Capitolul 8

Vânătoare sub piscul Bourei.

Tot la a patra săptămână e orânduit de la episcopie să vie la biserica Dăvidenilor un cuvios ieromonah de la schitul din codru, să facă slujbă împreună cu părintele Ciotică şi să cetească şi cazania.

Numai ologii nu se îngrămădesc atunci la leturghie; altfel vine tot satul aducând multe daruri. Şi preotul şi ieromonahul se întrec în cântări, biruindu-l mai des popa Vasile pe călugăr deoarece popa nostru Vasile are viers tare frumos. Iar la cetanii popa Ciotică spune fără să se uite în tipic şi iese la capăt mai repede decât cărturarul. Dar la cazanie, ieromonahul e întru toată puterea şi slava, şi înşiră poveştile sfinţilor domol şi cu rânduială şi unii ascultă, iar alţii se uită la zugrăvelile de pe păreţi.

A cetit anul trecut, la sărbătoarea Sfântului Spiridon, ieromonahul Diomid de la Boureni, minunile acelui vraci şi filosof iscusit, care a biruit pe necredinciosul Arie în fapte şi întrebări.

Las’ că a poruncit să se lipească la trupuri capetele cailor săi. tăiate de cătră sluga necuviosului. Dar sfântul nostru părinte Spiridon a dovedit lui Arie cum e cu Treimea cea de o fiinţă. A luat în mină o cărămidă şi a zis: una este! şi, când a cuvântat astfel, focul s-a aprins pâlpâind în sus, apa a curs în jos, iar lutul a rămas în pumnul sfinţiei sale.

La un an după aceea, părintele Vasile Ciotică s-a aflat singur în biserică în faţa poporanilor săi, nefiind rândul călugărului să ajute la leturghie.

Părintele Ciotică băgă de samă că răzăşii şi răzăşiţele, după rugăciunile şi cântările sale, mai aşteaptă ceva. Şi-a adus aminte de cazanie şi de isprăvile sfântului din celălalt an.

— Eu ştiu ce aşteptaţi domniile voastre, a zis sfinţia sa ieşind la altar. Eu am să vă spun, fraţilor mei, că nu s-a aflat să mai fi săvârşit sfântul Spiridon alte isprăvi decât cea cu caii şi cu cărămida, aşa că rămânem tot la cele ştiute. Dac-a mai săvârşi alte minuni până la anul, vi le-oi spune atuncea.

Răzăşii noştri de la Dăvideni, fiind hâtri din fire, s-au bucurat de cele arătate de preotul lor şi le-a plăcut cazania popii Ciotică mai presus decât cazania ieromonahului Diomid.

Istoria asta o spunea o căpităneasă a unor neveste îndrăzneţe care suiseră, în număr de paisprezece, în foişor la logofeteasa şi când colo, în foişor găsiseră pe uncheşul Petrea. pe diacul Radu şi pe badea Ghiţă Botgros.

Aceşti doi bărbaţi din urmă se stricau de râs. Uncheşul avea mai multă stăpânire de sine şi se uita pe sub sprinceană la muieri. Cine ştie ce-or fi punând ele la cale!

— Este vreun drac la mijloc, a mormăit el cătră soţii săi. Să chemăm pe logofeteasa Măria, să ne deie ajutor.

S-a întors spre căpităneasă:

— Mă rog dumnitale, care ţi-i numele?

— Marga mă chiamă, a răspuns ea. şi nu mă lua domnia ta. oştene. cu blândeţă şi cu şiretlic. Nu socoti că ai să ne îmblânzeşti. S-ar fi putut întâmpla asta în dalba tinereţă. Dar acum avem năcaz de crapă inima-n noi.

— Ce este, mă rog dumnitale, jupâneasa Margă! Cazania a fost, se vede, un tâlc împotriva noastră…

— Apoi tot om îndrăzni şi ţi-om spune, uncheşule. Am părut noi cutezătoare, dar să ştii că de domnia ta ne sfiim. Aceste paisprezece neveste de răzăşi care ne aflăm aici sân-tem din partea cealaltă de sat, şi nouă ne farmă porcii mistreţi toată munca din primăvara asta.

— Bobul şi mazărea?

