IX

Unde se arată secerişul semănăturilor lui Vasilie-Vodă, cu mare bine pentru această săracă ţară. Unde se arată Hmil hatman şi pune la cale o nuntă cum nu s-a mai pomenit.

Abia târziu, pe drum, am înţeles bine amărăciunea pârcălabului, când mi-a arătat în amănunt cum l-a înfruntat cu vorba măria sa pentru prorocirile lui şi cum toţi mesenii, împresurându-l cu cupe pline, l-au mustrat, râzând pentru frica lui şi pentru sluţenia cu care-l împodobise Domnul Dumnezeu. Ca să nu cadă jos de obidă, ori ca să nu-i străpungă, a socotit că-i mai înţelept să fugă. Ştia că Vodă are să-l cheme iar, când i-a veni judecata cea limpede. Dar când s-a întoarce de la Soroca să primească o mângiiere pentru asemenea jignire, are să-l găsească iar la masă, în sufragerie, cinstind vin de Cotnari, care vin e mai mult spre osânda şi ruşinea moldovenilor decât pentru lauda lor. Ca să nu-l nimerească acea poruncă a lui Vodă, n-am poposit la Cetatea Sorocei decât o zi. Lăsând vechilului său porunci şi putere, pârcalabul m-a luat îndată cu el în munte şi m-a dus călare prin locuri necunoscute, având după noi pe Filip cu căruţa lui.

— Am să-l lăs pe acest slujitor la Schit, zicea uncheşul, ca să înveţe rânduiala şi să ieie după aceea metanie. Eu socot că i-a şedea bine călugăr, având asemenea barbă. Unui călugăr nu-i trebuie atât învăţătură, cât înfăţişare. Chiar dacă i-a veni cumva în minte, în acele singurătăţi, să iasă asupra lumii, la vreun vad, să hoţească, pe urmă are să se pocăiască şi rugăciunea lui are să fie mai bine primită. Călugăr adevărat e mai ales acel care a cunoscut păcatul şi s-a întors de cătră el. Cel nevinovat e ca piatra; Dumnezeu habar n-are de dânsul.

Cu asemenea vorbe amărâte am umblat până la Schit, în munte, şi am petrecut acolo două săptămâni, cât uncheşul a chibzuit toate câte mai avea de făcut. A mânat pe Filip la Liov, pentru clopot, dându-i bani şi carte cătră meşterul care se legase să i-l toarne până în ziua de Sântilie. A privegheat cum se zideşte hruba lăcaşului său din urmă, vestindu-şi astfel singur sfârşitul. Eu îl lăsam să facă toate, însă nu credeam nimic. Nu credeam nici în vreo primejdie a lumii, nici în vreun sfârşit năprasnic al său.

Într-adevăr, lumina soarelui era ca un abur de aur asupra pământului şi zilele păreau a avea în ele sfinţenia lui Dumnezeu. Când am răzbit din poienile codrilor la valea Moldovei, am văzut holdele unduind ca valuri care răsfrângeau soarele. Ieşiseră satele şi secerau cu hărnicie, iar pe alocuri, mai în pălişte, gospodarii înşiraseră caii la treierul orzului. Cum am simţit acea mireasmă a bielşugului şi am înţeles că umblu cătră scaunul Domniei, mi s-a aprins iar închipuirea dragosţelor mele şi a început a-mi sosi în visuri o solie. Iar începeam să am gânduri împotriva lui pan losif – dar mă temeam de domniţă. Mă ameninţa întruna cu degetul.

Când a intrat pârcalabul la Vodă, dis-de-dimineafă, măria sa l-a întâmpinat râzând şi i-a arătat veste scrisă de la Hotin, de la pârcalabul Ionăşcuţă, cum că nu mai poate fi îndoială asupra mişcării de oşti a crâmlenilor şi cazacilor. Aşa le-a venit lor o hotărâre de la Diavolul să calce ţara muscalilor. Au şi purces într-acolo. Deci uncheşul meu poate să se bucure şi să se întoarcă la Cetatea Sorocei cu bine, ca să doarmă în pace sfârşitul verii şi să-l răcorească o adiere de pe Nistru.

