Capitolul 5

Presvitera Olimbiada.

Când sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopţile. Astfel unii dintre oştenii lui Potcoavă, dintre cei mai tăcuţi, cum erau cei doi soroceni şi Toader Ursu, găzduiţi la logofătul Iorgu, parcă nici n-au avut vreme să se şteargă la ochi şi numai ce-au văzut în răsărit, deasupra codrilor, revărsându-se zorile.

Întâmplările ce povestea, Iorgu Samson le avusese, cu ani în urmă, sub privirile domniei sale în spătăria domnească, la scaunul ţării, când Alexandru-Vodă a slobozit slujitorii curţii asupra boierilor, de le-au tăiat capetele şi le-au clădit apoi ca pe o movilă pe masa ospăţului.

— Aşa a gândit măria sa Lăpuşneanu-Vodă să stârpească din ţară lăcomia cătră norod şi viclenia cătră Domn. Tot astfel la Moldova s-a iscat de la o vreme o buruiană îndărătnică şi păgubitoare, căreia îi zice chir. Greu s-o stârpească plugarul, oricât ar tăia-o. Ba, de ce o tai, de ce odrăsleşte mai vârtos. Odată şi odată poate, tot s-a cunoaşte un meşteşug ce l-or scorni filosofii lumii să facă din chir buruiană bună şi din boier om; ori să facă să nu mai fie. Mult pătimeşte această ţară de răul lor. Iară până atuncea să ne mângâiem, fraţilor, cu nădejdea şi cu acest vin cam acru din viile ciangăilor, de la ţinutul Bacăului. Iaca, bine trăim noi cu aceşti ciangăi de lege şi limbă străină. Şi ei plugari, şi noi plugari, suntem ca fraţii. Dar boierul, limbă şi lege cu noi, e duşman norodului şi Domniei. Când se scoală Ţara împotriva lui, apoi şi cian-găii se adună cu noi ca să-l dezbatem din rădăcină. Iar noi le plătim ciangăilor pe două vedre de vin un ban de aramă, ca acesta care a ieşit la domnia lui Ion-Vodă, cu chipul măriei sale.

Iorgu Samson a scos din chimir un bănuţ de la Ion-Vodă şi l-a aruncat pe masă.

— Au acolea câştig bun ungurenii, a întâmpinat Toader Ursu; dar la noi în Ţara-de-Jos, la ţinutul Tecuciului, ies oamenii din podgorii la vremea culesului şi poftesc pe trecătorii creştini de la drumul mare să vie să beie fără parale, de pomana răposaţilor părinţi. Aşa era când am ieşit eu în lume; iar de atunci am auzit că au intrat unii boieri în vii, cotropindu-le, ca să nu se mai facă atâta risipă, lipsind de darea vinariciului vistieria.

Iorgu Samson a râs:

— Căci podgorenii ţărani plătesc dajdie, însă boierii nu. Logofeteasa şi-a arătat în pridvor obrazul oţărât.

Atunci se sculase şi era cam înourată. Şi-a ridicat în brâu poala catrinţei, s-a frecat la ochi ca s-alunge aburii somnului neîmplinit, potrivindu-şi apoi pe frunte casânca de borangic.

— Dumneata, Iorgule, a zis ea c-un glas ce părea blând, ai uitat că am hotărât să tăiem un viţel pentru prânzare?

— N-am uitat, a răspuns logofătul. Să fii dumneata sănătoasă, logofeteasa Mărie; viţelul e jupuit şi spânzurat în chiler.

— Şi n-ai uitat că aveai a te duce în vremea asta să aduci de la Filipeni pe presvitera Olimbiada?

— Ba asta am uitat, Mărie, şi văd că-mi eşti nevastă cu priinţă.

— Dumnealui, diacul Radu, e gata. Pavăl Potronic grăjdarul a înhămat cei doi cai bătrâni la căruţă. N-aş înţelege ce mai aştepţi domnia ta, Iorgule; ori fără poveştile domniei tale nu înfrăţeşte şi nu dă spic grâul, şi rămân fără frupt oile, şi nu pot roi albinele din prisacă…?

