III

Despre rădăcinile din alt veac ale povestitorului nostru.

Cu aceste vorbe am intrat în cerdacul unei căsuţe, în laturea de miazănoapte a bisericii. Streşina se apleca foarte jos şi stâlpii erau încununaţi de rouruscă ruginie. Era un adăpost care se pitea de înălţimea muntelui şi revărsarea brazilor. Bisericuţa, şi ea măruntă, însă alb văruită, părea tânără, deşi şindrilele turnului, rânduite în solzi şi-n coadă de rândunică, se zbârleau negre de vechime.

Părintele Filaret, schivnicul, ne întâmpină cu mânicile largi ale rasei încrucişate la piept şi cu camilafca bine îndesată pe pletele-i creţe. Îşi ţinea fruntea aplecată, înclinându-se; din când în când se sălta în sus şi-i fulgera albul ochilor. Era un om voinic, cu înfăţişare de haiduc, şi-şi stăpânea glasul, ca să nu detune. Spunea ceva, subţiratic şi fals.

— Bine-aţi venit, cinstite şi prea iubite cucoane Ştefane.

— Bine te-am găsit, părinte Filaret. Cum petreci aici?

— Bine, mulţămim Domnului Dumnezeului nostru.

— Cum te-mpaci cu pustia?

— Bine; de ce să spun că nu mă împac, dacă mă împac?

— Toate sunt în rânduiala?

— Toate, slavă lui Dumnezeu. Şi toate-s gata, ca să petreceţi aicea cu pace, domnia voastră şi nepotul domniei voastre. Văd că-i un domnişor frumos şi fudul.

Uncheşul Ştefan se uită zâmbind cătră mine. Mie nu-mi plăcea glasul schivnicului.

Plecându-ne frunţile, intrarăm într-o tindă strâmtă, apoi într-o odaie. Umbra amurgului pătrunsese înaintea noastră. O candelă ardea subt icoanele răsăritului. Deasupra unui divan, care cuprindea întreaga lature a asfinţitului, atârna, în mijlocul unei scoarţe, portretul unui bărbat care avea o vagă şi ciudată asemănare cu uncheşul meu. Era imaginea unui om de altădată, învestmântat cu straie de moda leşască a veacului XVII. Părea de patruzeci de ani. Avea ochii boldiţi şi capul ţuguiat. În ochi şi-n colţul stâng al gurii păstra o lucire – aerul de familie, pe care-l observasem şi la bătrânul meu. În prima clipă nu mi-am dat samă, căci omul cel vechi era urât şi părea strâmb, cu umărul stâng mai nalt. Mai târziu am înţeles însă ce este.

Părintele Filaret rămase lângă uşă. Uncheşul meu făcu câţiva paşi cu repeziciune şi se opri în faţa portretului, privindu-l cu luare-aminte. Parcă ar fi vrut să-i spuie ceva, ori îi spunea ceva, fără cuvinte. Chipul, din rama lui neagră, îl aţinti pieziş.

Uncheşul se întoarse cătră mine, râzând. Apoi deveni serios şi se înclină spre icoanele de la răsărit, făcându-şi de trei ori semnul crucii.

— Părinte Filaret, aprinde luminile, porunci el.

— Îndată, îndată! suspină schivnicul.

În cele din urmă luciri se vedeau afară, prin ferestruici, pădurarii cu căciulile şi baltagurile lor.

— Oamenii să se ducă la sălaşuri. porunci iar bătrânul. Când oi avea nevoie de ei, suni cuvioşia ta din bucium.

— Am înţeles, oftă părintele Filaret, şi ieşind o clipă, îşi amestecă barba-i neagră între capetele slujitorilor. Chihaia şi pădurarii se retraseră. Părintele Filaret se întoarse c-un fir subţire de cetină, îl apropie de candela de la icoane şi-l făcu să deie flacără. Aprinse cinci făclii de ceară într-un sfeşnic de alamă cu cinci crengi, pe măsuţa de lângă sobă.

Uncheşul Ştefan îşi lepădă mantaua şi se plimbă de două ori, cu mânile la spate, de la icoane la portret. Eu îmi aşezai lucrurile mele şi hainele în cămăruţa de după sobă. În grajdul de lângă căsuţă, se auzea mormăitul lui Ilarion, care spunea cailor puţine cuvinte.

— Chihaia mi-a dat patru ierunci, zise schivnicul. Le-am pus la fript pentru domniile voastre. Alaltăieri am trimes la măcinat devale un tăbultoc de mei tătărăsc, ca să nu vă lipsească mămăliguţa, după rânduiala ştiută.