Uncheşul meu a sărutat cu umilinţă mâna lui Vodă. S-a bucurat el însuşi că agerimea minţii lui s-a dovedit fără folos. Primind de la măria sa postav pentru giubeaua de iarnă, uncheşul n-a socotit că trebuie să mai zăbovească la Iaşi. Am încălicat ş-am pornit iarăşi la drum. Dar cum am trecut Prutul, sara, am văzut în fundul miezului nopţii gene de foc, semne ale primejdiei. La popasul pe care l-am făcut cu nelinişte, întrebând întruna cu ochii zarea am primit cea dintâi veste vorbită de la un năcăjit pământean care venea în goana calului, cu ochii holbaţi şi cu părul vâlvoi, de cătră răsărit. Vra să zică era adevărat; norodul începea să se mişte; însă era prea târziu. Din vechi zile se ştia ce însemnează năvala hoardelor. În clipeala aceasta s-au arătat la Nistru şi peste un pătrar de ceas acoperişurile de paie ale satelor de dincoace au şi ridicat vălvătaie. Se umple de fum toată marginea şi, dacă vântul bate dinspre pustie, vestea jertfei şi a spaimei trece de pe creastă pe creastă la munte. Atunci noroadele înţeleg că le-a venit pedeapsa. Unii o aşteaptă cu fruntea în pământ, alţii năzuiesc la păduri, încărcând în căruţe copii, femei şi puţine lucruri. Clopotele bat, pojarurile înaintează, tresărind la Râuţ, pe urmă la Prut: unele sună în văzduh, altele scriu pe cer numele seminţiilor rele care vin pentru pradă şi robire asupra creştinătăţii. Ţăranul cel prost, dacă a avut la vreme noroc să-şi ascundă în gropi arse holda, se duce în văgăunile fiarelor nu cu prea mare părere de rău pentru bordeiul lui clădit din nuiele şi glod. El ştie din veci că nu trebuie să-şi întemeieze altfel de sălaş decât al sălbăticiunilor, care stau cu urechea trează şi cu nările în vânt spre vânător. După ce a trecut puhoiul de fier şi foc, fugarii se întorc închinându-se şi mirosind, ca să-şi cunoască vetrele; şi într-acelaşi loc ori alături ridică în puţine zile alt bordei. Dar neamurile cele statornice ale ţării, boierii şi răzăşii, care îşi au gospodăriile şi bisericile durate din bârne ori clădite din piatră, primesc cu mare cutremur al inimii vestea că dau tătarii. Pe muieri şi pe copii îi trimet în bejenie, dar bărbaţii stau cu arma ca să-şi apere aşezarea lor şi a lui Dumnezeu. Nu dau înapoi decât după ce-s răzbiţi. Mulţi pier, alţii cad în robie. Ş-apoi se duce vestea din loc în loc, din codru în codru şi din bejenie în bejenie până la mănăstirile de sub brazi şi până în cetăţuile munţilor despre risipa cutăror case boiereşti, despre stingerea cutăror neamuri de pământeni, despre robia unor cneaghine şi coconi de care, pe urmă, nu mai vine nici o veste din Răsărit; despre pojarul lăcaşurilor lui Dumnezeu şi a târgurilor; despre crunte ucideri; despre toată pedeapsa pe care o însemnează astfel Atotputernicul, din veac în veac, ticăloşilor moldoveni. Căci cu toate semnele care li se arată, ei nu învaţă a cătare minte; deşi ştiu a deosebi cele bune de rele, se robesc desmierdărilor trupului şi uită de cuvântul sfânt; deşi slobod dintre ei pe pământ bărbaţi înţelepţi, covârşeşte semeţia celor proşti iar înţelepciunea rămâne de ocară; deşi întru acest pământ curge miere şi lapte, ei se îngreţoşează de bunătate şi-şi umflă ca nişte burdufuri, cu vin, trupurile lor; iar mintea puţină pe care o au atuncea o întrebuinţează şi mai rău, ca într-acea împrejurare de anul trecut, când au lovit la Brătuleni pe oamenii hanului din Crâm, fără nici o pricină, zdrobindu-i. Acuma crâmlenii vin să-şi ieie plată cu dobândă.

Astfel vorbea, cu neagră supărare, lângă mine, pârcălabul, şi-i era obrazul înlemnit şi pălit ca de otravă.

