Capitolul 6

Vorbe, la casa logofătului Iorgu.

Când badea Ghiţă Botgros şi-a oprit calul lângă foişorul casei logofătului Samson, a clipit din pleoape şi s-a holbat cu mirare.

— Minune! a strigat el cu viers înalt şi voie bună.

Masa din foişorul casei lui Iorgu Samson era împresurată de oaspeţi şi acei oaspeţi ospătau. Printre dânşii badea Ghiţă a cunoscut numaidecât pe prietinul său nou, Radu diacul de la popasul lui Haramin. A văzut şi pe Caraiman, lângă logofăt, în capătul celălalt. Dar dincoace, în istalalt capăt, diacul se afla aşezat la dreapta unui ostaş vechi şi cu înfăţişare aspră.

— Minune! a strigat a doua oară badea Ghiţă, descălecând grabnic. A ridicat braţele, şi-a lepădat cuşma, şi s-a dus cu paşi mari întru toată înălţimea şi uscăciunea sa, ca să cuprindă pe după grumaz pe diac, ce-i ieşise întru întâmpinare. L-a sărutat pe prietinul său de trei ori, l-a depărtat de sine ca să-l cunoască mai bine; l-a mai îmbrăţişat o dată şi numai după aceea s-a potolit.

— Vra să zică te-ai adunat cu soţiile domniei tale şi aţi nimerit aicea, la curtea mazâlului nostru! Asta-i după o rânduială mai presus de oameni, diece. Căci eu socoteam să nu te întâlnesc decât în altă viaţă. Aşa, n-a trecut decât ziua de marţi la mijloc. Am săvârşit toate câte-mi fuseseră poruncite de cătră mazâlul nostru. Şi astăzi, miercuri, am purces de la episcopia Romanului după slujba utreniei; am primit anafura şi, încălicând am umblat fără popas. N-am mai oprit la Goraşcu Haramin, ca să nu întârzii.

Mă uit la aceşti bărbaţi şi-i cunosc că-s oşteni. Cine să fie? Cum îi chiamă?

— Sunt cei pe care m-am dus să-i aştept sub piscul Bourei, prietene Ghiţă.

— A! aşa-i pricina… păru el a se dumiri. Dar nu ştia încă nimic şi obrazul lui spânatic se încreţea de nerăbdare.

Ascultând numele acelor oşteni badea Ghiţă a poftit numaidecât să bată palma cu ei. La uncheş s-a oprit mai mult, cuprinzându-i palma cu amândouă mânile, însă moş Petrea nu-şi îmblânzi deocamdată ochii.

— Mai sunt unii lipsă, a dat lămurire diacul.

— Cine?

— Lipseşte de la această masă mai-marele nostru, a grăit Radu Suliţă, şi lângă el se află domnia sa Alexandru.

— Mă duc atuncea să mă închin şi domniilor lor la casa mazâlului.

— Ba mai îngăduie, om bun, i-a zis pe neaşteptate şi cu blândeţă uncheşul. Înţeleg că eşti bărbat cu libov şi cu inima ca pânea; îţi fac loc lângă mine şi te îndemn să cinsteşti cu un oştean bătrân o ulcică de vin.

— Numaidecât! şi din clipa asta-s robul dumnitale, a strigat badea Ghiţă.

A venit la uncheş, pupându-i dreapta şi a băut după el din aceeaşi ulcică istovind-o şi apoi aruncând-o peste parmaclâcul foişorului, în ogradă, între găini, unde pocnetul ei a stârnit mare spaimă.

— Iată, se întorc de la mai-marele nostru, a răsărit din locul său uncheşul, cei doi tovarăşi ai noştri care au făcut la chilia domniei sale strajă. Care vi-i vestea, prietinilor, şi cum îs ochii stăpânului nostru astăzi?

— Vestea-i bună, uncheşule, a răspuns Toader Ursu. A lămurit mai bine Alexa Totârnac:

— L-am văzut pe măria sa râzând, când a primit din mâna copilitei stebla de zburătoare adusă de la pădure. A râs şi a întrebat-o:

— Cum te chiamă?

— Tot Ilinca, a îndrăznit ea a răspunde şi a ieşit în fugă, fluturând într-o parte cu fruntea.

Cum şi-a sfârşit Alexa vorba, s-a ridicat întru toată înălţimea sa uscată badea Ghiţă Botgros, s-a apropiat şi şi-a pus mâna dreaptă pe un umăr al oşteanului.

