V

Sfat de drum, pe când un uncheş urât şi un nepot care-i seamănă călătoresc spre scaunul măriei sale Vasilie-Voievod, poreclit Lupul.

Ascultă, Bogdănuţ, îmi zise râzând uncheşul meu pârcalabul. Vrei să-ţi spun o istorisire, care ţie ţi se pare frumoasă, mie însă nu? Taci – adică nu vrei să ţi-o spun, căci o cetesc în tine. Istorisirea asta nu-i lucru bun şi e primejdia vieţii tale, băiete. Am, făcut rău că te-am lăsat la Ţarigrad, când a trimes măria sa Vasilie-Vodă alai, ca să-i aducă la Iaşi pe domniţă.

Inima a prins a-mi bate în piept cu grăbire.

— N-ai făcut rău, uncheşule.

— Ba am făcut rău. Tu eşti un prunc de douăzeci de ani. Doamna Ruxanda e femeie împlinită.

— N-are decât douăzeci şi doi de ani, uncheşule.

— Ba să mă ierţi domnia ta. Socotind bine pe degete, văd că are douăzeci şi trei. Stă departe de tine. Tu abia ai ieşit dintre fustele mamei tale serdăreasa Irina. Îţi miroase încă botişorul a lapte, măcar că-ţi răsuceşti cu atâta fală cozile de răţoi. Încă îţi sună în urechi poveştile şi prostiile dădacelor ţigănci. E adevărat că ştii să învârţi sabia şi să încordezi arcul; măcar atâta a fost în stare să te înveţe răposatul serdar Năstase, tatu-tău, dar încolo ce ştii? nu ştii nimica.

— Am fost la Liov, uncheşule, ş-am învăţat scrisoare latinească.

— Cu asemenea învăţături, băiete, nu te poţi tu descurca în dragoste. Pe când fata măriei sale – ehe-he!

— Cum ehe-he? de ce ehe-he? E mai mare cu trei ani ca mine ş-atâta. Dar abia mi-ajunge la umăr cu fruntea.

— Hm! te-ai supărat? E mai mare ea cu mai mult; dar să zicem cu trei. Într-un an a învăţat mai mult decât tine gătelile şi sulimanurile şi horbotele şi toate vicleniile frumuseţii. De aceea, măcar că-i o fată ca toate fetele, tu o socoteşti coborâtă din cer cu hârzobul. În anul al doilea a învăţat la Bizanţ toată înţelepciunea minciunoasă a retorilor. Aşa că ea taie cu vorba mai bine decât tai tu cu sabia. Înainte de a cugeta tu la ceva, ea te-a preţăluit, te-a vândut şi a şi pus în sân preţul. În acel loc tu ai vrea să-ţi pleci fruntea. Eu nu zic că nu te-ar primi, dar pe când tu suspini, ea râde deasupra ta. Râde cu nişte dinţişori de şoricuţ. Iar în anul al treilea, ehe! măria sa domniţa a învăţat a cunoaşte şi deşertăciunile acestei simţiri, căreia i se robesc numai cei tineri şi proşti.

M-am simţit jignit. M-am întors cu trufie.

— De ce vorbeşti astfel, uncheşule, despre o domniţă?

— Vorbesc despre o femeie, Bogdănuţ.

— Domnia ta, uncheşule, n-ai cunoscut dragostea în tinereţa domniei tale?

— Întrebarea asta e pusă cu umilinţă, Bogdănuţ, dar tu vrei să mă străpungi cu ea. Închipuirea ta este că un om slut ca mine n-a putut avea parte de harurile libovului. Ţie ţi se pare că eşti adică frumos şi falnic şi numai ţie ţi se cuvine asta. Află, nepoate, că tocmai asemenea lucruri le judecă şi le pricepe mai bine domniţa pe care ai adus-o de la Ţarigrad. Măria sa a învăţat de la înţelepţii de demult şi s-a încredinţat că bărbatul, ca să placă muierii, nu trebuie să fie numaidecât frumos şi tânăr. Să fie ceva mai puţin urât decât Diavolul – şi tinereţa deasemeni să i-o poată ea preţui cu ochii închişi. Fiind aşa precum mă vezi, am cunoscut în vremea mea multe femei frumoase care mi-au mărturisit asemenea adevăr. Deci pot să-ţi întorc cuvânt că se văd mai multe piei de miel în grindă, decât de berbece.

