Capitolul 7

Poveşti vechi.

Se află o privelişte încântată cum nu e alta pe lume. Nu departe de locul unde puhoiul Sucevii intră ca un paloş de steclă în apa domoală-a Siretului.

Acolo, la domnia lui Ştefăniţă-Vodă, şi-a fost clădit curte cu turn de strajă un cneaz, cu numele Iurg Litean. Nu era cneaz, dar aşa-i zicea lumea pentru pohfala ce arăta.

Totuşi curtea lui, afară de turn, n-avea nimic deosebit. Casa era clădită din bârne de stejar, lipită cu lut şi apoi stropită cu tencuială de var. Împrejmuire de şipci înalte. Numai la odăi şi la saraiuri erau parcane. Chilii cu îndestulare pentru oaspeţi şi petreceri. De câteva ori pe an aici se afla desfătarea boierilor curteni ai măriei sale.

Avea acest Iurg Litean părul creţ în cap şi în barbă, şi ochii mari. Umbletul îi era greoi, fiindu-i picioarele arcuite înafară; drept care viaţa lud, cât nu stătea în casă, era mai mult în şa. Lumea îl vedea numai îngemănat parcă pe un cal alb, de aceea îi şi scornise porecla cu care era de obşte cunoscut, Iurg Calalb. Aşa ca el erau schiţii cei vechi care-şi făceau viaţa călări, iar când coborau pe pământ, umblau legănat ca raţele.

Pământ şi turme avea numai pentru hrana curţii. Îndeletnicirea lui era să iasă de două ori pe an, cu învoirea Domniei, dincolo de hotare, luând cu el slujitori paşnici şi două chervane de cele mari. Încărcătura era mai slabă la dus; iar la întors chervanele erau bucşite de blăni de sălbătăciuni rare de la miazănoapte, mai ales soboli, şi de postavuri de Veneţia. Cât stătea la Liov şi cât umbla în împărăţia nemţească cumpăra şi vindea de două şi de trei ori cât aducea în ţară; aşa că-i era umflat chimirul, după o vorbă pe care o spunea el, uneori, prietinilor puţini ce avea: „Nu-i negoţ bun, dacă nu cumperi ieftin şi nu vinzi scump”. Şi totuşi, nu mărturisea acelor prietini tot negoţul său. Căci câştigul lui cel mare îl aduna în pietre scumpe; şi nu era în ţară om mai priceput decât el în asemenea negoţ. Cu dibăcia lui ascunsă, n-aducea aur de la Ieşi şi de la nemţi, ci rubinuri şi smaragde. Aurul e primejdie. Iar pietrele rare le ţii într-o punguţă cât un ou, şi aceea o amistui într-un cotlon sfredelit în chervan, de n-o află şi nici n-o caută nimeni.

Când a ajuns la patruzeci şi cinci de ani ai vârstei sale, acel Iurg Litean, poreclit Calalb, s-a gândit să facă cel mai plăcut popas al vieţii sale. A căutat şi a găsit o fecioară orfană, surghiunită la o mănăstire de maici de cătră fraţii săi. care au prădat-o de zestrea ei părintească. Fiind acea fecioară frumoasă şi înaltă în boi, după gustul său, a scos-o din mănăstirea Adam, unde se afla, plătind-o stăreţiei c-o icoană ferecată în argint, şi s-a cununat cu ea la Suceava, în vederea curtenilor şi a măriei sale, şi apoi a adus-o cu alai la aşezarea sa cea cu turn de piatră.

Numai ce-a înflorit acea orfană şi i s-au dezvălit frumuseţi ce stătuseră până atunci ascunse în fiinţa ei. O chema Calomfira şi-i pusese soţul său Iurg verigă de aur la degetul cel mijlociu al mânii stingi, cu piatră de opal cât un ou de pitulice. Şi-i închina straie scumpe. Numaicât acea însoţire a rămas câţiva ani stearpă.

Erau locurile acelea din preajma curţii lui Iurg Litean nu numai ca o vedenie fericită. În oglinda sură a Siretului îşi plecau creştetele sălcii vechi, în care huruiau, vara, turturele. Şi în stecla creaţă a Sucevei năluceau eleni. Şi sub poalele codrului umblau cârduri de căprioare. Se afla ş-o poiană veche, ce-i zicea Poiana Ursului, unde făceau obişnuit sobor vânătorii, toamna.