— Întocmai precum spui, cinstite oştean: bobul şi mazărea. Ne-am tânguit vornicului Evghenie şi pădurarilor şi ne tot poartă cu vorba. I-am minat să vie la nişte bărbaţi pricepuţi ca domniile voastre, dar ne-au mărturisit că n-au primit răspuns bun.

— A plouat trei zile… s-a amestecat diacul.

— Lasă dumneata asta; ştim c-a plouat; ani Văzut c-a plouat. Dar ploaia stă, că nu-i potopul lui Noia. Şi dacă a stat ploaia, socotim că se poate pune la cale prigoana împotriva sălbătăciunilor. Nu ne lăsaţi, rogu-vă; au săvârşit acei mistreţi o batjocură de ne-am pus mânile în cap. Popa zice că să ne facă rugăciuni şi sfeştanii. Că de asta grăiam mai nainte de el. Cu sfeştania sfinţiei sale ni se îngroaşă şi mai tare paguba, că porcii sălbatici nu ştiu de Dumnezeu şi sfinţi. Aşa că tot la domniile voastre cădem cu rugăminte. Altfel, dacă ne lăsaţi şi nu întindeţi cătră noi mină de ajutor, apoi nici nu ne mai primim bărbaţii acasă. Iasă ei singuri împotriva dihăniilor, facă ce-or şti.

De la casa cea mare a mazâlului a venit în fugă, cu cosiţele înflorite şi ochii aprinşi, Ilinca; a trecut de-a dreptul prin adunare şi a cerut leliţei Măria ceva, şoptit.

A intrat după logofeteasa la cuhne şi a ieşit îndată cu o ulcică de lut aburind, pe-un fundişor de lemn. Umbla cu băgare de samă, fără a zâmbi nevestelor. Numai o dată a aruncat în treacăt o căutătură de ochi cât paharele. Negri erau? Albaştri erau? Nevestele şi-au dat coate. Doar anume şi pentru asta veniseră, ca să iscodească ce se petrece la curtea mazâlului.

Mai încolo, Ilinca a rupt o crenguţă cu trei flori de răsură şi s-a suit în cerdacul de la casa mare. Mezinul Alexandru i-a ieşit înainte aţinându-i calea. S-a ferit de el, cu fruntea plecată, ş-a intrat. Adunarea şi-a contenit un răstimp sfatul. După aceea iar s-a stârnit vorbă şi căpităneasa nevestelor s-a întors spre uncheşul Petrea cu obrazul îmbujorat de întări tare.

Tot atunci a intrat pe poartă vornicul Evghenie, cu toiagul vorniciei lui în mâna dreaptă, şi cu pădurarii după dânsul.

După ce au intrat pe poartă, vornicul Evghenie şi pădurarii s-au oprit şi au întors urechile, să desluşească ce este.

— Dar paguba domniilor voastre, nevestelor, a zis uncheşul încreţindu-şi coada pleoapelor, paguba domniilor voastre poate s-o fi făcut altcineva. Nu ştiu să le placă mistreţilor mâncarea de bob şi de păstări de fasole.

— Apoi, cinstite oştene, a răspuns căpităneasa, la asta ne-am gândit şi noi şi am prepus întâi pe Şeptelici, care îşi au răzăşiile mai la vale de noi, departe de-o fugă de cal. Gâştele lor le vedem de la noi zburând pe sus când se întorc de la Moldova. Şi crapă de ciudă muierile Şeptelicilor, că avem grădini frumoase. Adevărat că acum nu le mai avem! Ş-atuncea ne-am sfătuit noi să şedem cu rândul la pândă – câte trei, câte patru, să nu ne fie urât. Şi-am stat vreo câteva nopţi la pândă şi n-a venit nimeni. N-au venit nici mistreţi.

Din ogradă a ridicat întrebarea cu glas înalt moş Nastasă pădurarul. Toată lumea s-a răsucit cătră el.

— Dar mă rog să-mi spuneţi, nevestelor, dacă la acea pândă aţi tăcut?

— Cum să tăcem? Har Domnului, că doar nu sin-tem mute.

La aceste vorbe, pădurarii s-au întors cătră vornicul Evghenie şi vornicul Evghenie cătră pădurari, ş-au prins a râde, cârligându-se din şale şi bătând cu braţele împrejurul lor, parcă ar fi lepădat ceva din mână.

