul al cincilea al zilei, măria sa Ion Nicoară a ieşit cu Costandie hatman şi cu uncheşul Petrea, având în jur o sotnie de oşteni cu suliţi. Au trecut pe la praznice, ca să vadă petrecerea mulţimii. Unde ajungea măria sa, numaidecât prindeau a bate clopotele bisericii, şi norodul dădea glas de slavă, iar psalţii cântau aşa de năprasnic încât le erau obrazurile ca de postav roş.

La Sfânta-Vineri, sărăcimea a îngenunchiat înaintea calului alb al măriei sale; numai starostea Şahân a rămas în picioare şi, închinându-se de trei ori cătră Voievod ca la o icoană, a arătat care-i ruga poporului:

— Să ne dai stăpânitor drept, măria ta, care să nu râdă de schilozi şi cerşetori, cum râdea Ghiorţ; să nu-i anine în cârlige şi să-i ardă cu frigări înroşite; să nu străpungă sinii muierilor şi să le farme palmele în ţâţâna uşii, cum se arată în cântecele alcătuite de cobzarii noştri; pentru care Ghiorţ şi-a primit întăia osândă, iar cea de-a doua are a o primi de-acum înainte în veac şi pururea în fundul tartorului. Ci măria ta binevoieşte a ne da un dregător milostiv; şi-l cerem pe căpitanul Petrea care se află acum în stingă măriei tale, lângă inima măriei tale. Şi noi l-om asculta şi din poruncile Domniei nu vom ieşi.

— Încuviinţez cererea norodului, a zis Potcoavă. Şi cum te chiamă pe domnia ta?

— Eu îs Şahân, starostea aparilor, şi oricând slujitor al măriei tale. Ţi-or pomeni veşnic numele sărmanii, pentru bunătatea ce le-o arăţi, prea slăvite stăpâne!

— Am aflat, staroste Şahân, de întâmplarea de vineri şi de mânia norodului împotriva lui Ghiorţ. Unde-i Trandafira?

— Aici, Doamne! a răspuns cuviincios ţiganca, ridicându-se din genunchi. Era curat îmbrăcată şi-i sunau argintii cosiţelor.

Măria sa Ion Nicoară s-a uitat o clipă la ea, apoi a întors în loc şi s-a dus.

Calicii fără mână ori picior, strâmbii şi orbii au bătut metanie în pulberea medeanului ş-au prins a se jelui, cântând:

Doamne, miluieşte-ne, De păgâni păzeşte-ne, Bunătate să ne-ngădui, Altă pită nu ne trebui…

Când s-a întors alaiul la curtea domnească, îl aştepta descălecat sub foişor pe măria sa un sol grabnic de la asaulul Elisei. S-a închinat cu cuşma în mână. Era Mitrea Bogza, cel ce fusese în tinereţa sa cioban.

— Ce ţi-i voia? a întrebat Nicoară.

Oşteanul s-a apropiat, plecându-şi fruntea. Nicoară a priceput că i se aduce o veste tainică şi a chemat pe sol după sine, ducându-l sus în pridvor.

— Acuma spune.

— Slăvite stăpâne, a răspuns Bogza, mă trimete asaulul nostru ca să vestesc cum că Alexandru coconul, fratele măriei tale, a ieşit fără voie de sub mâna asaulului nostru şi s-a răzleţit singur, în colo, cătră Moldova. Am umblat o vreme după domnia sa coconul, fiind cu mine şi Dominte Gârbovu, până-ntr-un loc, ce-i zice „Sub Boura”, după cât am aflat. Acolo l-am lăsat, având datoria să ne întoarcem la sotniile noastre.

— Da. Şi pe urmă?

— Pe urmă – nimica, slăvite stăpâne. Asaulul nostru trimete vestirea asta şi atâta-i.

Nicoară a privit pe oştean fără să clipească.

— Bine, a zis măria sa încet. Acuma du-te la cuhnii, să te ospăteze. Aşteaptă până ce-ţi dau răspuns. Unde-i acuma asaulul Pokotilo?