În toamna anului al treilea după nunta acelui cneaz neguţător, măria sa Ştefăniţă-Vodă a venit cu alai, la vânătoare. Au înţesat tăriile codrului de dincolo de Siret cu voloc de oameni, au hăituit domol sălbătăciunile tot mânându-le spre locul unde aştepta măria sa cu curtea şi vânătorii săi. Şi-n ziua întâia, sara, au rămas cerbii împresuraţi, şi toată lumea pe loc, la ospăţ, urmând ca a doua zi pe la amiază să se sloboadă sălbătăciunile bulucite pe o vale, unde s-aţinea curtea.

Iată că, la cea dintâi strajă a nopţii, s-a auzit în Poiana Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape mari. Huhurezii cu ochi de om au huhuit cu spaimă, şi potopul ploii n-a întârziat.

Curtea s-a sculat de la focuri, fugind pe cai şi-n căruţe la aşezarea lui Iurg Calalb. Acolo măria sa a ajuns cu şiroaiele curgându-i din plete. Şi i-au ieşit înainte cu făclii jupâneasa Calomfira şi slujitoarele ei, călăuzindu-l până la chilia gătită în pripă pentru măria sa.

S-a făcut haz şi s-a băut vin vechi în cupe de cleştar. Iar măria sa Ştefăniţă, de şi era băutor vrednic din fire, s-a simţit prea devreme cuprins de trudă şi a poftit să se ducă la culcare, îndemnându-şi însă curtea să nu-şi lese îndeletnicirea cea bună decât atunci când va conteni ploaia.

Noaptea aceea şi-au însemnat-o în mintea lor trei fiinţi: Ştefăniţă-Vodă, jupâneasa Calomfira şi sotnicul Petrea, care era de strajă cu paloşul la uşa măriei sale.

Apoi Domnul a mai făcut cinste curţii lui Iurg şi la Anul Nou, când a găzduit în acea albă privelişte a codrilor trei zile, având cu sine pe slujitorul său prea iubit Petrea sotnicul. Era tinerel acest oştean, însă vrednic şi cu credinţă.

La şase luni după vânătoarea din toamnă, când huhurezii cu ochi de om chemaseră furtuna, au pornit dezgheţurile unei ierni cum nu se mai pomenise din bătrâni. Atât omăt s-a topit şi atâta s-au umflat Suceava şi Siretul, împreunându-se în lunci, încât s-a întemeiat o vedere de la casa cneazului Iurg cum n-a mai fost într-un veac vechi şi cum nu va mai fi decât într-o mie de ani. Într-acea mare spumată a revărsării, se adunaseră, din zborul lor de primăvară cătră miazănoapte, toate sălbătăciunile aripate’, de la lebădă, babiţă şi gâscă până la cele douăsprezece soiuri de raţe şi răţuşte; bâtlani, cocori şi stârci şi ţigănuşi de la Eghipet şi mărunţei cu pliscul lung care strigă chi-vi, chi-vi; şi alte paseri ce grăbeau la cuibarele lor de baştină din ostroavele dezgheţate de la marea albă.

Atunci a venit iarăşi măria sa Ştefăniţă şi s-a bucurat de acea vedenie, de care se desfătează poate şi în somnul său veşnic; şi a aflat, la ceasul de dragoste cu Calomfira, că se va naşte copil şi poate fi-va bărbat, moştenitor din osul său.

I-a spus aşa Ştefăniţă Calomfirei:

— Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte: La ceasul uşurării tale, soţul tău Iurg nu va fi aici; îi voi da slobozenie să se ducă cu chervanele lui în Lehia. Şi voi trimete o moaşă iscusită de la curtea mea, să primească pruncul. Va veni cu ea credinciosul meu, sotnicul. Şi de va fi fecior, apoi credinciosul meu sotnicul îl va însemna cu foc, punându-i la umărul sting pecete, ca să-l cunoască pe urmă norodul că-i din osul meu.

Aşa s-a făcut. Şi fiind la iulie în 21 naşterea pruncului domnesc, maica lui i-a pus numele Ion.