Totârnac s-a întors, privindu-l. Părea că nu-şi mai aduce aminte de nimic din trecut.

— Cine eşti domnia ta? a întrebat el nedumerit.

— Nu mă mai cunoşti?

— Nu.

— Nici după chip, nici după glas?

— Nici după una, nici după alta.

— Uită-te bine.

— Mă uit.

— Şi nu…?

— Iaca nu. Ori, poate, nu-i fi dumneata Ghiţă pe care l-am lovit odinioară cu bâta, şi l-am brâncit în bulboana Moldovei?

— Tocmai acela sunt şi mă bucur că te văd.

— Dar de ce te bucuri? căci eu te-am ucis…

— Mă bucur, duşmane, căci am fost fraţi şi am trăit ca în sânul lui Avram, cum spune popa Ciotică, şi numai iată piază-rea asupra frăţiei noastre: muierea lui Anania, cel care a fost tăiat de năvrapi în războiul lui Vodă Eraclid. Dragă mi-a fost şi tu mi-ai luat-o, şi eu am ieşit cu baltagul la potică în cărarea ta şi tu bine ai făcut lovindu-mă şi prăvălindu-mă în bulboană. Mai bine să-ţi fie ţie oprită intrarea raiului, iar eu să spun lui Sfântu Petru: lasă-l şi pe Totârnac să intre aice, că eu l-am iertat.

— Apoi dac-ai scăpat, a răspuns Alexa, bine-mi pare; şi că m-ai iertat, deasemenea îmi pare bine. Să ştii că Mândra lui Anania mi-a fost şi mie necredincioasă.

— Cunosc. S-a prăpădit pe când tu nu mai erai în sat. Ş-am îngropat-o în cornul ţintirimului spre miazănoapte, sub bradul cel vechi. Am plâns-o, căci mi-a bucurat zilele şi am iertat-o şi pe dânsa.

— Tu eşti mai bun decât mine, Ghiţă. Eu în locul tău aş fi ars-o şi i-aş fi risipit în vânt cenuşa.

— Nu te cred, Alexa. Intru pomenirea muierii care ne-a fost dragă amândurora, să bem din ulcica mea.

Totârnac a gustat din ulcica lui badea Ghiţă. Vinul i s-a părut prea acru.

Amândoi prietinii şi-au strâmbat nasurile unul cătră altul. S-au îmbrăţişat fără să-şi puie buzele pe ragilele obrazurilor. După care badea Ghiţă s-a tras la o parte, lăcrămând singur şi stând la sfat şoptit cu sufletul său.

A intrat în foişor logofeteasa Măria, îmbujorată la obraz şi purtând un chersin de plăcinte poale-n brâu, chiar atunci scoase din cuptor. Badea Ghiţă i s-a închinat, şi-a primit partea şi s-a aşezat, mai domolit, între uncheşul Petrea şi diacul Radu.

Avea în acel timp trecere în ţara Moldovei o vorbă de la turci:

Dacă vrei treaba să-ţi iasă, Nu grăi la lucru, nu grăi la masă.

Cu rânduială asta – „nu grăi la lucru, nu grăi la masă” – ismailitenii câştigaseră Bizanţul şi multe ţări şi ostroave ale creştinătăţii.

Aşa că acei moldoveni de la ospăţul logofătului au ţinut samă de rânduială osmanlâilor şi au stăpânit în ei toate vorbele, toate Întrebările şi răspunsurile, un pătrar de ceas. După aceea au lăsat turcilor lumea şi ei s-au bucurat în ţara lor cu multă zvoană de glasuri.

Mai au ismailitenii o rânduială: că nu beau vin. Ca să-şi aibă mintea limpede, când câştigă cu sabia haraciurile şi plocoanele sultanului precum şi dobânzile de război ce li se cuvin lor.

— Ba nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobânda săbiei; noi cu dulceaţă trăim în ţara noastră de podgorii.

În sfârşit, mai au ismailitenii şi a treia rânduială: că la ei femeile îs ca găinile împrejurul cucoşului; şi ei nu ştiu ce-i dragostea. Apoi de la asta are să le vie lor pieirea, că fiii lor sunt fiii roabelor, şi sămânţa vitejilor se va stinge. Pe când moldovanul se închină dragostei ca Făt-Frumos împărătiţei din poveste.

