Capitolul 37

Prietinul şi cumătrul Neculai Strămurare.

În una din nopţile fără sfârşit care au urmat, stând treaz în chilie şi singur numai cu sufletul său, Nicoară Potcoavă a auzit zvon în pridvor şi glasul caraulei:

— Măria sa hodineşte.

— Vin de la domnia sa Grigore Apletin asaul. Vestire grabnică!

Nicoară a bătut cu buzduganul în foaia de aramă de lângă crivatul său. Tunetul a izbucnit. Măria sa l-a năbuşit cu palma.

Caraula a strigat:

— Pas la măria sa!

Potcoavă s-a ridicat în capul oaselor în aşternut. Caraula a intrat cu făclie aprinsă, făcând loc solului. A întărit făclia în sfeşnic şi s-a dat înapoi, cătră lucirea slabă de candele a pridvorului.

Vodă a cunoscut numaidecât pe sol:

— Dumneata eşti, Strămurare?

— Eu sunt, Doamne, şi-s bucuros c-am putut veni într-un suflet până la măria ta.

Vorbind, Strămurare îşi aruncă lângă uşă dulama, apoi îşi feri de privirea măriei sale buzduganul, sucind pe sine chimirul de piele.

— Se vede că eşti grăbit, Strămurare? a întrebat Potcoavă.

— Apoi, măria ta, dacă am pătruns aicea, le-oi spune pe toate dintrodată. Când ne-am aşezat la Domnie, uncheşul Petrea m-a mânat la ţinutul Putnei ca să aduc de la asaul Apletin veşti. Puţin am stat; asaul Grigore Apletin m-a chemat şi mi-a spus s-aduc măriei tale vestea cea mai bună, cum că s-a aflat urma pârcalabului Irimia.

— Spune! a strigat Vodă sărind la Strămurare şi zguduindu-l de umeri.

— Asta fac, slăvite stăpâne. S-a aflat urma pârcalabului.

— Vra să zică nu-i ieşit din ţară?

— Nu, stăpâne. S-a ajuns cu străjile Şchiopului, care se întorceau de la vadul Obluciţei întârziind prin sate, cătând mâncare şi muieri, după năravul lor. Cinci sute de năvrapi cu baş-buluc-başa lor se chiamă că-i un început de putere, la care s-au adăogat unii boieri de ţară cu slugile lor şi oameni de strânsură. S-a făcut o oaste de două mii de călăreţi. Pe lingă asta, credincioşii pârcalabului chiamă în leafă şi dobândă pe oameni mai vechi care s-au oştit în Ţara-de-Jos, acu trei ani; şi năimeşte ori ia cu sila pe ciobani şi pe fugarii de prin sate de sub mâna boierilor. Aşa că tot sporindu-şi oastea, pârcalabul a ajuns destul de grabnic din ţinutul Bacăului în ţinutul Vasluiului şi eu sunt numai cu trei zile înaintea lui, arătându-ţi măriei tale, după câte am priceput şi chibzuit cu asaulul Grigore, că acel îndrăzneţ ar avea încredinţarea cum că la scaunul Iaşilor măria la ai puţine sotnii, iar celelalte sunt împrăştiate la ţinuturi. Deci ferindu-se de drumuri mari şi ascunzându-se de vederea călăriţilor noastre, pârcalabul Irimia râvneşte să ajungă numaidecât la Iaşi, căutându-şi drum printre dealurile de sub codru şi pe potecile cotite; şi numai ce s-a arăta în preajmă şi va lovi prin spate: căci măria ta adicătelea, stai numai la faţă în priveală şi n-ai nici o grijă de primejdia dinspre miazăzi.

— Aşa socoate el? s-a mirat Nicoară.

— Da, aşa socoate.

— Apoi, Strămurare, să ştii că cel care purcede la pieirea sa întăi şi-ntăi îşi prăpădeşte mintea. Mie nu mi-i grijă de oastea lui. Poftesc să-l am viu în puterea mea.