— Slăvite stăpâne, asaulul nostru a intrat în munte, nici nu-l mai pot găsi; mi-a poruncit să rămân aice la curte până ce-a veni şi domnia sa cu unii boieri pe care i-a apucat de grumaz.

— Bine. Înfăţişează-te căpitanului Petrea; spune-i şi lui ce mi-ai spus mie. Du-te!

Potcoavă grăia c-o voce blândă, dar îndată ce Bogza a coborât din pridvor, tot lăuntrul său i s-a cutremurat de furtună. S-a învârtit în juru-i, cătând ceva. După aceea a intrai în cămara unde îşi avea patul de odihnă şi s-a trântit cu faţa în jos pe poclăzi. După o clipită a săltat în picioare şi a căutat cingătoarea cu armele de război. A prins-o cu repeziciune, apoi a aruncat-o.

— Ce-mi folosesc toate? mormăia el înăbuşit, ca într-o rătăcire fugarnică. Toate se împlinesc bine, şi deodată vine acest prag la care mă poticnesc. Omeneşti slăbăciuni pe care nu le pot birui!

S-a aşezat într-un jilţ şi s-a scobit la chimir, scoţând cartea presviterei şi ţinând-o între două degete ca pe ceva de preţ. A privit-o lung ş-apoi a aruncat-o cu aţâţare pe duşamea, ridicându-se şi umblând în neştire, între uşă, pat şi masa de abanos, înflorită cu sidef. În cămara aceea strimtă, cu puţine lucruri amestecate, unele scumpe, altele de rând, numai c-o icoană în colţul răsăritului, cu candela stinsă, fără scorţuri pe păreţi şi lăvicere pe jos, ca şi cum într-un ceas al zilei de vineri toate ar fi fost luate de un val, i se părea că se înăbuşă, ca într-o străinătate pustie, într-o închisoare. Lovi cu mânie sunducul înflorit de sub fereastră. După sunet a înţeles că-i gol.

— Ah! a gemut el, lovind iar cartea de jos cu cizma şi trimeţând-o sub măsuţa de abanos.

S-a oprit. Auzea îndărătul uşii tusa uncheşului Petrea. S-a îndârjit asupra sa însuşi. S-a întors, dar n-a izbutit să zâmbească bătrânului care intrase.

Oşteanul cel vechi îl privea cu îngrijorare.

— Ce se va fi întâmplat, măria ta? Mi-a spus Bogza de Lixandru al nostru. Fii cu îngăduinţă; nu-l judeca prea aspru; ţi-i frate şi s-a purtat întotdeauna ca un viteaz.

— A călcat poruncile Domnului său… a zis domol, însă cu străşnicie, Potcoavă, privind aţintit la mare armaş.

Ca şi cum ar fi fost lovit în piept, bătrânul a şovăit înspre Domn, căutându-i mâna; ochii i s-au aburit de lacrimi.

— Măria ta, nu-l osândi până ce nu se va afla ce este. În clipă încalic cu câţiva oameni şi purced. Până mâne sară ţi-l aduc aici. Fii blând şi milostiv; sunteţi prunci dintr-o mamă.

Nicoară a oftat; a părut că se îmblânzeşte; însă privirea îi era aceeaşi.

— Du-te, mare armaş, adă-l aici pe acel rătăcit. Bătrânului îi curgeau lacrimi în mustaţa sură. Nu se clintea încă din loc.

— Du-te, uncheşule, a adaos Nicoară cu blândeţă, punându-i mâna pe umăr.

Uncheşul a plecat fruntea şi a ieşit numaidecât. I s-a lovit sabia de uşă.

„Semn rău”, şi-a zis în sine Potcoavă; a zâmbit el singur de asemenea eres, care-i dovedea slăbăciunea sa în acest ceas.

A deschis uşa şi a strigat caraulei:

— Dă înştiinţare să vie logofătul Radu.