— Dar de ce vă hliziţi, mă rog? a ţipat cu mirare căpităneasa.

Nu s-a mai dat nevestelor răspuns.

— Ascultă, nepoată Margă, a ridicat iar glas din ogradă pădurarul cel bătrân, după ce s-a potolit râsul; noi am venit aici să le spunem dumilorsale oştenilor, după sfatul ce-am avut, că am împresurat locurile şi ştim unde se ţin mistreţii – în bahna de la mestecăniş. Şi mâni-dimineaţă om ieşi toţi bărbaţii şi feciorii să-i ocolim.

— Apoi de aceştia mi-aţi fost? s-a încruntat cu mânie prefăcută căpităneasa Marga, arătând pumnul cătră oşteanul cel bătrân. Noi cerşim cu lacrimi şi domniile voastre râdeţi pe sub mustaţă. Amarnic om trebuie să fi fost domnia ta în tinereţă!

Ochii lui moş Petrea s-au înceţoşat:

— Tinereţe ce-am avut Cu amar le-am petrecut…

a îngânat el şi adunarea de la casa cea mică a tăcut şi s-a întristat un răstimp. Apoi pădurarii au suit în pridvor la sfat, iar cele paisprezece neveste s-au dus la treaba lor, vorbind şi râzând.

— Mai repegior, mai repegior! le-a strigat vornicul Evghenie, ameninţându-le cu toiagul. Bărbaţii voştri aşteaptă prânzişorul, pruncii vi s-au răsturnat din covăţele, găinile s-au suit în vârful şurii!

Duminică, a doua zi. dis-de-dimineaţă, când se îngâna ziua cu noaptea, dar mai luceau stele, a sunat un bucium dincolo de Moldova şi răzăşii cu feciorii lor au prins a se aduna şi îndruma spre vaduri. Ici-colo se mai prevedeau prin geamurile de steclă ale unora dintre case luminile opaiţelor.

Asta era una din mândriile pe care răzăşii din acest sat le moşteniseră de la străbunul lor David Călăreţul. Ş-a doua mândrie era că purtau ciubote de piele. Şi când încălecau la slujbele domneşti ce datorau, puneau pinteni.

Suna în tăcerea faptului zilei bocănitul ciubotelor pe hudiţi şi cărări.

Când a crescut geana de foc a răsăritului, steaua ciobanului a mai fâlfâit o dată ca o năframă şi apoi s-a stins. Atuncea au trecut vânătorii de la Dăvideni vadul Sasului, călare. Iar hăitaşii s-au arătat mai la vale, ieşind cu podul umblător în dreptul unor râpi oable unde se afla bahna mestecănişului.

Doi dintre oşteni, mezinul şi Alexa, rămăseseră strajă casa cea mare lingă chilia lui Nicoară. Ceilalţi şapte se aflau toţi în drum spre valea de la Budăie, şi Caraiman ducea, în căruţa lui cu cei doi cai roibi, sculele de trebuinţă.

Oştenii erau în şa; pădurarii umblau pe jos în urma or; iar după căruţă unii dintre bătrânii satului veneau pe căluţi harnici, călărindu-i de-a dreptul pe păr.

Încălărat şi mai semeţ decât Alexandru Machedon, sălta în tainiţă badea Ghiţă Botgros, purtând pe umăr o suliţă cu bold de fier; iar la ciochine îi atârna în partea stingă o pavăză de lemn pe care o avea rămasă între cioveiele din pod din vremea veche, când era tânăr strămoşul David. Badea Ghiţă îşi bătea iapa cu călcâiele ca să nu rămâie în urma unui oştean ca Suliţă, pe care îl socotea cei mai bun prietin al său din acele zile îmbielşugate în mâncări şi băutură.

— Cum crezi c-o să meargă vânătoarea noastră? l-a întrebat diacul Radu.

— Bine; dacă nu ne-om întoarce cu plin, să-mi razi mustaţa.

Uitându-se la obrazul spânatic al lui Botgros, diacul nici n-a zâmbit.

— Ai mai fost, frate Ghiţă, la asemenea vânători?

— Fost.

— Prins-ai mistreţi?

— N-aş putea spune decât că am ajutat, diece Radule. Dar acum mi-am luat suliţă şi dacă n-oi izbândi să dobor batir umil, nici să nu te mai uiţi la mine.