— Cred că s-ar putea, mărite stăpâne. Am eu prietini şi cumetri în calea lui, la Tomeşti, la Goruni şi mai încolo în Boroseşti. Mă înţeleg cu dânşii. Cum simţesc ei apropierea pârcalabului, ne înştiinţează. Cu voia măriei tale, ne-om pricepe să-l închidem într-o capcană.

— Să vedem, a zis pe gânduri Vodă.

Cât îi vorbise şi-i povestise Strămurare, Nicoară trăsese pe el straiele, îşi încălţase cizmele şi încinsese sabia. A deschis fereastra spre cetăţuia tăcută a curţii. Apoi s-a întors la aşternutul învălmăşit şi a bătut iarăşi în foaia de aramă.

Caraula a intrat.

— Deşteaptă aprozii, a poruncit măria sa. Să vestească adunare în spătăria cea mică, chemând pe mare armaş Petrea Gânj, pe vel-logofăt Radu, pe hatman Costandie. Dacă a sosit în noaptea asta, precum vestise, asaul Elisei Pokotilo, să fie chemat şi domnia sa. Am nevoie în clipă de toţi şi în noaptea asta nu mai doarme nimeni. Să purceadă călăreţii în vecinătăţi să dea vestire sutaşilor, ca să steie gata şi cu caii în bună stare pe la gazdele lor, aşa ca să se poată ridica îndată la porunca noastră şi s-aştepte a doua vestire de la noi. Du-te şi dumneata, Strămurare, şi vezi să se îndeplinească întocmai poruncile mele. Se pare că vestirea ce mi-ai adus îmi va linişti sufletul.

De când îl cunoşteau credincioşii săi, rareori dovedise Nicoară Potcoavă o aţâţare asemănătoare ca aceea din noaptea de luni 15 dechemvrie. Ieşise deodată din tăcerea-i posomorită; dădea iarăşi preţ zilelor vieţii sale.

Aprozii au petrecut pe măria sa în spătăria cea mică, aprinzând douăsprezece făclii în sfeşnicul cel mare atârnat în bagdadie. Nicoară s-a aşezat în jilţ, având lângă sine deocamdată numai pe Strămurare şi Ile.

În tăcerea cămării a răzbit trâmbiţarea cucoşilor celor bătrâni de la curtea domnească.

— Aceştia-s cucoşii Chiajnei, a zis Ile Caraiman.

Măria sa a râs, şoptind mai mult cătră sine:

— Se adaogă şi aceştia la cele statornice ale Domniei Moldovei.

Cei doi credincioşi ai lui Vodă s-au privit nedumeriţi, nepricepând tâlcul vorbirii lui.

— Erau optsprezece, a lămurit Ile. Am jertfit până acuma şase pentru prânzurile măriei tale.

— Acuma înţeleg de ce i-am dovedit atât de greu, a zâmbit măria sa. Samănă cu baba, stăpâna lor.

Aprodul cel bătrân. moş Arvinte, a clătinat din cap.

— Mărite Doamne, a îndrăznit el. aceşti trâmbiţaşi ai Demonului o chiamă în toate nopţile pe Chiajna. Dacă nu i-om jertfi pe toţi. nu facem bine. Unul dac-a rămânea, să se ştie că acela are s-o cheme şi din gropniţa ei. La domnia sfânt răposatului Ion-Vodă, era vorba să fie aduşi nişte meşteri nemţi de la Olandia, ca s-aşeze ornic în turnul de la poartă…

— Vremea trece şi ne alungă şi fără ornic, a zâmbit cu blândeţă măria sa cătră aprod.

Moş Arvinte s-a înfricoşat de asemenea cuvinte ş-a tăcut lângă uşorul uşii. Apoi urechea lui, obişnuită cu sunetele şi răsunetele pridvoarelor, a auzit înaintea tuturor sosirea credincioşilor măriei sale.

— Vin şi dumnealor… a îngânat el.

