Capitolul 36

Divan de judecată.

După porunca măriei sale, în ziua de vineri 30 noemvrie, s-a deschis, în spătăria cea mare din palatul domnesc, divanul de judecată al ţării împotriva boierilor vânzători din anul 74.

Se aflau juzi douăzeci şi doi de răzăşi din cei mai bătrâni de la ţinuturi, şase dregători ai Domniei şi înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie, cap al divanului. Măria sa Ion Nicoară-Voievod a privegheat deschiderea, stând cu spada şi buzduganul în tronul său, având îndărăt doisprezece din ostrovenii săi, cu săbiile goale.

Porţile cetăţuii erau deschise şi se dăduse învoire norodului să umple ograda, numaicât să fie cuviincios şi paşnic, şi să nu tulbure divanul măriei sale cu chiote, larmă şi sudălmi asupra ticăloşilor aduşi la judeţ. Paza ogrăzii o îndeplineau două rânduri de oşteni cu suliţi.

Vremea urma a fi lină şi blândă. La al treilea ceas al dimineţii soarele a bătut cu putere în ferestrele spătăriei. Divanul cel mare se deschisese şi mitropolitul Anastasie rostise rugăciunea „împărate ceresc”. Juzii s-au ridicat în picioare. Când rugăciunea s-a isprăvit, Vodă s-a aşezat în tron, iar judecătorii au urmat a sta drepţi, închinându-se apoi odată toţi cătră stăpânitorul ţării.

Mitropolitul Anastasie a grăit:

— Fraţilor drepţi creştini, măria sa Ion Nicoară ne îndeamnă să începem a judeca, astăzi şi în zilele următoare, până la 20 dechemvrie, o samă de boieri vinovaţi de vânzarea Domnului lor şi a Ţării, acum trei ani, în vremea războiului lui Ion-Vodă cu otomanii. Zice măria sa aşa, că nu se află păcat mai cumplit decât acela săvârşit de aceşti boieri pământeni; e mai mult decât omorul tatălui, mamei şi fraţilor, e vânzarea Ţării, păcatul lui Iuda, cu blăstăm până la sfârşitul lumii.

Iar măria sa porunceşte să vadă noroadele pieirea acelor boieri acuma, săvârşindu-se pedeapsa lor în această scurtă a noastră viaţă, fără a se îndelunga până la sfârşitul veacului.

Mitropolitul Anastasie s-a oprit privind la măria sa. Faţa Voievodului era mâhnită şi pălită de veghere.

— Acestea sunt întocmai poruncile mele, a zis măria sa cu glas limpede.

Atunci părintele mitropolit s-a aşezat în jâlţ. A venit în faţa divanului Radu, logofătul cel mare, îmbrăcat ca oştean şi cu sabia la şold; a deschis condica vinovaţilor, întocmită după izvodul căpitanului Negrea, şi a pus-o pe masa judecăţii. A adaos şi o însemnare a acelora care aveaţi a fi cercetaţi în ziua aceea.

S-a închinat:

— Cinstiţilor juzi, măria sa mai adaogă încă ceva, pe lângă cele spuse de capul cinstitului divan. Dreptatea e legată la ochi; paloşul ei loveşte fără milă!

Divanul s-a înfiorat, în tăcere.

S-a strecurat în stânga înalt prea sfinţitului Anastasie diacul de moldovenie Hristofor şi a arătat, c-o unghie tivită negru, pe însemnarea de pe masă, pe cel dintăi chemat la judeţ, rostindu-i numele cu glas tare:

— Domnia sa pârcalabul Irimia!

— Lipseşte! a dat răspuns aprodul de la uşă. Divanul a rămas o clipă nedumerit.

— Nu-i nimica, a grăit blând Hristofor. Măritul divan să hotărască – chiar înainte de a fi prins domnia sa pârcalabul.

Părintele mitropolit a grăit:

— Împotriva acestuia mărturiseşte ţara întreagă. Juzii au ridicat mânile: Aşa este!

— Atuncea îl osândim la pieirea prin sabie, a hotărât moale şi tremurat părintele mitropolit.

Juzii au înălţat braţele, încuviinţând.

— Aşa că îi punem cruce, s-a smerit diacul de moldovenie Hristofor.

Foindu-şi şalele în halatu-i sur cu guler de blană de râs, Hristofor s-arăta mai grăbit decât se cuvenea. Vel-logofăt Radu l-a poprit din ochi, strunindu-l oarecum ca pe-un cal bătrân şi nătâng.

