IV

Despre pustnicul Filaret şi despre duruitoare, dincolo de care se găseşte peştera amintirii.

Am mâncat într-adevăr cu poftă şi cu inconştienţa vârstei. Am gustat rachiul de afine. Am băut două ulcele de vin vechi. Abia după ce am isprăvit, am băgat de samă că uncheşul meu stă la o parte de jarul din vatră, neguros şi, mi se părea mie, dispreţuitor. Abia atinsese mâncarea. Gustase puţintel vin. Schivnicul îndrăznise să îmbuce de frupt. Îndrăznise deasemeni, cu multă hărnicie, să umple şi să deşerte ulcica, o ulcică a lui, mai burduhoasă decât ale noastre. Dintrodată observai cu mirare că glasul lui scâncit, subţiratic şi ticălos creşte, ca şi cum l-ar fi umflat vântul ori zvonul dinspre duruitoare. După ce mai deşertă, cu deosebită sete şi poftă, încă o ulcică, al cărei număr de ordine îl prăpădisem, fără să fi fost rugat şi fără să ne întrebe, îşi desfăcu rasa la gât şi începu să deie viers, privindu-ne pieziş ca un vameş de drumul mare şi arătând dinţi ascuţiţi de lup:

Să-mi cânţi, cuce, Când m-oi duce, Să te prind frate de cruce.

Tu-i umbla pe sus cântând, Iară eu pe jos plângând.

Atunci îşi umplu şi uncheşul meu Ştefan ulcica şi pofti alte cântece. Trăgând de sub laiţă cimpoiul, cuvioşia sa părintele Filaret umflă burduful şi-l strânse la subsuori şi atunci înţelesei de unde a deprins glasul cel subţire. A cântat o vreme uncheşului meu cântece de lume şi cântece hoţeşti; după aceea, îmblânzindu-i-se aleanul, porni a zice cântări din psaltichie şi din schivnicia întru care sălăşluia.

În zvonul glasului său, am simţit că mă cuprinde somnul şi-mi intră ca plumbul în toate mădulările. Înainte de a adormi deplin, l-am simţit tot pe părintele Filaret că mă sprijină cu braţe tari şi cu vorbe bune care miroseau a vin, călăuzindu-mă dincolo în odaia boierilor, la divanul de sub portret.

Am odihnit aşa un timp, până la un ceas târziu al nopţii. Atunci asupra mea s-a aplecat uncheşul Ştefan, ca şi cum s-ar fi coborât din ramă, şi m-a apăsat de trei ori pe umărul stâng.

— Scoală, băiete, îmi zise el, c-un glas poruncitor.

— Ce este, uncheşule? am tresărit eu.

— Scoală, Bogdănuţ, şi vină după mine.

M-am sculat şi l-am urmat. Am ieşit amândoi în întunericul cerdacului. Îndată mi-a zvonit în urechi duruitoarea.

— Auzi?

— Aud, uncheşule.

Am stat ascultând.

Părintele Filaret s-a furişat în preajma noastră şi ne-a privit dintr-o lăture arătându-şi dinţii. Ne-a întrebat iarăşi cu glasul lui scâncit:

— Vă duceţi la peşteră?

Uncheşul se întoarse spre el. Îi răspunse:

— Ne ducem; dar nu ştiu dac-a venit ceasul. Încă n-am auzit a treia cântare a cucoşilor.

— Aveţi s-o auziţi numaidecât, se ploconi schivnicul.

Întorcându-se şi aplecându-se pe parmaclâcul cerdacului, izbucni deodată prelung şi ascuţit, ca un cucoş tânăr. Bătând din palme de câteva ori, izbucni înc-o dată. Îndată îi răspunseră de aproape bătăi de aripi şi cucoşul schitului îşi înălţă trâmbiţarea-i melodioasă în noapte. După aceea pe rând, de la şapte case de pe măgurile dimprejur, dădură semnale cucoşii pădurarilor.

— Acuma vă puteţi duce în pace… se închină cuvioşia sa părintele Filaret.

Ne binecuvântă cu dreapta ridicată şi se întoarse în chilia lui; iar eu cu uncheşul Ştefan am coborât din cerdac şi am străbătut în tăcere, prin negura nopţii, poteca spre cascadă.

Am umblat pe sub cetini neclintite. În fundul umbrei luceau rubine şi ametiste: ochii jigăniilor.

Înţelesei într-o vreme că bătrânul îmi comunică ceva. Cu toate astea nu-i auzeam glasul.