— Bătrânule, a grăit iar măria sa, privind gânditor pe aprod, pare-mi-se că te cunosc.

— Aşa-i, măria ta, am slujit la răposatul Ion-Vodă. Pe urmă postelnicul lui Vodă Petre m-a alungat; iar acuma m-am înfăţişat eu singur din voia mea la uşa măriei tale. Încă de-atuncea, pe când stăpânea cu milă pentru noi, sărmanii, răposatul Vodă Ion, eu am spus de cucoşii Chiajnei, să-i taie pe toţi.

A intrat Costandie Şah cu asaulul său Mircio Popovski, apoi Agapie Lăcusteanu şi Alexa Vulpea căpitan, mare armaş Petrea, vel-logofăt Radu, şi, la urmă, mai grăbit decât toţi, căpitan Cozmuţă Negrea, abia descălecat la curte înaintea miezului nopţii. Acesta a păşit până la jilţul domnesc, închinându-şi fruntea pe dreapta măriei sale. Îi erau ochii ca într-un abur şi-i bătea inima, cunoscând năcazul cel mare al stăpânului său, de care auzise în clipa când descălecase. Dar toţi ceilalţi credincioşi, care se tulburaseră atunci la întoarcerea mezinului, erau liniştiţi; şi însuşi măria sa părea că depărtase de sine negura acelei urgii.

Când Nicoară a făcut semn lui Strămurare să vorbească, moş Arvinte aprodul a ieşit, după rânduială, de la sfatul de taină.

Solul lui Apletin a început a vorbi cu glas gros şi cumpănit, arătând ieşirea la lume a pârcalabului Irimia.

Intr-un răstimp scurt, în vreme cât istorisea Strămurare, Nicoară a simţit că se cufundă într-o întunecime adâncă şi binefăcătoare. Când s-a trezit, i s-a părut că adormise lungă vreme. Dar solul încă nu isprăvise ce avea de spus. Adunarea îl asculta cu multă luare-aminte.

Când toate au fost ştiute, Costandie Şah a primit îndemn Bă arate cătră măria sa ce crede.

— După cât socot eu, a răspuns hatmanul, e bine să trimetem vestire lui Grigore Apletin să umble în urma pârcalabului fără a ieşi la vedere şi la bătălie. Să fie umbletul lui ca o nelinişte care să-l grăbească pe pârcalab. Deasemenea zaporojenii mei dinspre ţinutul Bârladului şi ostrovenii măriei tale de cătră Siret să privegheze, mişcându-se după împrejurări, cum le vom trimete noi poruncă, aşa ca drumul acelei oşti pe caie o aşteptăm să nu se schimbe. Să fie împinşi neprietinii aşa cum împing hăitaşii vânatul la ţiitori.

— Bună poruncă şi bună socoteală, s-a învoit Nicoară. Toate trebuie să fie întocmite aşa încât să aşteptăm fără a ne pripi. Bine este iarăşi, după a mea părere, chiar dimineaţă în revărsarea zilei, să ieşim cu toţii în partea cealaltă a dealului Păun, să cunoaştem cu ochii noştri poienile, pădurile şi râpile din partea aceea a locului; ş-apoi după noi să vie să le cunoască şi căpitanii şi asaulii cu anume oameni.

Astfel, dragilor mei, a încheiat Vodă, s-ar putea ca, din jocul întâmplării, să iasă pentru noi o bucurie pe care să n-o poată birui nici obida cea mai neagră.

Mai avem vreme, a adăogit Domnul, să dormim cinci ceasuri…

„Trudit trup şi trudit suflet…” a suspinat cătră sine însuşi Radu vel-logofăt în aceeaşi zi, prietinul Strămurare a suit iarăşi printre vii, călare, la Păun în deal, ş-apoi a coborât de ceea parte, spre răzăşii de la Tomeşti. Prin stejarii cei vechi de sub care trecea el, şuşuia domol adierea statornică de ia miazăzi.