Logofeteasa Măria râdea şi-şi arăta dinţii frumoşi. Era o muiere care îşi mai păstra încă tinereţa. Dăduse domnului său patru feciori: cel mai micuţ de doi ani şi cel mai mărişor de zece.

— Las’ că de cinstiţii oaspeţi am eu grijă să nu le lipsească nimic. Găteşte-te. Ia-ţi pe dumneata ilicul cel albastru cu căptuşală roşă. Poftim; ţi l-am adus eu.

— Într-o clipală îs gata, logofeteasa Mărie.

— Iaca, chiuie de la grajd Pavăl Potronic. Până ce trage aici căruţa, vreau să-ţi spun o întâmplare minunată. Astă noapte, Corniţă al nostru, fiind cu alţi copii şi cu tabunul de cai în lunca bulboanei peste Moldova, a văzut pe Sântilie.

— Ascultaţi, oameni buni, a râs Iorgu logofătul. Poveştile nevestei sunt mai presus decât ale mele.

— Nu râde, logofete, l-a ameninţat femeia cu fruntea. A fost cu băietul nostru şi Coman al surorii mele Aglaia; soră-mea a sărit mai nainte pârleazul ş-a venit să-mi spuie. Scotea fum prin ochi şi prin nări.

— Cine, dragoste?

— Sfântu-llie, cine putea fi altul? Şi când a venit asupra luncii nourul cel negru din Boura cu fulgere şi trăsnete, el s-a suit cu căruţa în nouri şi s-a dus. Nu s-a mai ştiut de urma lui. Când s-au apropiat copiii ceilalţi, după vârtejul ploii, ca să vadă şi ei ce văzuseră Corniţă şi Coman, n-au mai găsit nimic.

Logofătul Iorgu nu s-a mirat, cum s-aştepta femeia.

— Mărie, a grăit el, minunile sunt ale nopţii şi, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni.

— Aşa socoti domnia ta, Iorgule?

— Aşa socot eu, dragoste.

— Atuncea nu mai spun nimic, s-a oţărî t muierea; şi iaca diacul Radu; du-te cu el unde ţi-i poruncit.

Când s-au aflat singuri, în căruţa uşoară, pe drumeagul drept care ducea în lungul hotarului Dăvidenilor spre colţul de moşie ce fusese odinioară devălmăşia Filipenilor, diacul Radu Suliţă şi logofătul Iorgu au căutat sămânţă de vorbă, adică de prietinie. Şi logofătul, înţelegând că ascuţimea diacului tinde să afle toate câte se petrec în acele locuri, l-a îndestulat cu prisosinţă.

Era cel mai de mirare lucru la Dăvideni că mazâlul nu ajunsese cel mai înstărit dintre toţi răzăşii şi vecinii din acel hotar. Stânjenii bătrânului Andrei din ogoarele hotărnicite îi lucrau vecinii, cei mai mulţi fugari din alte locuri şi oploşiţi în această moşie cu pământ roditor, şi dădeau mazâlului stăpân numai zeciuială. Îi mai curgea mazilului mertic de la moară, brânză de la oi şi venit din ceara de la trei prisăci. Şi vecinii îl ocroteau pe mazâlul lor în toate împrejurările, umplându-i cămările la Crăciun şi la Paşti, ca să se cunoască prietinia lor faţă de un stăpân care avea mai puţin decât ei, fiind singur, cu puţine braţe de ajutor. Astfel munca se cumpănea bine cu stăpânirea, mazâlul fiind jude al Dăvidenilor, după rânduielile cele vechi de la Ştefan-Voievod. Casa lui Andrei judele umbla destul de bine şi răzăşii toţi îi căutau cinste, fiindu-i nu numai neamuri, ci şi cumetri şi fini. Apoi, în pădure, fânaţuri şi păşune, care se aflau în devălmăşia răzăşească, mazâlul îşi avea şi el vitele, caii şi oile.