— De ce să nu mă uit? Eşti bărbat mândru şi în putere.

— Da; am eu o prietinie şi aş vrea ca aceea să-mi spuie la ureche asemenea vorbe.

— Atunci doboară mistreţul.

— Să ştii că am să-l dobor!

— Cunoşti meşteşugul? Să-i repezi suliţa drept în spata de dinainte, ca să-l îngenunchi. Tragi suliţa spre dumneata şi-l proţăpeşti la îi; dacă se culcă, înfigi suliţa până în pământ.

— Nu-i lucru uşor; aşa am să fac. Numai să nu mă înfior, îţi spun drept, de acea groaznică arătare, cu colţii belciugaţi şi cu ochii crânceni de sânge.

— Nu te teme; te sprijin şi eu de-alăturea.

— Aşa da. Am şi pavăză.

— Eu te-aş sfătui, bade Ghiţă, pavăza s-o lepezi la căruţă. S-o scoţi la focul vânătorilor, când vom pune pe dânsa inima friptă a mistreţului dumnitale.

Se lumina de soare piscul din Boura. Căruţa s-a oprit la Budăie. Caii au forăit pe oglinda apelor bând prelung din izvoare.

La scara uncheşului s-au înfăţişat pădurarii şi au arătat care-i meşteşugul lor.

Mistreţii numaidecât trebuie să pogoare pe unde le-au alcătuit pădurarii cale. Trebuiesc cuprinse bine laturile poienii, mai în sus de Budăie, şi arcaşi dintre cinstiţii oaspeţi i-or aşeza pădurarii cei bătrâni pe unde se ştie că numaidecât dau aceste sălbătăciuni. Se mai află cu suliţi bărbaţi tari, cu câni de la stână, la anume ţiitori. Iar Vidra şi cu cei patru au să dea atâta dezbin dihănii lor, până ce i-a prinde spaima; în acel ceas mistreţii nici nu văd, nici n-aud. Năboiesc pe unde apucă, dând cu colţii; atuncea-s mai cu primejdie.

Badea Botgros asculta pe gânduri

— Ce zici, bade Ghiţă? l-a întrebat diacul.

— Zic bine şi nici nu-mi pasă! Acuma, gândindu-mă, parcă mi-i mai frică de acea bală fioroasă; dar atuncea ştiu eu că-mi vine puterea spaimei. Asta mi s-a întâmplat la multe harţuri, în războaiele Domniei.

De izvoare mai sus au dat de goruni uriaşi care întindeau, în laturi, braţe mari, şi, după un somn de un veac, parcă abia acum în acea dimineaţă se deşteptau în bătaia luminii răsăritului. Ciocănitori şi alunari îşi luau zborul tăcut şi furiş cătră sihla deaproape.

Chihaia Nastasă, cel mai vechi dintre pădurari, s-a oprit şi s-a uitat în jurul său cu semeţie, făcând semn.

Acolo, între goruni, le-a fost descălecatul. Caraiman a scos din căruţă, pentru oştenii măriei sale Nicoară, arcele – fiecare arc având cucura sa, şi pădurarii s-au bucurat. Iar apoi a scos şapte ţevi lungi cu condace şi pădurarii s-au mirat, socotindu-le trâmbiţi de buciumat. Însă nu erau trâmbiţi. Ce-or fi – că acei oşteni ie înfundă cu cărbune! Să fie acel cărbune iarbă de puşcă? Or fi aceste buciume săneţele despre care se vorbeşte că le poartă de-o vreme ienicerii sultanului?

Ce-or fi se va vedea îndată, căci, pe lângă arce, oştenii le-au luat cu sine. Iar căruţa, Caraiman a întors-o iar la vale cătră izvoare, cu caii. Şi acel Caraiman oacheş, fiind, se pare, slujitorul celorlalţi, nu s-a mai întors sus. Dar cum să se întoarcă când el are de priveghiat acea căruţă cu zestrea lor de război?

Pădurarul cel bătrân, chihaia Nastasă, numai ce-a pus la gură cornul şi a buciumat în trei răstimpuri până ce i-a venit răspuns jalnic şi stins din adâncurile înrourate ale codrului. S-au înălţat îndată, din depărtări felurite, şi alte răsunete desfăşurau pipăind ponoarele şi costişele.