— Acuma cine vine la rând? s-a tulburat diacul Hristofor. Acuma vine la rând, a răspuns tot el, dumnealui pârcalabul de Crăciuna, Haralambie Panţu. Pe acesta, s-a jâmbat el, l-a prins ca pe o găină în cuibar dumnealui asaul Grigore Apletin zaporojanul. Să vie Haralambie Panţu!

— Vine! a răspuns moş Arvinte, aprodul de la uşă, foindu-şi şi el umerii gârbovi, c-o bucurie ciudată. Pe-aicea, boierule, l-a îndemnat el pe pârcalabul Haralambie.

Acel pârcalab era numai o umbră jalnică. Abia se târa pe arcurile moi ale picioarelor. Se uita spăriat, clipind din ochi, când la divan, când la măria sa.

La întrebarea părintelui mitropolit, a dat din cap încuviinţând că într-adevăr şi el a fost în steagul de călărime boierească ce s-a închinat paginilor la anul 74.

Diacul Hristofor a şoptit ca pentru sine:

— Îi punem cruce, şi să-l descăpăţâneze, şi-l şterg cu cerneală de pe însemnare. Gata!

Părintele mitropolit Anastasie a rostit osânda.

Pircalabul de Crăciuna a privit rătăcit în juru-i, a dat să cadă în genunchi, tinzând un braţ spre măria sa. Aprozii l-au luat şi l-au dus. Moş Arvinte a clătinat din cap în urma lui.

S-a auzit din foişorul de-afară glasul puternic al crainicului, vestind:

— Haralambie Panţu, pârcalab de Crăciuna, să i se ia capul.

Un tunet prelung de glasuri ale mulţimii de-afară a pătruns până la cinstitul divan.

Au mai fost judecaţi cu aceeaşi rânduială boierii vinovaţi de la ţinutul Putnei – Anastasie Trotuşanu, vornic al doilea, Ştefan Dâmbu, vistiernic şi strângător de dabile, plocoane şi peşcheşuri, Vasile Belei, Costandin Mândru şi Niţă Bou, vornici de poartă, Zaharia Frâncu şi Zaharia Stegaru, foşti vornici de Focşani, şi în sfârşit Costea Lăpădatu, spătar la domnia lui Petru-Vodă Şchiopu.

S-au aflat cu toţi de faţă la chemarea divanului, au mărturisit şi au suferit mustrarea înalt prea sfinţitului Anastasie, după aceea au trecut cătră o mustrare mai aspră, în tumultul de ameninţări şi sudălmi ale norodului.

Străjile ogrăzii aplecând suliţile, norodul s-a potolit întrucâtva.

Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile Doamnei, s-a arătat gâdea Ismail Harapu, cercând tăişul paloşului cu puricarul mânii stingi; după aceea, suflecându-şi mânicile cămăşii roşe, a ţipat subţire şi gângav:

— Bâr-bâr – bâr-bâr!

— Berbecii! Berbecii! a urlat mulţimea, desfătându-se de priveliştea acelui gealat mare şi blând, de o sută de ocă greutate, adus din ţara Abisiniei de turci, şi vândut curţii Moldovei la domnia Lăpuşneanului.

N-avea nevoie de altă mâncare decât de-o ocă de chebap de berbec pe zi şi nu făcea nici un fel de altă slujbă, nici se pricepea la altceva pe lumea asta, fiind cu puţintică minte şi mut. Dormea cu satirul lui alături, şi, în lungul zilelor de lene, îl tot ascuţea pe o lespede de grezie şi-l ungea după aceea cu seu de oaie. Ismail Harapu rămăsese neschimbat, necunoscându-şi anume stăpânii, fiind numai braţul puterii domneşti, fără auz şi fără cuvânt.

După puţinul răstimp de linişte, norodul a zvonit iar:

— Berbecii! Să-i taie!

Un stol de raţe sălbatice a trecut vâjâind prin lumina de sus cătră iazul de devale.

— Babă Mărie, a strigat cineva din norod, ţi se duc raţele la baltă.

Mulţimea a hohotit; tocmai în acea clipită a tresărit al doilea ţipăt al gealatului:

— Ai, ai!

Ismail Harapu dădea o singură lovitură osânditului îngenunchiat, şi capul se desfăcea rostogolindu-se pe podină Gâdea îl ridica numaidecât, în priveliştea poporului, hârâind cu colţii lui albi ca de tigru.

În liniştea apăsătoare a divanului juzilor, s-a simţit, după hăulirile şi tăcerile mulţimii de-afară, că a început lucrarea cea crâncenă.