— Pot zice că la noi viaţa încă se poate trăi, mai spunea Iorgu Samson; dar în alte părţi s-au risipit răzăşiile cum se risipesc cuiburile pitulicilor, când aduc în ele cuculesele ouă ale lor. Când s-a oploşit în asemenea cuib ou din care a ieşit cuc, acesta s-a înfoiat într-atât, după firea lui, încât a prăvălit puii drepţi ai cuibului; ş-a rămas cucul singur, iar pitulicile cuibului n-au încetat de a-l hrăni, agonisind pentru el de dimineaţă până în sară.

Astfel s-au prăpădit Filipenii. N-au mai rămas în acea răzăşie decât două curţi slobode: a presviterii Olimbiada, la care ne ducem noi, şi a lui Sandu Gârbovu, care-şi are ograda până în apa Moldovei şi şi-a tras gârlă, clădind moară. Să nu crezi dumneata, diece Radule, că boierul de la Filipeni, care-i părcălab la Roman, nu umblă să-l poprească pe Sandu Gârbovu de a avea moară.

Grăind astfel imul, iar celălalt ascultând, a lucit deasupra ogoarelor şi livezilor acelui cuprins soarele. Logofătul a cârnit caii într-o vâlcea, apoi i-a îndemnat să suie un pripor unde se afla o curte singuratică. Când au oprit, au şi văzut, în vale de pripor, moara Gârbovului.

— Cum răsare soarele, a dat lămurire logofătul după ce-au coborât din căruţă, presvitera noastră iese şi ea în prag să se-nchine luminii. Toţi copiii dumnisale o aşteaptă cu ochii boldiţi. Copiii cuvioşiei sale sunt jigănii ale codrului şi văzduhului: un vătui de căprioară, un ursuleţ, un lupan, o bufniţă cu nişte ochi ca ai presviterei, şi altele pe care nu le ştim, deoarece, când intră un om aici în curte, toate se duc în ascunzişuri, nesuferind pe străini. Unora din prietinii stăpânei lor le primesc mângâierea. Nu vorbesc de ucenica presviterei, o filipeancă ce vrea să înveţe meşteşugul tămăduirii bolilor. Mai intră aici când şi când Ilinca, nepoata noastră a mazâlului. O copilă care nu se mai află de isteaţă.

Vorbind, Iorgu Samson rânduia loc şi pentru vrăciţă, alcătuindu-i maldăr de fân strâns în pocladă şi aşezat în fundul căruţei. Sfătuind caii cei bătrâni să aştepte liniştiţi, a făcut zece paşi până la zaplazul nalt, cu diacul după el, şi a bătut în portiţă.

Îndată s-a auzit lătrând cu îndârjire căţeluşa „cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel”, cum o poreclea şoptit logofătul.

— Cine-i? s-a auzit un glas fără frică şi fără blândeţă.

— Noi suntem, sfântă Vineri, finul cuvioşiei tale, a răspuns Samson.

— Aşteptaţi un pic, vine Safta să deschidă.

Au aşteptat un pic, ascultând tropăitul mărunt al jigăniilor minate în tainiţile lor. A sunat zăvorul; portiţa s-a deschis; s-a arătat întâi o bătrână cât un mal, cu gura suptă şi clonţul nasului adus spre bărbie. S-a ploconit şi a lăsat pe oaspeţi să treacă. În cerdacul înălţat pe două trepte, presvitera Olimbiada sta dreaptă în strai sur şi broboadă neagră. Era uscată şi subţirică, privind drept cu ochi ce păreau rotunzi, şi soarele îi încununa frumuseţa anilor ei târzii.

— Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale şăgalnice, a zâmbit ea dintrodată, şi diacul, Ia sunetul nou al cuvintelor ei şi la zâmbetu-i dulce cu dinţi curaţi, a simţit în fiinţa lui roua evlaviei.

Finul Iorgu a sărutat mâna întinsă, albă şi subţire. Diacul, de şi nu-i era fin, a făcut la fel, simţind în nări mireasmă de busuioc.

— Acesta-i Radu Suliţă, diacul.

— Să fie sănătos. Spune-mi, Iorgule, la ce nevoie voiţi să mă duceţi cu căruţa mazâlului? La o durere a trupului, ori a sufletului? Pe mazâl îl ştiu sănătos. Atunci pentru un străin, stăpânul acestui diac?