Pe urmă Nicoară şi-a adus aminte că vel-logofătul cel nou e împovărat de trebuii. De şi era zi de sărbătoare, Radu Suliţă avea cămara logofeţiei, împrejurul său, pe meşterul de scrisoare moldovenească şi pe cei doi ucenici ai lui, pentru întocmirea şi trimeterea la scaunele de ţinuturi a poruncilor măriei sale. Cu cea mai mare grabă şi fără întârziere, jupânii starosti pârcălabi aveau a trimete la curtea măriei sale Ion Nicoară pe cel mai vârstnic dintre căpitanii de mazili şi răzăşi, ca să intre în divanul de judecată al Domniei, care îşi începe treburile cât de curând.

— Dacă n-am fi noi, se tânguia diacul de moldovenie, bătrânul Ştefan Hristofor, ce-ar face domniile? Ar fi întru mare nevoie. Pe când aflându-ne noi aici, scriem poruncile şi le trimetem, şi toată lumea trebuie să deie ascultare. Să ştii. măria ta, că Ştefan Hristofor e stâlpul logofeţiei încă din vremea răposatului Petru Rareş-Voievod. Se schimbă măriile lor destul de des, după ale lumii năcazuri şi nevoi, pe când logofeţia rămâne statornică, slujind Domnia. Nici Turcul n-are ce ne face; nici măria sa n-are ce ne face; noi n-atârnăm de schimbări; noi suntem logofeţia şi cunoaştem toate încheieturile şi rânduielile ţării Moldovei. Aşa acuma, dacă am scris poruncile, treaba merge strună. Aceşti ucenici, Mâţu şi Codoman, n-au altă treabă decât să taie şi să ascută pene bune de gâscă; eu scriu şi Domnia ţării n-are nici o grijă.

Moş Hristofor se purta cu greu de colo până colo nu numai din pricina anilor, ci şi dintr-a unei omeneşti slăbăciuni, plăcându-i foarte vinul din viişoara domniei sale de la Bucium, din care îşi aducea în fiecare zi la curte un clondir de-o ocă. Adevărurile pe care le dovedea tuturor celor ce pofteau să-l asculte şi îndrăzneala pe care o arăta mai-marilor săi, în puterea acelui clondir trebuia căutată. Altfel era om bun, cu nasul mare şi ruşinos. Nu s-amesteca în treburile politiceşti. Era Ştefan Hristofor pană-de-gâscă, cu fiinţa domniei sale închinată logofeţiei Moldovei.

Mâţu şi Codoman, ucenicii, slabi şi firavi ca şi meşterul lor, însă tineri, îl înştiinţaseră pe moş Hristofor că vel-logofătul cel nou e cărturar şi scriitor mai mare decât toţi cărturarii şi scriitorii de pe lumea asta. He-he! De asta nu-i păsa domniei sale! Pe Ştefan Hristofor nu-l putea birui nimeni.

— Ascultă, măria ta: „Jupâne pârcalabe” de la ţinutul Covurluiului, cel ceai fost aşezat la Domnia nouă a măriei sale Ion Nicoară, scoală-te, ia aminte şi trimete la scaunul Domniei măriei sale pe căpitanul de mazili cel mai cuminte şi mai bătrân de la ţinutul domniei tale cu grabă şi aşa să faci iar nu altfel.

Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, Ştefan diac a scris.”

— Ei bine, moş Hristofor; să se trimeată poruncă la fel la celelalte douăzeci de ţinuturi.

— N-am spus eu? a râs blând moşneagul, cu gura-i ştirbă, foindu-se în rantia-i sură. Le facem toate. Dar mai întăi şi mai întăi să scriu acea carte pe care mi-a poruncit-o însuşi Vodă. Căci, dacă n-oi scri-o azi, se supără măria sa. Cartea aceea cu iazul de la Miroslava, uncie este neînţelegere între nişte călugări şi mişeii ţărani. Le spun eu acelor ţărani şi-i ameninţ că dacă nu se astâmpără, apoi au de-a face cu sabia măriei sale.