„Şi asta-i o minune a vremii de-acuma. gândea în sine călăreţul, ca şi minunea stelei ce a ieşit în cer; nu vrea să se-ntoarcă din crivăţ vântul cu nici un chip. Se vede că întăi trebuie să isprăvim lucrarea ce avem noi aici, la Iaşi, şi după aceea —

Vină, iarnă, nici nu-mi pasă!”

Fluiera un viers de voinicie, străbătând poienile deşarte. Copitele calului foşneau prin frunzele moarte.

Asta era poteca veche din vremea hoţiei, în preajma scaunului domniei lui Petre-Vodă Şchiopu, când se ducea să-şi caute ascunzătoare şi sălaş la gazdele sale de la răzăşia Tomeştilor. Acuma, subt aripa măriei sale Nicoară, Strămurare, hoţul de altădată, are altă putere şi altă inimă.

A călărit în pas, de-a coasta, vreme de trei pătrare de ceas, până ce-a ajuns la bordeie săpate în malul de lut galben. Deasupra malului de lut galben, se apleca streşină de pădure.

Strămurare a descălecat la al nouălea bordei, a dus calul subt un sărai şubred de stuf, şi când s-a întors în bătătură, boldeiul cu coada cârligată i-a lins mâna; şi-n uşa deschisă îl aştepta cumătrul Timofte, prietin bun.

— Cumătre Neculai, i-a strigat cu voie bună Timofte, scuturându-şi pletele cărunte şi arătându-şi numai un colţ alb în gura-i neagră, te-am socotit pierit şi, iaca, ne-a ajutat Cel-de-sus să ne vedem iară. Te-a visat baba Maranda as’ noapte, ş-a dat în bobi, arătându-i-se că numaidecât soseşti de la drum lung.

— Drum lung, bade Timofte – lung de la curtea domnească din Iaşi până aici.

— Aşa? s-a mirat cumătrul Timofte. Iaca-i bun. Decât să te vâneze alţii pe domnia ta, mai bine îi vânezi domnia ta pe alţii. Hai, intră; aşează-te pe marginea vetrei, că pe laiţă boleşte de inimă rea săraca mea babă Maranda. Eu mă duc să dau o leacă de orz calului dumnitale şi numaidecât mă-ntorc.

Timofte a ieşit. Baba Maranda s-a răsucit pe laiţă, gemând.

— Ce-i, lele Maranda? De ce-i fi fiind dumneata bolnavă? a întrebat cu blândeţă omul domnesc.

— Vai şi of şi iar vai, cumătre Neculai, a gemut baba întorcând spre oştean obrazu-i veşted. Trei feciori am avut şi unul, precum ştii, a pierit la oaste în Ţara-de-Jos; iar aceştialalţi doi au intrat de optsprezece luni în tagma în care erai şi dumneata, cumătre Neculai, în voinicie şi răutăţi. Şi s-aude că acuma s-a aşezat putere mare la Domnie, de-i sparge pe cei ce săvârşesc blăstămăţii; ş-or pieri şi bieţii noştri feciori în furci, cu juvăţ de gât, cumătre Neculai. Vai de zilele noastre cele pustii! Cam de pe când te-ai tras dumneata de-aici spre munte, am mers tot în scădere. Iar de când s-au pustiit băieţii, am lăsat casa din sat şi ne-am aşezat aicea la bordeiul de la vie… Ca să ne putem vedea batir din când în când băieţii… Vieţuim aicea ca sălbătăciunile, dar am fi de pieirea capului dacă rămânem fără băieţi.

— Călin şi Florea?