— Întocmai, nânaşă. Şi te-am pofti să mergi cu noi în clipă. Mai-marele acestui diac aşteaptă într-o chilie la casa mazâlului meu.

Bătrâna cu broboadă cernită a dispărut, parcă ar fi sorbit-o umbra chiliei deschise.

Diacul n-a mai văzut-o şi s-a uimit.

— A intrat ca să ia toate de câte are nevoie pentru un oştean rănit; acesta e cel mai mare meşteşug ai ei, dădea lămurire logofătul.

— De ce-i spui „sfânta Vineri”? a şoptit diacul.

— Căci vineri e ziua când presvitera ajunează şi se duce să se închine în biserica Filipenilor pe lespedea sub care hodineşte soţul său preotul Dionis.

Presvitera Olimbiada a ieşit din umbră tot pe neaşteptate, cum intrase, şi avea într-o corfă de mlajă petrecută în cotul mânii stingi cele de trebuinţă lucrării sale. A făcut un semn cu arătătorul mânii drepte cătră ucenică. Safta şi-a închinat cu smerenie trupul ei greoi, fără a grăi un cuvânt.

Căţeluşa cu dinţi de fier şi măsele de oţel şi-a scos botul subţire dintr-un cotlonaş şi a adulmecat o clipă spre străini.

Au ieşit; poarta s-a izbit în urma lor în clanţă. În clipă a fost fiecare la locul său în cănită; şi, când au purces, au ieşit oameni de la moară din râpă, care i-au petrecut cu ochii un timp.

„Aceia-s străjerii presviterei”, a gândit în sine, cu plăcere, diacul Radu.

S-au mişcat cu repejune pe drumeagul ţarinii; le-a tăiat calea un popândău ce-şi aduna grâne în saraiul său subpământean; un mierloi a trecut fluierând spre livezi; se vedea aproape codrul de peste Moldova. Au ajuns.

Cu paşi nesimţiţi, în conduri moi de cordovan, presvitera Olimbiada a pătruns pe unde i se deschideau uşile până la căpătâiul lui Nicoară, unde s-a oprit. A ţintit ochii bolnavului. Acei ochi o aşteptau având lumina unui râmnic liniştit, dar într-o zi fără soare. Presvitera Olimbiada a zâmbit bolnavului şi în acelaşi timp căutătura ei ageră a trecut fulgerat peste dreapta lui Nicoară, odihnită pe cerga miţoasă cu care era învălit până Ia subsuori. În degetul cel mic ea a băgat de samă pecetea cu bour pe verigă de aur. Jos, lângă căpătai, se afla şaua cu boturile de argint. Tot în acel loc a tărhatului domnesc, uncheşul Petrea şi mezinul aduseseră un burduf de piele neagră ca o pungă ţărănească, însă mult mai mare, legat strâns în băierile lui. Acolo nimeni nu putea şti ce se află; dar presvitera, urcând şi coborând cu repejune scara înţelegerilor ascunse, a socotit că acolo s-ar afla vistieria de război a răposatului în sângele său Ion-Vodă, şi măria sa răposatul a lăsat-o în mânile fratelui său după mamă. Acolo poate se află şi punga de matasă cu rubinurile şi smaragdele din care Ion-Vodă, schimbând pe bani unele, la Liov, a putut acoperi cheltuiala oştilor ţării.

Vrăciţa şi-a încrucişat pe piept braţele, închinându-se. Apoi, cu degetele-i subţiri, a ridicat uşor mâna mare a bărbatului; şi-a pus buzele uscate pe semnul bourului şi a aşezat braţul în lungul trupului. Descoperind pieptul, a pipăit la coasta stingă legătura rănii, veche de trei zile.

Bolnavul a tresărit. A închis pleoapele. La pipăirea vrăciţei, se simţea în trupul lui crâncenă suferinţă.