— Spune-mi însă, uncheşule, m-am umilit eu, cu ce greşesc dacă mi-i dragă?

— Eu nu spun că greşeşti că ţi-i dragă. Greşeşti când îţi închipui că ea îşi aduce aminte de mustăţile tale răsucite. Domnia sa tânjeşte în Curtea de la Iaşi. Oftează după Bogdan-serai şi după Cornul-de-aur. Stă cu ochii deschişi fără să vadă nimic din ce-i aici şi priveşte spre străluciri de pe alt ţărm. Măria sa a văzut pe Sultan Murad când se întorcea de la războiul Vavilonului, cu surguci de aur la turban şi cu piele de leopard pe umeri. Erau atâtea smaragduri şi olmazuri pe el, încât săgeta lumină. O frumuseţă ca aceea împărătească, de şi nu-i numaidecât trebuitoare, nu se vede de două ori într-un veac. Iar în jurul lui toate săbiile viteze şi toţi oamenii falnici ai împărăţiei. Şi tu vrei să-şi aducă măria sa aminte de coconul serdăresei de la Bâra, ţinutul Romanului?

Atât m-am simţit de umilit, la asemenea cuvinte, încât mi-am înghiţit lacrimile.

— Ştiu, a urmat uncheşul meu Ştefan, că ceea ce ai tu în tine nu se poate scoate cu cleştele şi că-i o ticăloasă boală; însă dacă ai fi un bărbat şi n-ai fi ce eşti, ai ajunge să înveţi că dragostele sunt bune numai când îs împărtăşite. Când încalici tu pe calul pe care ţi l-a adus un ţigan, să fie dincolo, la dânsa în iatac, o ţigancă; să-i înşire bobii pe sită şi să-i vestească drum de sară şi dragoste la aşternut, iar domnia ei să se bucure.

N-am avut ce răspunde. Uncheşul meu râdea, cum îi era obiceiul, cu gura mai mult într-o parte deschisă: Ehe-he!

M-am simţit iar biciuit şi mi-am adunat trufia.

— Fiecare om, uncheşule, zic eu, trăieşte şi moare c-o credinţă. Aşa eu mă gândesc că dacă bat şi iar bat şi ciocănesc, are să mi se deschidă.

— Hm! ai cetit tu asta în ochişorii ei negri?

— Mai întâi, uncheşule Ştefan, nu-s negri şi nu-s ochişori.

— Aşa? cum îs atunci şi ce-s?

— Nu-s ochişori. M-am văzut întreg în ei. Şi-s căprii, nu-s negri.

— Ştiu, Bogdănuţ. Samănă la ochi cu răposata maică-sa, doamna Tudosia, fata lui Bucioc. Am văzut şi eu odată la aceea o sticlire înşelătoare. Îmi pare bine de îndrăzneala ta. Ai cutezat să te oglindeşti în ochi vicleni, ca să-ţi vezi mustăţile cu care te fuduleşti. Nu le mai răsuci. Când vei pătimi, astfel precum ţi-i scris şi-ţi pregăteşti singur, au să rămâie pleoştite. Şi când ai săvârşit asemenea faptă, băgând de samă că are ochi căprii, măria sa nu şi-a încruntat sprâncenele?

— Nu mi s-a părut, uncheşule. Are sprâncene subţiri şi arcuite.

— Îs lungite până la tâmple? Le face cu meşteşug învăţat la Ţarigrad. Iar genele îi bat ca nişte aripi de fluturi negri. Ştiu eu toate. Ţi-a zâmbit?

— Aşa mi s-a părut, uncheşule.