Iar când s-a întors Iurg din negoţul său, jupâneasa Calomfira i-a înfăţişat pruncul îngenunchind şi mărturisindu-şi păcatul.

Fiind om înţelept, Iurg Litean şi-a închinat fruntea şi a primit darul de preţ ce-i înfăţişa nevasta şi a rostit şi domnia sa aceste cuvinte:

— Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte. Nu-s taine care să nu se deslege şi lăcăţi care să nu se deschidă. Asupra acestui copil domnesc stă primejdia din clipa când a deschis ochii pe lume. Şi acea primejdie poartă într-o mână sabie şi în alta jungher înveninat. Vrăjmaşii lui Ştefan-Vodă, ai lui Bogdan-Vodă şi ai lui Ştefăniţă-Vodă sunt şi vrăjmaşii acestui prunc. De aceea trebuie să-l depărtăm şi să-l ascundem şi, când va împlini zece ani, îl trimetem la Liov, dându-i dascăl bun şi învăţătura ce se cuvine s-o aibă voievozii. Să-i văd semnul. Acest prunc fi-va poate, cândva, Domn ţării.

Desfăcând pruncul din scutece, jupâneasa Calomfira a arătat soţului său semnul, şi Iurg Litean şi-a închinat asupra acelui semn fruntea.

Iar după aceea mult n-a trecut şi Ştefăniţă-Vodă a pierit, adăogindu-se la strămoşii săi.

Şi când a sosit ceasul hotărât, Iurg şi jupâneasa Calomfira au căutat pe oşteanul care cunoştea taina şi i-au încredinţat pe pruncul Ion. L-au legat, cu jurământ şi blăstăm, să-l ducă în casa lui Mati Harian, neguţător de pietre scumpe la Liov, văr de-al treilea al lui Iurg.

Astfel a fost dus în ţară străină copilul pe care Ştefăniţă-Vodă îl făcuse jupânesei Calomfira.

Trecând iar vreme, între valuri care bântuiau ţara după alte valuri, într-o primăvară, după întoarcerea sa cu chervanele de la Liov, Iurg Litean, poreclit Calalb, a slăbit şi, simţindu-şi aproape ceasul sfârşitului, a chemat pe doamna sa Calomfira şi i-a grăit astfel:

— Ascultă, prea iubito, şi ia aminte. Bine am trăit cu tine în această viaţă şi acum vine vremea să te părăsesc. Să ştii că-ţi las ţie o parte din tot ce-am agonisit, aur şi pietre scumpe. Partea ta se găseşte în tainiţa turnului şi cheia tainiţii e în taşca de sub perina pe care îmi zace fruntea în acest din urmă ceas al meu. Vei mai găsi în taşca de piele şi însemnarea pentru rubinuri, olmazuri şi smaragde ce se află în păstrarea vărului meu Mati Harian. Acelea sunt zestrea măriei sale Ion, fiul răposatului Ştefăniţă-Vodă. Şi tu să nu te temi, prea iubito, că Mati Harian e viclean cuvântului său, căci Mati Harian e cel mai detreabă om din ţara Craiului şi a înfiat pruncul în faţa lui Dumnezeu şi a judecătorilor de la Liov.

Contenindu-şi vorba, Iurg Litean şi-a contenit şi răsufletul vieţii.

După ce l-a îngropat cu cinste în paraclisul curţii pe soţul său iubit, jupâneasa Calomfira a stat să cugete cum să se ducă să-şi vadă fiul la Liov.

Prin slujitorii săi credincioşi, s-a ajuns cu sotnicul Petrea, care trăia în Suceava, sub cetate, depărtat de la slujba Domniei. Căci sotnicul Petrea slujise la Ştefăniţă-Vodă, iar Vodă Rareş slobozise din leafă pe toţi slujitorii nepotului său Ştefăniţă.

S-a sfătuit jupâneasa Calomfira cu sotnicul Petrea şi s-au înţeles s-o ducă stolnicul Petrea la Liov să-şi vadă feciorul. S-au pregătit în vremea primăverii, au mai întârziat o parte din vară pentru rânduielile curţii de lângă apa Sucevii şi a Siretului; şi pe la Sântilie s-au dus la Liov, punând subt ochii domniei sale Mati Harian hârtiile din taşca cneazului Iurg.