După rânduielile ştiute, şi-au făcut loc bătrâna, stăpâna casei, ajutată de nepoată-sa Ilinca şi logofeteasa Măria, aducând o măsuţă joasă cu trei picioare, cu faţa de în atunci tăiată din val. Pe acea măsuţă aburea o oală nouă de lut, cu apă neîncepută, atunci fiartă. Lângă oală se înşirau trei puici ale ei de-un sfert de ocă, tot nouă ca şi maica lor, şi tot nesmălţuite.

Ajutoarele femeieşti s-au tras puţin mai la o parte, fără a privi dincolo de prag, în tindă, unde se aflau mazâlul, uncheşul, mezinul şi diacul Radu.

Totuşi copila a strecurat o ochire pe care a primit-o în inimă Alexandru. Bălaie şi pieptănată lins. Subt întristarea pe care i-o poruncea în acea clipă cuviinţa, se bănuia clocotul vieţii; pe când bunica ei, mazâliţa Zenovia, era cu găvanurile ochilor istovite de bocet pentru o singură fiică ce avusese.

Presvitera Olimbiada a tras din corfă cu mâna cealaltă, care-i era slobodă, scamă pe care a lepădat-o în una din ulcele. La îndemnul ei mut, logofeteasa Măria a turnat uncrop peste scamă. Alegând cu aceeaşi mină, şi tot din corfă, o lopăţică ascuţită de criţă, a prins a tăia şi a desface legătoarea veche a rănii, năclăită în sânge uscat. Lucrând cu grabă şi luare-aminte, îndată a descoperit locul pătruns de fier în coastă, puţin deasupra deşertului. L-a muiat cu scamă udă din ulcea; şi atunci ajutoarele femeieşti au auzit-o întâia oară suspinând uşurată, şi au întors unele cătră altele priviri luminate.

Presvitera şi-a urmat lucrarea ei cu linişte, însoţind-o de şopot ca de un descântec.

— Acum, fină Ilincă, scoate din corfă gărăfioara verde. Floare de pojarniţă uscată la umbră, plămădită cu undelemn de candelă şi ţinută la soare nouă săptămâni de vară.

Strecurată după aceea prin pânză de borangic.

Şi-n acest oleu, draga mamei, am picurat, de pe un vârf de ac, venin de doamnă-mare mătrăgună.

Să-i fie leacul de folos măriei sale.

Să doarmă somnul câmpului.

Să-i cânte adierea vântului.

Să intre în domnia sa puterea pământului.

În vreme ce şoptea, vrăciţa trecea pe sub mijlocul rănitului faşa de în, înfăşurând de două ori legătura nouă.

— Dragele mele, a şoptit ea din nou, rana-i curată. Să-l lăsăm liniştit pe domnia sa.

Ne ducem şi pregătim o fiertură de buruieni pe care le ştiu eu, îndulcite cu miere.

La al treilea ceas al dimineţii se trezeşte.

Băutura, copilita noastră Ilinca i-a aduce-o în mâna stingă, iar cu dreapta i-a închina o floare, ca să-i bucure ochii.

Presvitera Olimbiada şi-a contenit vorbele şoptite şi a suspinat iarăşi adânc. A privit somnul Un al pribeagului străin, zâmbind, ca să se amestece acel zâmbet cu raza de soare strecurată prin perdele şi să pătrundă la inima lui întristată.

Zâmbetul şi soarele au străbătut şi la bărbaţii din tindă. Alexandru mezinul era, însă, în acel ceas, cercetat de un demon al neliniştii. Se simţea vinovat că n-are ochi numai pentru bădiţa său Nicoară. Ochii lui aprigi căutau întruna pe nepoata mazâlului, socotindu-i mişcările, preţuindu-i boiul şi dorind dintrodată o singurătate în care s-ar afla numai el cu ea.

— Să lăsăm pe bădiţa meu singur… a zis el mai mult în neştire, văzând pe presvitera că vine asupra sa.

— Îl lăsăm, a încuviinţat ea.

Lui i s-a părut că-i prinsese într-o capcană nevăzută privirea şi că avea mustrare în glas.

— Să intrăm, a hotărât ea, în ceastălaltă odaie, unde mazâlul ţine câteodată divan al înţelepciunii.

— Cu cine?