Diacul Radu Suliţă s-a ridicat, cu ulcică nouă:

— Eu zic aşa, a rostit el cuvânt, că-s bune rânduielile domniilor voastre de care a grăit fratele Alexa, pentru vorbă, vin şi dragoste; şi întocmai la fel ale noastre, ale moşnenilor din Ţara Românească; deci să ne înfrăţim. Să ne bucurăm un ceas. Scurtă-i bucuria, de aceea s-o preţuim. Bună-i vestea noastră de azi, că mai-marele nostru s-a odihnit bine şi s-a trezit cu ochii înseninaţi, zâmbind unei flori şi unei copile.

Logofeteasa Măria sa strecurat furiş lângă el şi l-a sărutat pe tâmplă, fără a se ruşina.

— Asta-i de la o răzăşiţă din Dăvideni, a râs ea, pentru vestea bună ce ne dai, Radule vorbă-dulce. Închinaţi domniile voastre şi pentru presvitera noastră Olimbiada, care dă celor întristaţi bucurie şi celor slăbiţi putere.

Sfatul s-a oprit o clipeală, ca să se uite toată lumea din foişor la intrarea pe poarta deschisă a unui fecioraş de răzăş care aducea cârdul de gâşte de la păscut.

— Iaca şi Corniţă al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzăşiţă. Ce-i, dragul mamei?

Corniţă a ridicat ochii de sub streşina de păr bălan care-i umbrea fruntea.

— Mămucuţă, a răspuns el; am adus gâştele şi bobocii să le dau codină.

— Bine, dragul mamei; scoate cu căuşul, din lădoiul din chiler.

Dar Corniţă rămăsese cu ochii rotunzi aţintiţi la lumea din foişor.

Lepădând varga, a venit fuguţa, a păşit treapta în foişor, a apucat-o pe logofeteasa de după gât, trăgând-o înspre ciontişorul lui.

— Mămucuţă, i-a şoptit el la ureche: văd aicea, în capul mesei, pe Sântilie de as’noapte.

— Vai, dragul mamei, s-a crucit logofeteasa mângâindu-l, nu mai spune asemenea vorbe, să nu ţi se întâmple vreun năcaz. Aista-i uncheşul Petrea. Du-te de-i pupă mâna, şi vezi-ţi de gâşte.

Bătrânul a mângâiat creştetul copilului şi s-a înduplecat a zâmbi când acesta şi-a ridicat spre el ochii albaştri ca floarea de în.

— Iaca ş-o plăcintă, Corniţă, s-a aplecat cu dragoste logofeteasa Măria spre fiul său. Să-i spui şi lui Coman să-şi ţie gura. Înţeles-ai?

— Înţeles, a răspuns copilul coborând spre varga lui. Dar se vedea că nu-i bine dumerit.

Logofătul a clătinat din cap, în pofida logofetesei:

— Ce-i şi cu copiii noştri, a zâmbit el; întocmai ca şi cu oamenii mari! Am spus şi am vorbit să nu se facă zvoană în sat despre oaspeţii noştri. Nu-i îngăduit să se împrăştie ştiri prin lume, nevastă!

— Dar nu mai împrăştie nimeni ştiri, bărbate, a întors cuvânt logofeteasa Măria. Despre cinstiţi oaspeţii noştri nu ştie nimenea nimic în Dăvideni; iar Corniţă nu stă de vorbă decât cu bobocii. Deasemenea Coman al surorii mele, care, după cum ştiţi, e mai domol şi mai adormit decât Corniţă al nostru.

— Dar Bujor, cel mai măruţ dintre feciorii ce avem?

— Apoi acela nici n-a fost cu caii în prund as’ noapte. Nu l-ai trimes oare dumneata, ieri, la stână, cu Cercel? încă nu s-au întors şi mi-i mai mare grija să nu li se fi întâmplat ceva.

— Da’ nu li se mai întâmplă nimica, a liniştit-o logofătul pe soţia sa.

Apoi s-a întors spre oaspeţi, îndemnându-i să nu uite dajdia dinţăritului, pe care au a o plăti în acea zi cu soare.

— Socot, a adăogit el, că lumea din Dăvideni are altă grijă. Doar acolo, peste o săptămână, dacă va răsufla ceva.

Abia îşi arătase logofătul Iorgu încredinţarea asta, şi la foişor s-au arătat, sosiţi prin altă parte a ogrăzii, doi bărbaţi: unul nalt, cu plete cărunte, cu torbă de piele la şold şi baltag în mâna sa dreaptă, iar al doilea, mai scund, dar mai vârstnic, purtând ilic cu bumbi rotunzi de argint şi ciubote roşii.