— Moş Hristofor, a răspuns Radu vel-logofăt, măria sa a poruncit pentru jalba sătenilor de la Miroslava, că intră călugării de la Goruni fără dreptate în iazul lor cu năvodul, şi-l pustiesc.

— Atuncea să-i ameninţ pe călugări?

— Se-nţelege.

— Bun! Las’ pe mine, măria ta, într-o clipeală i-am ameninţat. Ce se pricepe Evantie Simandra, diac de elină şi latinie, dragă Doamne! Ce se pricepe Radomir Koţmanski, cel de sârbie şi leşască? Dumnealor nu dau pe aici cu săptămânile. Numai când şi când îi chiamă Domnia. Iar Ştefan Hristofor e stâlp!

Turnaţi cerneală în ulcică, băieţi.

Pana de gâscă e roasă şi cam scârţâie, dar pentru nişte monahi urgisiţi, merge.

Ascultă, măria ta vel-logofete: „Cuvioşia ta părinte stareţe de la schitul Goruni, să nu cumva să vă mai vârâţi cu voloacele în iazul de la Miroslava al răzăşilor şi vecinilor de la Miroslava, căci dacă mai cutezaţi, apoi nici dracu nu vă scapă din mâna lui mare armaş.

Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, Ştefan diac a scris.”

Când şi-a ridicat ochii tiviţi cu roş de pe carte, moş Hristofor a clămpănit de două ori din fălci goale şi a prins a tremura. Văzuse, oprit în uşa deschisă, pe Vodă. Nicoară ascultase cartea de ameninţare cu sprinceana încă mânioasă, dar când diacul cel bătrân s^a spăimântat, măria sa a prins a se însenina şi a zâmbit.

Aprodul care trebuia să vestească vel-logofătului porunca era în dosul măriei sale, cu umerii ridicaţi până la urechi de groază. Cum s-a înseninat măria sa, ochii lui moş Arvinte aprodul s-au bucurat.

— Bună carte! a încuviinţat Vodă. Pe cât înţeleg, acesta-i diacul cel bătrân de care mi-ai vorbit, logofete Radule…

— Da, măria ta, a răspuns Radu Suliţă zâmbind, acesta e vestitul în toată lumea Ştefan Hristofor, diac de moldo-venie la logofeţia cea mare a ţării Moldovei.

— Eu sunt, măria ta, a suspinat cu lacrimi în ochii bulbucaţi, bătrânul. Învrednicitu-m-am să văd faţa măriei tale, viteazule; acuma aş putea să mor, dacă n-aş avea de scris atâtea în astă cămară domnească…

Nicoară a privit cu milă spre edecul logofeţiei, apoi s-a îndreptat spre vel-logofăt.

— Dacă aţi isprăvit, Radule, aş avea ceva să-ţi spun. Vino după mine.

Bătrânul şi ucenicii s-au închinat cu mare smerenie cătră faţa măriei sale. Vodă şi vel-logofătul au ieşit.

— Am fost prea tulburat şi mâhnit, prietine, a zis Nicoară după ce au ajuns în cămara sa de odihnă.

Diacul a băgat de samă un jilţ răsturnat pe duşamea. După aceea s-a dus drept la măsuţă, s-a aplecat şi a cules de jos cartea presviterei. Nicoară i-a luat-o din mână şi a vârât-o cu grijă în chimir, la locul ei, ca pe un odor scump. Au ridicat amândoi jilţul; diacul l-a tras cătră fereastră; Nicoară s-a aşezat în el; vel-logofătul a rămas în picioare.

— Îmi pari tare îngrijorat, mărite Doamne, a vorbit Radu Suliţă, privindu-l cu luare-aminte pe stăpânul său.

A ascultat apoi cu fruntea plecată răspunsul, cumpănind în sine ce putea face şi ce putea spune.