— Câteodată singur; câteodată eu şi cumătră mea Zenovia ne punem împotriva lui. Vin şi oameni care nu mai sunt, vin când ne aducem aminte de ei…

Diacul zâmbea ascultând-o. Mezinul s-a înfiorat.

— Să vie şi căpitanul Petrea, a urmat presvitera punând mina pe umărul uncheşului şi îndemnându-l cătră un divan. Aşează-te şi domnia ta, diece Radule. Şi tu, fină Mărie, dă-te mai lângă mine. Stăpânii casei să stea în jilţurile în care îi văd totdeauna, când vin aici. Ilinca rămâne dincolo, să păzească somnul bolnavului nostru. Domnia ta, brad verde, stai cu noi, ca să-ţi sporeşti învăţătura.

„Baba asta îmi cunoaşte taina”, s-a mirat mezinul şi a înţeles că i-i frică de zâmbetul ei.

Uncheşul Petrea Gânj îşi punea şi el o întrebare, îngrijorat: „De unde mă cunoaşte de-mi spune după numele de altădată?” Presvitera i-a răspuns ca şi cum i^ar fi auzit glasul:

— Căpitane Petrea, i-a cântat ea blând, eu te cunosc pe domnia ta de acum treizeci şi şapte de ani, când te aflai la Ştefan-Vodă Lăcustă şi erai mai-marele curţii sale în cetatea Sucevii.

Bătrânul Gânj s-a cutremurat de amintiri. Ştefan-Vodă Lăcustă era drept icoana Voievodului celui bătrân Ştefan, fiind copilul său. Era mic de stat şi aprig, şi punea uşor mâna pe sabie.

— Adevărat este… a mormăit uncheşul. Văd că vracii sunt câteodată şi vrăjitori…

— N-ai de ce te teme, căpitane Petrea; te cunosc de-atunci; deoarece mă aflam şi eu la curtea lui Lăcustă-Vodă, du când viaţa aliniată de curteancă. Nu-ţi aduci aminte?

— Ba mi-aduc aminte, a răspuns uncheşul, cu glas dintrodată tulburat. Fost-a la acea domnie foamete în ţară; iar boierii măriei sale petreceau fără grijă.

— Da, căpitane Petrea. Iţi mai aduci aminte că Ştefan-Vodă a dobândit de la boieri porecla lui după urgia acestor jivine care au pustiit pământul Moldovei, într-o vară de secetă. Şi Ştefan-Vodă îi îndemna pe boieri să aibă milă de noroade; cei cu stare să deschidă jitniţile; iar alţii să uşureze măcar de datorii pe sărmani. Ei s-au pus împotriva măriei sale, şi Ştefan-Vodă a început a-i tăia, după pilda ce-o avea de la Bogdan-Vodă şi de la Ştefăniţă-Vodă. Atunci cei mai apropiaţi dregători ai curţii, în noaptea Crăciunului, după ce-au ieşit din paraclis de la vecernia Naşterii Domnului, l-au dus cu ei pe măria sa, zugrumându-l şi astrucându-l într-un loc pe care nu l-a mai aflat nimeni.

Uncheşul tăcea cu fruntea plecată, împovărat de vedenia aducerilor aminte.

Glasul presviterei s-a coborât, ochii cu sprâncene încă negre i s-au înfierbântat:

— Îmi spunea soţul meu preotul, ucenicul lui Amfilohie arhimandrit, că a aflat de la învăţătorul său taina blăstămului acestui pământ. Legea domniei lui Ştefan-Vodă a fost împuţinarea puterii boierilor: dreptăţile poporului să fie mai presus de îndârjirea lor.

Deci Bogdan-Voievod cel Orb a făcut de tânăr precum i-a fost învăţătura; şi a fost grozav faţă de nesaţu1 dregătorilor. Acestui voievod i-a dat duhovnicul său anafura otrăvită în noaptea Paştilor anului 1517 de la Hristos.