Uncheşul Ştefan făcu semn cu capul: bine. Părintele Filaret ieşi. Îl auzirăm îndată, bocănind în cărbuni cu cleştele, în chilia lui de alături.

— Avem rachiu de afine şi vin bun, zise uncheşul, oprindu-se înaintea mea. Cred că ţi-i foame. Până ce-s gata toate, însă, eu nu pot răbda să nu-ţi arăt cele de cuviinţă. Iată, am adus cu mine actul de danie a Schitului. De acuma rămâne la tine, şi poartă-l o vreme în dreptul inimii, cum l-am purtat eu. În el se cuprind rânduielile de care ţi-am vorbit şi blăstămul lui vlădica Gherontie de la Neamţu. Iscălitura e a lui Ştefan, pârcalabul de Soroca, cel care se găseşte aici în faţa noastră şi se uită la tine. Iar blăstămul sună precum urmează. Ascultă şi ia aminte. „Iar cine s-a ispiti a strămuta a noastră danie şi orânduire, acela să fie treclet şi proclet de cătră Domnul Dumnezeu şi de doisprezece sfinţi apostoli, şi de patru evanghelişti şi de trei sute optsprezece părinţi de la Nicheia-cetate şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi să i se risipească pulberea lui şi a feciorilor lui în patru vânturi.”

— Ai auzit?

Ştefan pârcalabul se uita la mine batjocoritor.

— Am auzit, am şoptit eu, nu fără sfială.

Cu mâna lui osoasă, uncheşul îmi trecu în buzunarul din lăuntru al hainei pergamentul.

— Acuma să luăm făcliile, vorbi el, şi să ne apropiem de portret. Aici, pe partea de jos a cadrului, scrie când a fost făcută această zugrăveală şi cine a făcut-o. Măcar că mai degrabă ai vrea să treci la mirozna mâncării, unde învârte ţigla părintele Filaret, eu tot am să te silesc să ceteşti cele însemnate aici.

— Le cetesc cu plăcere, uncheşule, am răspuns eu.

Mirodenia ieruncilor îmi ajungea într-adevăr până în nări.

Îmi plecai fruntea sub braţul uncheşului şi sub luminile pe care le purta. Deslegai fără greutate inscripţia: „Hanc illustrissimi Domini Stephani Percolabi imaginem pinxit Iohannes Tokmikunnonak anno 1650”.

Uncheşul îmi asculta cu atenţie glasul.

— Bun. Acuma mergi cu mine sus, în clopotniţă, să vezi cealaltă inscripţie de pe clopot şi pe urmă putem mânca.

M-am arătat dispus să mă sui şi-n clopotniţă.

Cu aceleaşi lumini am trecut prin noaptea de toamnă fără vânt, am păşit în bisericuţă şi am suit treptele scării sucite. Se afla sus un clopot nu mai mare de o sută de ocă, atârnat în legăturile-i de grinzi încrucişate.

Uncheşul se feri, să nu-l atingă. Întinse făcliile. Cetii, săpate în aramă pe partea de jos a buzei, cuvintele sacramentale: „Mortuos voco”.

Câteva clipe am rămas tăcuţi, alături, eu şi uncheşul. Prin firida deschisă a clopotniţii, pătrunse de afară, din răceala şi întunericul opac al muntelui, un şuiet de apă. Am întrebat:

— Ce s-aude, uncheşule?

— În fund, drept sub munte, îmi răspunse bătrânul, este o cascadă, adică o duruitoare, cum îi spun muntenii. Cade un izvor tocmai de sus şi pune o perdea de apă drept în faţa peşterii. Intrarea în acea peşteră are un fel de ascunziş cotit, pe care trebuie să-l descoperi printre stropi. Ai să mergi cu mine şi am să ţi-l arăt. Însă nu acuma. Cei care locuiesc aicea ştiu că prin acea peşteră poţi răzbate pe tărâmul celalalt – unii zic în altă lume, alţii zic în alt veac. Tu însă nu crede nimica şi haide să-ţi astâmperi foamea. La vârsta ta omul are stomah şi dinţi de lup. Filaret a răsturnat mămăliga de mei şi a rezemat de prichiciul hornului ţigla. Totuşi, înainte de a ieşi din bisericuţă, opreşte-te în locul unde te-ai împiedicat şi erai să cazi. Aici e lespedea sub care zac oasele celui pe care l-ai văzut zugrăvit în odăiţă; el a iscălit pergamentul pe care-l porţi la piept. Cu toate cele auzite şi văzute, sunt încredinţat că ai să mănânci cu aceeaşi poftă.