— Socot, a grăit el cu linişte, că greşala fratelui măriei tale nu-i nici din duşmănie, nici din uneltire. E o greşală de tinereţe. Fii îngăduitor, slăvite, căci suntem oameni, şi toate cele omeneşti nu ne sunt străine.

— Acuma sunt mai liniştit, prietine, a răspuns Nicoară, căci şi eu sunt om, cum spui, şi-l înţeleg; şi mânia mea a fost firească deoarece, cum să-ţi spun? Să ştii că n-am alt prietin lângă mine, diece, şi-ţi cunosc înţelepciunea, de aceea am dorit să te văd, în asemenea împrejurare… Cum să-ţi spun? S-ar fi cuvenit să fiu eu mai nerăbdător decât Lixandru şi să mă duc grabnic unde s-a dus el, deoarece am fost chemat; iar Lixandru nu-i aşteptat. Şi cu toate acestea m-am înfrânat şi stau aici, uncie mi-i datoria.

Diacul a plecat fruntea:

— Măria ta, dacă dumnealui coconul Alexandru se înşală, atunci chiar înşelarea îi va aduce pedeapsa; ochii care îl vor întâmpina vor fi săgeţi înveninate. Să ne fie milă de el. Se va întoarce cu inima frântă.

Nicoară a luat mâna diacului.

— Prietine, ai dreptate, a şoptit el, cu ochii duşi pe geamul ferestrei, departe. S-aşteptăm.

Vel-logofătul Suliţă a simţit fierbinţeala de friguri în acea mână puternică.

— Până vinerea viitoare, mărite stăpâne, nădăjduiesc că se vor tocmi toate; şi fratele măriei tale se va întoarce cu uncheşul Petrea. În acea zi de vineri se va deschide în spătăria cea mare judecata vinovaţilor vânzători.

Joi, c-o zi înaintea deschiderii divanului de judecată poruncit, măria sa a fost înştiinţat că marele armaş Petrea Gânj a sosit de la Dăvideni cu alai. Nicoară s-a repezit în foişor. A privit dinaintea treptelor spătăriei. I s-au înegurat privirile. Ceea ce aştepta el nu se vedea. În trăsura uşoară a dăvideanului se afla Iorgu Samson cu presvitera Olimbiada. Din căruţa cu covergă a Domniei, cobora uncheşul Petrea şi badea Ghiţă Botgros, trăgând după ei umbra firavă şi trudită a mezinului Alexandru. Ile Caraiman a sărit şi el din chilna de dinainte lăsând caii în grija slujitorilor de la odăi şi s-a alăturat ca să dea sprijin celui bolnav.

Se vedea fără nici o îndoială că mezinul e împuţinat şi pierit. Îşi înmlădia moale trupul, sprijinit şi dus de subsuori. Obrazul lui frumos şi alb ca fildeşul i se prăvălea când pe-un umăr, când pe altul, când în piept.

Presvitera a băgat de samă că măria sa aştepta sus, în foişor; a păşit repede în straiu-i negru şi îmbrobodită strâns cu matasă cernită; a ridicat pripit cele câteva trepte şi, cu mânile la tâmple, s-a repezit abia stăpânindu-şi bocetul de jale; a cuprins dreapta lui Nicoară şi şi-a plecat asupra ei fruntea.

Nicoară o întreba numai cu ochii înfricoşaţi ca de-o vedenie cumplită. N-avea glas, dar cu acei ochi cerea o lămurire. A făcut un semn aprozilor şi caraulelor să lipsească din jurul său.

— Ce s-a întâmplat cu Lixandru? a gemut el cu fundul gurii uscat de arşiţă.

— Era să moară, mărite stăpâne; a stat fără răsuflare multă vreme; abia l-am scos din umbra morţii, dar nu mai are nici o legătură cu lumea asta.

Presvitera vorbea încet şi repede, privindu-l cu agerime.

Nicoară a mai încercat o întrebare, al cărei sunet Olimbiada nu l-a auzit, dar a dat răspunsul ce i se cerea.