— Aha! Se poate; însă gândul ei era aiurea. Tu ştii că pentru dânsa au venit la Curtea Domnească din Iaşi soli de la măria sa Gheorghe Racoţi-Voievod de la Ardeal, ca să peţească fata pentru Jicmont, feciorul măriei sale. Iar despre acel Jicmont s-auzea că-i vorba să-l amestece Racoţi bătrânul în treburile Lehiei ca să-l aşeze crai la Lehia. Deci tu umblai în jurul ei ca un păunaş cu durere de inimă, iar ea se gândea la pofala şi alaiurile crăieşti, despre care i-a vorbit şi soră-sa doamna Maria a lui Ianuş Ragivil.

— Asta s-a trecut, am răspuns eu.

— Ce s-a trecut?

— Peţitorii s-au întors cu vorbe. S-au dovedit nişte neciopliţi şi nişte beţivi, aşa cum s-aude c-ar fi fiind ş-acel Jicmont vestit. Unii sunt beţivi cu adevărat, care beau ce-i în pocal şi pe urmă sfarmă în măsele pocalul, precum făcea unul dintre acei soli, cu numele Boroş; însă măria sa Jicmont e tatăl lor şi voievodul lor, cu mult mai presus decât ei în atare meşteşug.

— Mi-a plăcut cum mi-ai întors vorba asta, s-a înduplecat uncheşul meu Ştefan, dar eu am să-ţi răspund că, dacă nu-i acel crai în fundul ochilor ei, apoi poate fi altul. Căci o domniţă trebuie să râvnească sus, iar tu nu eşti decât un boiernaş de rând.

— Uncheşule, eu îmi am nădejdile mele, cu care mă culc şi mă scol.

— Fericiţi anii întru care te afli! a suspinat pârcălabul. Înţelepciunea mea nu face două parale pe lângă prostia ta. Tu socoti că Vasilie-Vodă n-a dat-o pe domniţă după Jicmont pentru acele pricini de care vorbeai? Vasilie-Vodă îşi are socotelile lui şi e viclean ca dihania al cărei nume îl poartă. El ţine pe domniţă în vedere ca pe o marfă de mare frumuseţă şi de mare preţ. Neguţători umblă la neamuri şi o laudă. Acea marfă însă el o ţine ca s-o deie pe preţul cel mai bun la vremea potrivită. Nu te supăra, Bogdănuţ. Află că asta-i soarta domniţelor. Ele n-au voie la dragoste şi nu trebuie să viseze decât la mărire. De ce râzi?

— Râd, uncheşule, căci îmi place ce spui. N-au voie, dar şi-o pot lua ele singure. Firea nu poate fi biruită.

— Da, da; iar tu te culci şi te scoli cu nădejdile tale. Ai văzut tu vreodată oi care ies la Sfântu-Gheorghe frumoase şi curate, cu puf lins pe ele, fără să le fi atins foarfecele ciobanului? Acelea-s oi care şi-au prăpădit lâna în spini. Nu mai sunt bune decât de tăiat. Asemenea şi tu cu nădejdile tale.

Glasul uncheşului meu se îmblânzise. Fără să întorc obrazul, am simţit că se uită cu dragoste la mine. Şi-a alăturat calul de al meu şi m-a bătut pe umăr.

— Într-adevăr, mi-a zis, când m-am întors spre el; ai mustăţi destul de arătoase, însă ochii ţi-s albaştri ca ai tatălui tău. I-aş fi dorit negri şi răi ca ai maicei tale. Cum ai face tu, băiete, să pari ghimpos, când te vei arăta din nou înaintea acelei domniţe? Ştiu ce gândeşti tu: să cazi cu fruntea în pământ înaintea ei, să-i cuprinzi genunchii, să te apleci apoi şi să-i săruţi condurii. Atuncea ea îndată îşi pune piciorul pe grumazul tău. Dacă vrei să ia aminte la tine, atunci uită-te numai o dată ascuţit şi pe urmă nici să nu-ţi mai pese.