N-a trecut decât scurt răstimp ş-au prins a răzbi din depărtări chiotele hăitaşilor. Se auzeau mai desluşit din culmi şi mai înfundat din văile pâraielor. Apoi, la urechea vânătorilor din ţiitorile poienii, au ajuns hămăiturile dulăilor. Dintrodată au chefnit plângând Vidra şi cu cei patru pui. Ce pui? Că erau mai nalţi în picioare decât haita. Şi s-a înţeles desluşit că ciurda mistreţilor coboară pe valea socotită de pădurari, şi că o prigoneşte căţeaua vânătoare şi corcii de lup.

S-au văzut din locul vânătorilor, prin luminişuri depărtate, săgetând o clipă şi mistuindu-se în bungeturi, pilcuri mici de căprioare cu ţapii lor. La vremea aceea corniţele căpriorilor au încă blăniţă. Au trecut două-trei vulpi cu blana înfoiată şi cu coada târâită.

Apoi s-a auzit sosirea: grohăituri întărâtate, pârâiri de vreascuri, scheaunele cânilor vânători. Şi asupra celor care s-au arătat mai întâi şi mai aproape, cu coamele zbârlite, cu ochi crunţi şi spumă în colţi, au bătut din crăcăni săneţele, stârnind duruiri de tunete şi spăimântând singurătăţile şi pe oamenii din acele singurătăţi.

Când grosul turmei s-a învârtejit în poiană, vânătorii cu arce le-au trimes săgeţi, cei cu suliţile au repezit suliţi. Îndată cânii, sosiţi cu limbile atârnând, au adulmecat urmele sângelui şi oamenii s-au luat după ei, cu furci şi topoare.

Sălbaticii doborâţi de plumbii săneţelor zăceau în poiană. Doi se trudeau încă: pădurarii i-au pălit cu baltagurile. Căzuseră cinci dihănii. Era unul mai mare, cu platoşă de slim.

— Aista-i tata celorlalţi, se bucura badea Ghiţă Botgros. Am zvârlit şi eu în unul suliţa.

— Dacă-i pălit unde trebuie. Îl găsesc cânii, i-a zis ca pentru mângâiere chihaia Nastasă. Dar s-a dovedit după aceea că suliţa lui badea Ghiţă Botgros nimerise bine, şi pădurarii au găsit într-o râpă şi porcul lui badea Ghiţă, luându-se după urma de sânge. Era un godin, dar Botgros a părut a se sui până în naltul cerului şi era în stare să facă şi pentru acest vânat mai mic un chef de o mie de zloţi…

— Dacă i-aş avea… a adăogit el, cârnind din nasu-i ascuţit.

Cu godinul lui, se făceau şase mistreţi. S-au mai adus doi, târâiţi la vale, din alte ţiitori, pe unde căutase cale de scăpare turma. Făceau în totul opt.

Când s-a umplut poiana de mai multă zvoană şi nimeni nu se aştepta, numai iaca iese, dintr-un tufăriş ca peria, un lup sur. A zbucnit de la zece paşi şi oamenii au stupit spre el chiuind. Alţii au zvârlit după dânsul cu ciomegele. Diacul Radu a tras din cucură săgeata ş-a încordat-o în arc. pălind dihania după ceafă. Lupul a căzut pe loc, ridicând în sus. tremurat, coada.

— Apoi aşa pălitură îmi place şi mie, diece, a zis uncheşul Petrea. Dacă n-aş fi încredinţat că mistreţul cel mare e al meu, aş avea asupra domniei tale zavistie. Parcă tot mai frumos cade vânatul din săgeata unui arc decât după trăsnetul săneţei. Condacul era cât pe ce să-mi scoală o măsea de minte, din fundul gurii. Alţii şi-or fi muşcat limba. Nu ne lăsăm noi lesne, diece, de arc şi paloş, ca-n vechime…

Cornul lui chihaia a buciumat contenirea vânătorii şi răzăşii strânşi în poiana de la Budăie au îngrijit să deşerte vânatul de măruntaie şi să-l atârne în părângă pe trunchişori de carpăn. Apoi au strâns cânii, hrănindu-i din sângele jertfelor; şi, dând din răstimp în răstimp glas de cornuri, au purces pe la vremea amiezii cătră Dăvideni.

* *