— Cum a ajuns la casa mazâlului nostru, Lixandru s-a repezit să vadă pe copilă. A chemat, a întrebat. Casa pustie. Bătrânii se aflau la cină la logofătul Iorgu. El nu căuta decât o singură fiinţă – aşa cum o visase în rătăcirea lui de dragoste. Dar copila nu mai era pe astă lume, mărite stăpâne. De la Sântilie a adormit de veci şi se află îngropată lângă lespedea lui David Călăreţul…

Presvitera s-a oprit. Nicoară o privea aţintit şi fără mişcare.

— Spune, presvitera…

Abia a şoptit; ea ştia ce trebuie să răspundă:

— Când a înţeles, Lixandru s-a repezit pe poteca livezii, a găsit mormântul proaspăt… Căzuseră din pomi câteva mere în ţărâna încă moale. A dat un răcnet, a căzut cu faţa în jos; s-a zvârcolit pălind cu fruntea lespedea mormântului celui vechi. A rămas pierit, abia după două zile s-a deşteptat în el puterea vieţii. Dar l-ai văzut singur, măria ta, că nu mai trăieşte cu oamenii; trăieşte cu închipuirile lui bolnave.

Nicoară Potcoavă a tăcut, c-o silinţă ca să scuture de pe el negura acelui ceas al desnădejdii. A ieşit cu presvitera Olimbiada după el, a auzit glasuri, a înţeles după mişcarea slujitorilor unde se află bolnavul, a trecut şi a deschis o uşă, a văzut pe uncheş la marginea unui divan şi alături mezinul, secătuit şi senin, întins subt o pocladă, cu tâmpla pe un puişor de pernă.

S-a dus la el; i-a pus mâna pe frunte. Ochii bolnavului s-au deschis fără să-l vadă.

— Frăţioare… a şoptit Nicoară, ca în anii de demult, când trăia maica lor Calomfira…

— Puiule, te chiamă bădiţa tău… a mormăit uncheşul. Bolnavul a tresărit la chemarea fratelui său. Era sunet cunoscut, dar stâns şi depărtat; n-ajungea nimic la înţelegerea lui.

Nicoară s-a ridicat domol; parcă nu i se mai isprăvea timpul cât i-a trebuit să se înalţe în picioare.

— Presviteră Olimbiada, a şoptit el; rămâi aici şi-l priveghează pe acest copil sărman. Uncheşule, te aşteaptă treburile armăşiei. Mai stăm de vorbă după ce mă liniştesc.

Cum a trecut de prag, Nicoară a fost ajuns de suspinele stăpânite ale bătrânei. Bolta pe sub care trecea era goală şi pustie. Slujitorii se retrăseseră în cotloane, ca să lese loc slobod durerii şi tânguirii.

Potcoavă a trecut spre cămara sa cu pas nesimţit. Când a ajuns la uşa deschisă, a auzit glasuri. Vorbea diacul; îi răspundea ca într-o îngânare de priveghi cineva, care nu putea fi decât Ghiţă Botgros.

Domnul s-a oprit, întorcând urechea.

— Domnia ta, diece, se ruga Botgros, fie-ţi milă de mine şi închină-mă măriei sale ca să-i fiu slujitor ohavnic. După câte prăpădeşte, să câştige măcar un suflet ce-i va fi cu priinţă.

— Bade Ghiţă, nu lăcrima, că nu eşti muiere, a grăit vel-logofăt Radu. Închinarea domniei tale, măria sa o va primi cu bunăvoinţă. În asemenea ceasuri numai prietenii îi pot aduce mângâiere.

— Aşa-i, diece. Degeaba ne-om tângui, degeaba ne-om zbuciuma, degeaba om întreba; răspuns nime n-o da. De ce se veştezeşte floarea, de ce tace privighetoarea, de ce sacă izvorul… Iaca, m-aude măria sa. În genunchi te rog, slăvite, nu mă lepăda de la faţa măriei tale.

* *