— Eu ştiu la ce te gândeşti tu acuma, Bogdănuţ. Osândeşti pe părintele Filaret. Dar să ştii că n-ai dreptate. Deşi e un biet om din sălbătăcia noastră, are în el duhul credinţii. Mâni are să se blastăme şi are să se umilească pentru ulcelele băute şi carnea mâncată şi are să steie în post negru şi-n rugăciune trei zile, până ce-a simţi că i-a intrat în măduva oaselor truda şi mila lui Dumnezeu. Auzi vântul?

Îl auzeam; însă pădurea în jurul nostru stătea neclintită.

— Nu-i vântul; e fâşâitul cascadei. O vezi?

Deodată o văzui într-adevăr, licărind în curgeri de mărgele şi-n plete fumurii. Tremurau în ea stelele înălţimilor.

— Poteca pe care am intrat şi pe care cotim acuma, urmă uncheşul Ştefan, nu-i de nimeni cunoscută. Aici sunt stânci de calcar, ca şi cele de deasupra Sorocei. Le-a cercetat cu răbdare pârcalabul. Le-am cercetat şi eu şi am descoperit intrarea. Dar nimeni altul pe lume n-o ştie. Trecem o clipă prin ploaia duruitoarei. Acuma am intrat şi ne-am despărţit de lumea ştiută.

Uncheşul era călăuz înaintea mea, ca o umbră pe păretele cenuşiu de stâncă. Şuietul de vânt al cascadei căzu. Eram într-un tărâm al tăcerii desăvârşite.

Deşi nu percepeam curgerea clipelor, am mers aşa mult, îmi închipui, fără să-mi aud paşii. Şi văzul îmi era tulbure, până ce-l simţii ascuţindu-se cel dintâi. În preajma mea apărură oameni pe care nu-i cunoşteam. Erau boieri cu işlice şi anterie, cu bărbi mari şi cu înfăţişare gravă. Coborau din carâte şi-i sprijineau de subsuori robi, desculţi şi cu capetele goale. Îşi făceau temenele, se apropiau unul de altul, îşi scoteau işlicele, ca să-şi poată săruta unul altuia, solemn, măturile. M-am înveselit. Ei au trecut gravi.

S-au arătat apoi tineri cu turbane, în straie de atlaz colorate plăcut, încălicând cai focoşi cu zorzoane şi tacâmuri de modă turcească. Călăreau cu scări scurte, cu genunchii la botul şelei. I-am salutat c-o înclinare a capului. Ei mi-au făcut cele trei semne de prietinie, ducând cu gesturi largi mâna dreaptă la inimă, la buze şi la frunte. Aveau mustăcioare care îmi aminteau cârligele de la coada răţoilor mamei.

Se deschise o zare de dumbravă. Mi se desfăcu şi auzul, când ajunsei la un izvor.

— Dacă ţi-i sete, coboară şi bea, îmi porunci uncheşul Ştefan.

Avea un glas uşor schimbat.

— De ce râdeai? mă probozi el.

— De mustăcioarele acelor coconi… am răspuns eu.

— Coboară din şa şi priveşte-te în fântâniţa de sub fag, mă îndemnă uncheşul.

Am lăsat calul; m-am aplecat asupra fântâniţii. Aveam în cap gugiuman de sobol; purtam pe trup haină de brocart cu ceaprazuri şi mantie în falduri. Aveam şi eu mustăcioară în cârlige.

Uncheşul râdea deasupra mea. Întorsei nasul cătră dânsul. Şi îmbrăcămintea lui era de modă leşască. Se înclina din şa pieziş, privindu-mă puţintel răutăcios.

— Bea apă, îmi porunci el, din acea fântână lină ca să uiţi un veac viitor şi să te întorci într-o viaţă trecută.

M-am aplecat şi am simţit pe buze şi pe gene răcoarea izvorului, care tresărea în fund în vârtejuri mărunte de năsip.

— Mai avem mult până la Iaşi, uncheşule? am întrebat eu, săltând în şa.

— Mai avem două popasuri. La cel din urmă, la malul Prutului, trebuie să aşteptăm slujitorii. De ce eşti grăbit? Parcă tu nu cunoşti drumul?

— Nu sunt grăbit, uncheşule.

— Cu toate astea, te-ai zvârlit cu repeziciune în şa. Înţeleg eu că te-ai lipsi bucuros de popas. Te înşeli, Bogdănuţ, dacă îţi închipui că eu nu cetesc în inima ta ca-n carte. Mărturiseşte-te uncheşului, ca să alini arşiţa din tine.

Eu tăceam. Am pus apoi şi eu calul în pas după al uncheşului şi am mers aşa o vreme pe sub streşina pădurii.