— Aista-i vornicul nostru, a strigat de sus logofeteasa; moş Evghenie, fratele mamei, Dumnezeu s-o ierte… De ce-o fi aducând pe badea Nastasă pădurarul?

— Dar nu-l aduc eu pe dânsul, nepoată Mărie; m-a adus el pe mine. Mai întâi, a urmat îndată vornicul, mă închin cătră cinstita adunare.

— Pofteşte la masa noastră… l-a îndemnat logofătul, din fundul foişorului.

— Om pofti, nepoate Iorgule; dar nu pentru asta am venit. Eu dis-de-dimineaţă am aflat că avem oaspeţi în sat la noi nişte vrednici oşteni. Dar badea Nastasă, pădurarul din Urlătoarea, a oblicit mai dimineaţă decât mine, de la fecioru-său, vătămanul tabunului de cai; a venit la mine acasă; am stat noi şi ne-am sfătuit; şi acum să vă spuie el năcazul ce avem. Eu îi stau mărturie şi sprijin. Spune, bade Nastasă!

Uncheşul Petrea a rânjit:

— Întru mare taină ne aflăm noi aicea.

Vornicul Evghenie a ridicat fruntea, cu oarecare măreţie:

— Este cumva pricină de supărare? a întrebat domnia sa.

— Ba nu, ba nu, s-a grăbit a răspunde uncheşul.

— Ei, atuncea-i bine. Bade Nastasă, spune ce ai de spus.

— Apoi eu ce să spun alta, a început pădurarul sprijinindu-se în baltag, decât că au pornit asupra noastră vajnic război nişte mistreţi din codru. Jale mare la ogoarele Dăvidenilor dinspre apa Moldovei. Vin la mine, la Urlătoare, neveste şi se tânguie că porcii sălbatici Ie calcă mazărea şi bobul. Tot la două nopţi răzbesc acolo şi clefăiesc în păstări. Mai mult împrăştie şi strică decât mănâncă.

Acu eu i-am pândit la luna plină pe aceşti vrăjmaşi, să-i văd de unde şi cum vin.

Se află o râpă în margine de codru pe unde coboară. Stau buluc în gura râpei şi ascultă; stau, parcă ar fi bolovani. Şi numai unul, cel mai bătrân şi mai cuminte, se mişcă spre apă. Când şi când se opreşte, ascultă, adulmecă vântul. Numai ce trece apa, nu departe de poiana bulboanei. Cum a ajuns dincoace iar stă, ca să-şi ieie încredinţările. Şi odată porunceşte: broh!

Cum a poruncit, turma de dincolo intră în Moldova şi vine buluc dincoace, înotând lin.

Iar se opresc şi stau o vreme. Apoi mistreţul cel mare se mişcă înainte singur, domol, cu opriri şi cu mare fereală. Trece la mazărea şi la bobul de care v-am spus. Mai face un pas; rupe din păstări, clefăieşte, iar se opreşte şi ascultă. Ceilalţi nu se clintesc din prund. Îi luminează luna. Sunt vreo patruzeci de porci, scroafe şi godini.

Dintrodată iar s-aude porunca bătrânului: broh! Şi turma se duce la el. Rup, mănâncă, mai ridică sfârlele ş-ascultă; iar mănâncă.

Apoi, înainte de a se arăta zările zilei, se întorc pe unde au venit, având căpitan şi călăuz tot pe bătrân. Se năruie deodată în baltă, duruie după aceea în prund, şi cât ai scapără au ajuns în râpa de unde au ieşit.

Asta am văzut, fraţilor oşteni; şi noi n-avem ce le face. Dacă se sparie de om ori de foc, contenesc de a veni câteva zile; apoi pălesc în altă parte. Aşa că noi le lăsăm lor stricăciunea începută, ca să nu mai avem pagube şi aiurea.

Pădurarul s-a oprit, s-a îndreptat de şale, a ferit baltagul, şi-a mângâiat mustăţile cărunte.

— Ce zic eu, domnilor şi fraţilor, a urmat la cuvânt vornicul Evghenie, mişcându-se un pas înainte. Ajutaţi-ne domniile voastre cu sculele ce aveţi şi ne scăpaţi de aceşti hoţi vicleni. Numai câţiva să cadă, ori să doborâm pe călăuzul cel bătrân, şi nu se mai întorc aici; îşi caută loc de pradă în altă parte, peste şapte văi şi şapte pâraie.