Între mila de om ce-i frământa şi hotărârea îngheţată a dreptăţii, i-a nălucit lui Nicoară un gând de întristare:

— Întâia putere statornică la Domnia Moldovei e diacul, îşi zicea măria sa; iar a doua, gâdea.

Cu un ceas înaintea amiezii, Domnul s-a ridicat din tron şi a zis cătră jupânii juzi surâzând lânced:

— Destul. Ajunge fiecărei zile răutatea ei. Mâni, sâmbătă, aveţi mai multă muncă, şi tot astfel şi-n alte zile, ca să se istovească izvodul. Ne vin prinşi şi de la scaunele de ţinuturi.

— Măria ta, a grăit vel-logofăt Radu, am dat înştiinţare la ţinuturi că leşurile celor tăiaţi le pot ridica femeile şi pruncii lor, ca să le îngroape la bisericile unde vor găsi de cuviinţă. Stăpâne, a adaos în şoaptă vel-logofăt, înainte de prânzare te pofteşte presvitera să treci pe la (amara fratelui măriei tale, să-l vezi. A prins a se înfiripa.

— Aud ş-un cuvânt de bună-vestire… a suspinat Potcoavă.

A dat drumul străjii. Numai cu vel-logofătul Radu, a intrat în cămara mezinului. Într-o tăcere neclintită, unde nu răzbătea de-afară vuietul mulţimii, şi-n umbra uşoară ce se strecura de la văzduhul asfinţitului prin fereastra îngustă, presvitera veghea dintr-un jilţ. Mezinul era îmbrăcat în straiul lui de oştean, fără cingătoare şi arme; şedea în fundul patului, cu spatele rezemat în perina de părete. Avea un zâmbet veşted, fără lucire. Nu cugeta la nimic. Întristarea lăuntrică sta în ochii lui ca într-o apă moartă.

Când a intrat Nicoară, bolnavul totuşi s-a mişcat. I-a auzit glasul şi a întors puţintel fruntea. Fratele mai mare s-a aşezat cu luare-aminte lângă el şi i-a cuprins mâna.

— Lixandre, a şoptit foarte încet Nicoară… Lixandre…

— Da… a îngânat mezinul.

— Lixandre. spune ce doreşti…

— Bădiţă, bădiţă! a ţipat pe neaşteptate nefericitul.

— Spune, l-a îndemnat dulce Nicoară. cuprinzându-l de după grumaz.

Ochii bolnavului s-au umezit, lucind ca două stele în ceaţă. Obrajii lui Nicoară au fost cuprinşi o clipă de palmele reci ale bolnavului.

— Bădiţă, m-am coborât în vârtej… sub faţa pământului… la nepoata bătrânilor… cum o chema? Am uitat… Şi, când am coborât eu în vârtej, ea s-a înălţat, ş-am văzut-o plutind departe… departe… departe… cătră cometă. Atuncea n-am putut ieşi de unde mă aflam; dar acuma trebuie să mă duc şi eu acolo, după dânsa…

Trudit, şi-a plecat tâmpla pe umărul stâng. Din ochii închişi picurau lacrimi. Presvitera Oiimbiada asculta, umbrindu-şi privirile cu năframa.

— Măria ta. a şoptit ea, dacă a început a-şi aduce aminte, putem avea nădejde de însănătoşire.

— S-ar putea asta?

— Fii încredinţat, mărite stăpâne.

— Trebuie să ne mulţămim şi c-o nădejde, presvitera. Olimbiada l-a privit şi i-a văzut ochii îngheţaţi. S-a spâimântat. frângându-şi mânile.

— Cel care împlineşte ce are poruncit, a urmat Vodă, apoi să-şi primească partea; numai să nu fie împovărat mai mult decât poate răbda.

Presvitera şi-a plecat fruntea asupra mânii cu inelul domnesc:

— Slăvite stăpâne, fii tare până la urmă. Domnul Dumnezeu te va încununa.

— Ce spui, presvitera Olimbiada? a râs amar Nicoară.

— Stăpâne, nu păcătui şi nu huli împotriva celor sfinte.

— Ah, presvitera, dacă ar fi milă şi dreptate dincolo de stele… Dar nu-i. Cerul e pustiu şi nu răspunde desnădiejdii noastre. Puterea cu care biruim pustia morţii nu e decât în noi, mişeii pământului.

— Vai, grăieşti ca un păgân, stăpâne, nu ca un creştin.

— Vorbesc ca un biet om, presvitera.

* *