Tare s-a bucurat domnia sa neguţătorul Harian de vederea jupânesei Calomfira, şi a înfăţişat-o fiastrului său ca pe sora maicii lui drepte. Şi jupâneasa Calomfira a plâns îmbrăţişându-l, iar Ion-Vodă copilandrul n-a ştiut că acea jupâneasa frumoasă e chiar maica lui.

Apoi în anul celălalt jupâneasa Calomfira nu s-a putut duce la Liov, căci a fost lehuză, din dragostile ce-o ameţiseră, cu prietinul său sotnicul Petrea. Însă în anul celălalt care a urmat, s-a dus iar la Liov şi a îmbrăţişat pe copilandrul Ion-Vodă, mai marele său născut. Şi s-a tot dus aşa în toţi anii, până la domnia lui Lăcustă-Vodă, când prietinul său oşteanul Petrea era căpitan la curte şi a însoţit-o pe doamna sa cu doisprezece călăreţi până în Lehia. Iar când a pierit Alexandru Cornea în luna lui faur la o vânătoare, jupâneasa Calomfira a mai fost o dată lehuză în curtea cea veche dintre apa Sucevii şi Poiana Ursului.

Lucruri vechi, lucruri uitate, vorbe duse de faimă…

Presvitera îşi amintea de unele, stând în scaun, la căpătâiul lui Nicoară. Era o dimineaţă leşietică şi vântul zvonea în grădină cu înmlădieri jalnice, împroşcând stropi în geam.

Rănitul dormea adânc sub puterea băuturii de capete de mac pe care o primise la miezul nopţii. Se răsucise sub pocladă. Gemea încet; avea un vis tulbure.

A deschis deodată ochii:

— Presvitera Olimbiada, am visat o întâmplare de demult.

— Şi eu deasemeni, măria ta, stând trează.

Însă Nicoară o privea ţintă fără s-o vadă. Şi-a lăsat iar ceafa în perină, închizând strâns pleoapele.

— Am visat un vis… a bolborosit el.

A tăcut scurt răstimp; după aceea a rostit limpede:

— Se făcuse că mă aflam la Bar în Lehia, cu Alexandru. El de doisprezece ani, eu de douăzeci. Şi iată, m-am spăimântat de o veste venită ca o pajură asupra noastră.

A şoptit mai încet:

— Că pe maica noastră au tăiat-o lotrii. Să le spuie unde i-s comorile. Ea nu le-a spus ş-au tăiat-o.

Şi noi ne-am dus s-o vedem…

Nu ne-am dus, că era pierită şi îngropată… şi curtea arsă…

Slujitorul de credinţă al mamei, uncheşul Petrea, ne-a înfăţişat fratelui nostru Ion-Vodă la Liov.

Atuncea a aflat Ion-Vodă că suntem fraţi drepţi dintr-o mamă…

Şi măria sa a poruncit uncheşului să ne ducă în ostroavele zaporojenilor, să învăţăm meşteşugul războiului.

Pribeagul rănit se frământa, se frământa, căutând prin somn o aşezare mai prielnică.

Presvitera Olimbiada s-a plecat asupra lui, suflându-i peste pleoape.

Nicoară s-a răsucit pe coasta dreaptă. A deschis deodată ochii limpezi şi s-a liniştit.

— Vorbeam prin somn, presvitera, cum am uneori nărav. Ce-am spus?

— Că te-a trimes Ion-Vodă la zaporojeni.

— Da, se poate; însă dumneata să ştii, presvitera, că-s numai nişte năluciri.

— Nici nu le-am ascultat. Mă uitam la ploaia asta care nu mai stă de asară şi-ţi dă truda neliniştii. Dormi; mai ai până ce-ţi vei împlini somnul, ş-ai să uiţi visul rău.

— Da, a şoptit Nicoară, ş-a adormit iarăşi. Presviterei i s-a părut că somnul i-i lin, ş-a oftat, aşezându-se iarăşi în scaun, cu braţele încrucişate pe sâni.

În tindă s-au auzit un răstimp mormăind străjile: Ştefan a Măriei şi Stângaciu. După aceea se vede că au căzut iar cu capetele în culcuşuri, căci presvitera a început a auzi prin părete bâzâit straniu.

* *