— Întocmai cum spui, cumătre Neculai. Poate te-i întâlni cu dânşii, când dau pe-aici din săptămână în săptămână; sfătuieşte-i să se întoarcă pe căile dreptăţii. Poate s-a găsi şi pentru ei pită la domnia lui Ion Nicoară-Vodă…

— Măi babă Maranda, a grăit din prag cu supărare moşneagul; nu mai boscorodi atâta: că iaca îţi stă răsufletul. Mai bine închide ochii ş-ascultă. Iaca aşa o ducem noi, cumătre Neculai, a îngânat cu glas scăzut Timofte. Trăim zile grele şi baba nu mai are mult. Apoi când n-a mai fi nici ea, nu ştiu ce m-oi face. Doar să mă întovărăşesc cu lupii din codrul Broseştilor.

— Ba este acolo schit, moşnege, a ţârâit baba. Te-i face monah şi mi-i ceti pomenirile şi iertarea înaintea împărăţiei de sus.

Strămurare a tuşit cu hotărâre şi a stupit în cenuşa din vatră, ca şi altădată când poposea acolo, pribeag.

— Luaţi aminte, cumetre şi cumătră, a vorbit el cu glasu-i lin. Dacă trec cumva flăcăii voştri pe-aici…

— La noapte… a ţârâit baba Maranda.

— Dacă trec la noapte Călin şi Florea pe-aici, atuncea eu i-aş povăţui cum să se răscumpere. N-am venit pentru dânşii anume, dar văd că ar putea folosi şi ei în treaba pe care vreau s-o pun la cale cu badea Timofte.

Baba s-a tânguit:

— Ba povăţuieşte-i, ba povăţuieşte-i, cumătre Neculai, să mi se îndelunge viaţa şi să mai apuc o primăvară.

— Mai taci, babă, şi închide ochii dracului, a icnit bătrânul. Dacă or veni, i-a povăţui şi pace bună. Iar dacă n-or veni, m-a povăţui pe mine şi-i tot aceea. Nu-ţi uita vorba, cumătre! Şi spune-ne ce se petrece la curtea domnească. S-aude că acolo-L mâna lui Dumnezeu. Harapu de-abia îşi trage sufletul de atâta căsăpie. Îi taie pe boieri?

— D-apoi pe cine?

— L-a tăia oare şi pe ceauş Drăghici, carele ne-a asuprit?

— De ce să nu-l taie? Pârâţi-l la măria sa şi gata!

— Auzi dumneata? Măi, măi, măi! se schimbă lumea; asculţi tu, ori dormi, babă Marandă?

— Ba dorm… dormire-ar acel Drăghici somn de veci. Strămurare a tuşit iar ş-a stupit în şperlă, după aceea a vorbit:

— Luaţi aminte, măi cumetri. La Domnie s-a deschis divan de judecată împotriva boierilor care au vândut pe măria sa Ion-Vodă.

Baba a murmurat:

— Pieri-le-ar sămânţa…

— Şi-i taie Ismail gâdea cu satirul, a urmat cumătrul, de i-a ostenit braţul şi a slăbit Ismail gâdea. Aşa că a ieşit poruncă de la medelnicerul cel nou Mitrea Lăcusteanul să i se adaoge Harapului la tainul de-o ocă de carne încă o halcă de-o litră.

— Şi-i taie unul după altul? Mira-m-aş!

— Îi taie după cum îs judecaţi, bade Timofte.

— Măi, măi, măi! Să ştii că toate-s din pricină c-o ieşit steaua cea cu coadă.

A ţârâit iar baba:

— Steaua-i cu coadă, dar măria sa-i cu paloş. Numai pe feciorii noştri să nu-i taie…

— Babă, a răsărit în sus moşneagul; dacă nu taci, îţi pun căluş.

— Da că tare-mi pasă mie de căluşul dumnitale! Şi nu-ţi uita, cumătre Neculai, vorba!

Atuncea Strămurare le-a spus ce avea de spus, în mare taină. Şi după ce s-a despărţit de bătrâni, făgăduindu-le să se întoarcă în curgerea nopţii, a încălecat şi a purces să caute tocmai în sat la Goruni nişte cuscri şi alţi cumătri, oameni cumsecade şi mai cu samă vrednici la treburile pe care le punea el la cale.

* *