Ştefăniţă-Vodă, feciorul legiuit al lui Bogdan-Vodă, a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. jertfindu-i şi feciorii, ca să nu se mai ridice în ţară alţi lupi. tot aşa de colţaţi ca lupul cel bătrân. Şi după Arbore, portarul Sucevii. Gâdea s-a trudit cu paloşul şi asupra altor boieri. Doamna şi cu neamurile ei i-au dat lui Ştefăniţă otravă.

Pe Alexandru Cornea, copil din flori al lui Bogdan, boierii l-au înjunghiat la o vânătoare.

Lui Lăpuşneanu-Vodă i-a dat pocal de otravă chiar Doamna sa, sub binecuvântarea părintelui mitropolit Teofan.

Aceste lucruri, căpitane, le-am văzut cu ochii noştri. Boierimea nesătulă a ţării aceştia a avut şi ea cuvânt şi diată să stingă neamul acelui Ştefan-Vodă, de care ea s-a înfricoşat patruzeci şi opt de ani.

Acum doi ani, a pierit, prin viclenia boierilor, şi Ion-Vodă, os domnesc, feciorul lui Ştefăniţă-Vodă.

Astfel s-a săvârşit stingerea celor din osul lui Ştefan-Voievod bătrânul. şi fiarele lăcomiei mănâncă moşia.

Din locul său de unde nu se clintise, vorbi gros şi mormăit uncheşul Petrea:

— He-he! Dar de ce Rareş-Vodă a adormit cu pace în crivat lângă paraclisul cetăţii Sucevii?

Presvitera a zâmbit:

— Căci Petru-Vodă avea sabia duhului, care-i mai tare decât cea de fier. Şi la curtea lui Petru-Vodă mai erau şi altele, după cum ştii şi domnia ta, căpitane Petrea.

— He-he! aşa este, s-a bucurat uncheşul. La Cetatea Sucevii se aflau două căpitănii ale străjerilor: patru sute de dalmaţi sprâncenaţi şi muţi, căpitanul lor fiind Batişte Negru; şi patru sute de moldoveni adunaţi de pe unde îi împrăştiase desnădejdea…

He-he! Rareş-Voievod era un bătrânel hâtru, care se arăta numai cu această putere lingă sine!

Presvitera Olimbiada şi-a înăbuşit glasul într-un suspin:

— Of! domnilor şi fraţilor, fiecare îşi poate găsi Tebaida, întru care să-şi aşeze sufletul său. Eu am găsit-o aici, unde a închis ochii soţul meu. Dar aud încă furtunile şi valurile…

Am cunoscut oameni vrednici pe care i-au copleşit răii. Văd în jurul meu căzând şi pustiindu-se satele pământenilor.

Acest mazil Andrei Dăvidean, văr de-al doilea cu noi, a fost în vremea lui staroste de Putna şi pe urmă de Neamţ, având cârmă a corăbiei sale dreptatea. Cei tari l-au surghiunit în acest mormânt înflorit.

Iarăşi s-a oprit.

— Nu vă miraţi că am avut acest ceas de nebunie, vorbind fără oprire. Dar am cunoscut pe cel care are de împlinit şi el o diată. Şi mi-am adus aminte de toate. Nicoară va ajunge poate voievod al acestui pământ; şi paloşul lui va sluji dreptatea. Poate fi-va şi el unul dintre cei jertfiţi, dar după jertfe vine răscumpărarea şi biruinţa celor buni.

Întorcându-şi privirea în locul unde stătuse mezinul, presvitera a aflat scaunul gol şi a văzut în închipuirea sa că în umbra pardosului scheaună un lupan de rând.

— Vai, cumătră Zenovie, a îngânat ea cătră mazilită. N-ai dreptate când îţi stingi ochii pentru cei duşi. Ţeasta fiicei tale e aşezată în gropniţa chinoviei de la Agapia din Deal; nu mai ai de ce-o plânge. Păstrează-ţi lacrimile ce ţi-au mai rămas pentru tinereţile ce înfloresc acum.

Bătrâna mazilită a aţintit-o cu spaimă pe presvitera, fără a înţelege asprimea vorbelor ei şi primejdia acelei primăveri.

— Să mergem, i-a zis presvitera, să pregătim băutura de linişte pentru bolnavul nostru.

* *