— N-aş putea face asta, uncheşule.

— Ştiu; de asemenea vitejie puţini sunt vrednici. Încearcă totuşi, pentru binele tău. Am să fiu şi eu aproape şi n-aş vrea să-mi pară rău că-mi eşti nepot. De aici se vede cu cât e mai mare decât tine, deşi-ţi ajunge cu fruntea numai până la umăr.

Uncheşul meu a oftat, ca şi mine. Însă el a răsuflat prelung, pe când eu m-am stăpânit, cu durere şi venin. În multe din nopţile mele îmi era patul de jăratic, din pricina domniţei inimii mele. Înţelegeam prea bine sfaturile uncheşului; deşi aveam nădejdea tinereţii, în această nădejde aveam şi veninul îndoielii. Îndată am căzut în gânduri pline de mâhnire şi visuri, pe când caii ne duceau la umblet cătră cetatea Domniei.

Din când în când, de sub pădure ieşeam la poieni largi, unde înverzeau în primăvară ogoare de mălai tătărăsc şi grâu. Acuma ciocârlia nu se mai zărea din ele. O vedeam numai când izbucnea în sus, tremurându-şi aripile şi plutind în lumină ca pe o apă a înălţimilor. Zăream departe margini de sate. Ne întâlneam cu ţărani în cară cu boi ori călări. Erau veseli şi bine hrăniţi şi se închinau cătră noi cu cuşmele la mână. Se zvonise despre o vorbă a prea sfinţitului Gherontie, vlădica de la Neamţu; că ar fi aflat el adică, într-un gromovnic vechi, ş-ar fi cetit în zodii, cum că acei ani întru care trăiam sunt scrişi cu mare bielşug de vite, miere şi grâu. De aceea lumea-i veselă şi buiacă, iar satele ţăranilor proşti şi chiar a răzăşilor se ţin numai de nunţi, cumătrii şi beţii. Într-asemenea destrăbălare, preasfinţia sa nu vedea nimica bun. Adevărat – se mai adăogea şoptit – că pildă de asemenea desfătări trupeşti, uitând cu totul de Dumnezeu, dădea întâi şi întâi măria sa Vasilie-Vodă, sau mai pe scurt Alvanitul, cum îl porecleau boierii de ţară. Şi el şi nepoţii lui se ţin numai de rele. Cu dreapta deşartă cupa, iar cu stânga strâng la piept muierile cu care se află în petrecere. Fac şi alte blăstămaţii, despre care nu se poate vorbi când sunt duduci de faţă. Deci nu-i departe vremea când are să trimeată Dumnezeu ţării Moldovei cuvenita pedeapsă.

— Vor fi fiind adevărate unele din acestea, îmi lămurea uncheşul Ştefan, după ce-mi destăinui toate; iar altele vor fi fiind scornituri; însă ştiut este din vechi zile că bielşugul nu face mai bun pe om. Prostimea se îmbuibă şi uită de Dumnezeu. Iar boierii şi domnii nu se lasă mai prejos. Deci fiind Ismailiteanul, adică Murad-Sultan, în război atâţia ani cu cazâlbaşii în Asia şi bătându-se acolo păgân cu păgân, au rămas hotarele creştinătăţii liniştite. După Murad a urmat Sultan Ibraim care a urât războaiele şi i-au plăcut mai mult desmierdările. Ocrotit de linişte, acest pământ şi-a dat roadele şi creştinii s-au îndestulat. Ar trebui să mulţămească pentru, asta Domnului Dumnezeu; ei însă fac altfel, căci pântecele îi îngreuie ca pe râmători şi-i trage în glod.

Unii din acei gospodari pe care-i întâlneam se uitau cu prea multă veselie la noi şi se legănau pe cai.

— Măcar că azi e sărbătoare, aceştia nu vin de la biserică, râdea răutăcios pârcalabul.

Când am ajuns la Hanul Pârlitei, nu departe de Prut, am descălicat şi am aşteptat să ne vie din urmă slujitorii.