— Şi când ai vrea domnia ta să ieşim la asemenea vânătoare? Chiar acuma?

— Nu, cinstite oştene, ci când va fi bunăvoinţa dumilorvoastră.

— Apoi, întâi trebuie sfat; şi după asta alegem ziua.

— Tot asemenea părere am şi eu. Prea mult să nu ne grăbim. Iar domniile voastre vă luaţi îngăduinţa care-ţi socoti-o.

— Însă nici de întârziat nu putem întârzia.

— Ba mai zăboviţi, vă rog, cinstite oştene, s-a rugat vornicul, scoţându-şi cuşma bălţată de miel. Grija c-or afla oameni străini, lepădaţi-o. Răzăşii noştri de la Dăvideni sunt ca albinele care nu sufăr în ştiubei fluturele cu cap de mort şi-l străpung la urdiniş cu acele lor. Parcă numai cu aceşti mistreţi avem noi luptă? Avem multe altele; iar dăbilarii şi jăcmănitorii de la Domnie nu-i putem suferi între noi, cum nu pot suferi albinele fluturii cap-de-mort. Cum s-arată, cum ridicăm asupra lor boldurile! Să zicem c-om rândui vânătoarea sâmbătă ori duminică înainte de leturghie.

— Până atuncea, noi pădurarii, s-a amestecat Nastasă, împresurăm locurile şi le aflăm mistreţilor mocirla unde hălăduiesc. În ziua hotărâtă, o împresurăm cu oameni şi mai ales cu câni vrednici. Îl rugăm şi pe logofătul Iorgu 6ă ne deie atunci pe Vidra domniei sale cu cei patru.

— Care patru? s-a mirat uncheşul Petrea.

— Asta-i altă poveste, căpitane Petrea, pe care ţi-oi spune-o mai pe urmă. Se ridicase în aceste părţi de lume, căpitane Petrea, un lup sur, cu părul aproape ca năgara. Şi trăind el în preajma stânilor noastre, îşi lua de la turmă dobânda, cum e obiceiul acestei fiare. Nici păstori, nici zăvozi nu l-au putut birui. Şi fiind acu patru ani la o câşlărie haita noastră Vidra, pe care aţi văzut-o, iată că s-a pustiit o vreme cu acel lup sur; ş-apoi după aceea, când i-a venit vremea, a fătat patru căţei care toţi au avut părul fiarei, numai capul le era negru şi sprâncenele roşcate ca ale mamei lor. Când s-au ridicat căţelandri, s-a văzut că „cei patru” – cum le spunem noi – au să fie mai mari şi mai voinici decât mama lor. Trăiau bine la ciobani şi păreau blânzi. Când au ajuns vârstnici, au ieşit cu haita, ascultând-o şi bătându-se cu dânsa împotriva vrăjmaşilor sărmanelor oi. Ciobanii le-au pus ragili şi i-au mângâiat pe ochi pentru isprăvile ce săvârşeau. Iar în iarna care a trecut, cei patru au prins pe lupul cel sur în preajma haitei şi l-au rupt.

— Ciudată poveste… s-a mirat diacul.

— Apoi, s-a înălţat de la locul său uncheşul Petrea, după vestea pe care ne-a adus-o Alexa despre mai-marele nostru, nu se poate să nu dăm răspuns bun acestui cinstit vornic şi pădurarului. În două zile binevoiţi a împlini cele de cuviinţă, iar noi ne-om struni arcele, ne-om ascuţi săgeţile, ş-ora scoate întru slava măriei sale şi alte meşteşuguri, de care se va pomeni la Dăvideni după plecarea noastră.

Toate câte se petrecuseră la acel prânz, le privise diacul Radu, şi toate câte se vorbiseră, le ascultase. Şi-i era sufletul luminat, căci încetase a fâlfâi în fiinţa lui fluturele negru al neliniştii.

Cucoşii ogrăzii au cântat ceasul al nouălea al zilei şi ornicul lui Caraiman, din straiţa pe care o avea el atârnată pe umăr, a dat deasemenea mărturie de trecerea timpului şi împuţinarea vieţii noastre.

— Eu zic, diece, a grăit uncheşul sculându-se din scaun, să nu-l lăsăm pe măria sa fără strajă.

Cei doi oşteni s-au retras în colţul foişorului ca pentru o vorbă tainică. După aceea s-au dus la chilia lui Nicoară, în casa mazâlului.

Nicoară aţipise. Mezinul Alexandru nu se vedea nicăieri.

Uncheşul Petrea a rămas neguros într-un jâlţ din tindă. În fiinţa lui încă nu se domoliseră neliniştile.

Diacul s-a întors pe treptele intrării. I s-a părut că vede ceva într-un colţ singuratic de grădină? Parcă ar fi trecut prin soare, o clipă, fruntea lui Alexandru. Poate să fi fost o părere; a auzit paşi pe sub teii înfloriţi şi a aşteptat să se arate cel pe care îl căuta. Dar nu era decât părintele Ciotică, îmbrăcat cuviincios cu rantie neagră şi cu potcap cum purtau clericii la Bizanţ. Avea ciubote roşe pe care şi le privea umblând. În stânga ţinea crucea cu mănunchi de busuioc, şi la subsuoara dreaptă strângea un terfelog nefolositor.

— Domnul Dumnezeu să te binecuvânteze, a zis el diacului. Şi-a adunat după urechi pletele şi şi-a vârât la ceafă, sub rantie, coada împletită. Dumneata eşti straja la măria sa?

— Întocmai cum spui, părinte.

— Şi te chiamă Radu? Adică Bucurie?

— Şi asta-i adevărat şi aş vrea să cunosc pe cine caut, sfinţia ta.

— Îl caut chiar pe măria sa bolnavul. Nu m-a chemat, dar am socotit să vin singur, cu puterea mea, ca să-i cetesc măriei sale moliftele cele de cuviinţă.

— Socot că n-ai făcut rău, părinte Vasile.

— Ba spune-mi, diece, cum îmi spun toţi. Eu îs popa Ciotică, cel cu faimă în răzăşia Dăvidenilor. Şi eu de carte n-am nevoie, Maica Domnului înzestrându-mă cu har de a şti toate pe de rost ca apa. Când am făcut slujbele de încercare în faţa preasfinţitului Istatie, îmi mergea gura de nu mă putea opri nimene; iar călugării şi popii ce erau de faţă numai crăpau de ciudă şi de demonul zavistiei care-i muncea.

Uncheşul a poruncit gros din pragul chiliei lui Nicoară:

— Lasă-l să intre, diece, măria sa îl primeşte.

Atunci, părintele Ciotică s-a bucurat şi, vârând mâna dreaptă sub rantie, a tras din sân patrafirul. A lepădat pe-o măsuţă potcapul. Trecându-şi după grumaz patrafirul, s-a poticnit la prag, închinându-sc adânc spre faţa luminată a lui Nicoară. A deschis terfelogul, a pus în el crucea mică de lemn de chiparos, adunând o parte a terfelogului cu alta, şi a prins a murmura cu grăbire rugăciunile cele de obşte. Îşi făcea des semnul crucii, poposea şi pornea iarăşi. A isprăvit degrabă.

— Căci oamenii în ziua de azi n^au vreme, s-a dezvinovăţit el. Şi rugăciunile cuviincioase pe care le-am rostit măriei tale, a urmat sfinţia sa, nimene nu le putea spune mai repede decât popa Ciotică în toată lumea asta. Şi te rog pe măria ta să-mi slobozi pentru treaba ce-am săvârşit un firfiric de argint. Iar împărtăşania, măria ta, nu-s volnic a o săvârşi. La urma urmei, ce nevoie poate fi de împărtăşanie? Dumnezeu vede şi cercetează pe om până în rărunchi, şi gata!

Nicoară ascultase pe gânduri şi a căscat cu lacrimi.

— Mi-i somn, părinte, şi aş vrea să dorm.

— Tare bine, măria ta, somnu-i sănătate. Aşa că mulţămesc pentru banul de argint pe care-l văd pe masă şi-ţi poftesc măriei tale uşurare grabnică.

— Popa ista vorbeşte ca unei lehuze… a mormăit uncheşul.

— Şi-aş mai sta, a urmat popa Ciotică, dar mai am de făcut două rugăciuni la ţigani, şi trei la vecinii mazâlului nostru, şi încă una la o babă care trage să moară şi se ţine cu căngile de viaţă, până ce-oi veni eu s-o izbăvesc – s-o îndrum în loc de bucurie, în loc de verdeaţă, c-un dărăb de pită în fiecare dimineaţă.

* *