În grabă ne-am întors spre Iaşi, cu slujitorii şi căruţa.

— Acuma eu ştiu, vorbea iar uncheşul meu cu obidă şi râzând strâmb, eu ştiu că tu ca un prost ce te afli şi nebăgând samă decât la tine, te bucuri de asta.

— Cum îţi închipui aşa poznă, uncheşule?

— Te bucuri c-ai să vezi un obraz cu ochi sprâncenaţi ş-un picioruş în condur. Ştii că femeile de la curte au să trebuiască să fugă în bejenie, la munte. Ai să le aperi şi tu, împreună cu alţii până la Cetatea Neamţului; şi după ce s-or închide în Cetate, ai să stai strajă. Iar dacă s-a întâmpla ca pan Iosif să rămâie lângă măria sa Domnul, cum se şi cuvine, căci îi este de trebuinţă măriei sale, apoi ai să fii şi mai bucuros. Tu n-ai să ştii pieirile, şi risipele şi morţile de om, şi jalea care bat asupra ţării. Tu ai să te bucuri pentru ochii Ruxandei. Însă bucuria ta n-are să fie lungă.

— De ce, uncheşule?

— N-are să fie lungă, căci, cu nohaii, vine şi Hmil hatman; şi el nu vine degeaba.

— Îşi aduce cazacii în pradă.

— Ba vine pentru nuntă. Desmeticeşte-te şi înţelege.

— Aşa lucru nu-i de crezut, uncheşule; nu s-a mai pomenit de când lumea.

— Ştiu. Ţie mai degrabă ţi-i în grijă acuma de straiele tale de matasă şi podoabele care ţi-au rămas la Soroca.

Într-adevăr mai degrabă mă gândisem la asta. Ca şi cum nohaii – mă râdea iar uncheşul – au venit pentru război şi pentru pierdere de vreme la împresurarea cetăţilor. Iar cazacii între straiele mele şi între fata măriei sale, n-au să steie la îndoială să aleagă straiele.

— Dar prostia tinereţii e o boală care trece, ca şi vărsatul de vânt… suspina, pârcălabul.

Am intrat în Iaşi tocmai când răsărea luna şi simţeam în faţă o adiere de dulceaţă din văi cătră coline. Nu-mi venea încă a crede nimic din ce trebuia să se întâmple. Însă, la Curtea Domnească am găsit mişcare. Slujitorii umblau cu făchii în jurul carălor ferecate. Domniţa şi Doamna, cu o parte din odoare şi blănuri, chiar în noaptea aceea trebuiau să purceadă, cătră Cetate. Câteva rânduri de cai de schimb porniseră înainte. Feciori de boieri, strânşi în grabă, aşteptau să încalice. Puseseră pe ei coifuri şi zale. Uncheşul a cerut şi pentru, mine asemenea tacâmuri de la căpitanul de nemţi şi când m-am împodobit, m-am simţit mai tare şi mai mândru.

Măria sa Vasilie-Vodă priveghea din pridvor gătirea. Avea glasul liniştit şi privirea tare. Se auzeau de la Golia şi de la Treisfetite clopotele bătând pentru slujba de noapte. În tot târgul Iaşilor pornise un freamăt şi o zarvă care îmi pricinuiau nu prea mare întristare. Aş putea mărturisi că mai curând îmi venea să zâmbesc de bocetele scârţâite ale muierilor, de răcnetele falnice ale unor oameni din prostime, care băuseră ca să prindă coraj la acea vreme de cumpănă; de iezăturile de căruţe îmbulzite, în care slujitorii trebuiau să intre cu suliţile şi cu harapnicele. Uncheşul mă învăţă că la vreme de primejdie lumea se prosteşte şi mai tare.

— Tu du-te, mă sfătuia pârcalabul, şi adă după aceea veste în locul unde vei auzi că şi-a ales sălaş măria sa Vodă.

— Am înţeles, uncheşule.

— Fii cuminte, nu bea vin, nu răcni şi nu trage sabia fără folos. Îţi dau asemenea, sfat deoarece ştiu că n-ai să-l urmezi.

— Ba am să-l urmez, uncheşule. Pot să jur.

— Nu jura, băiete, ca să nu ţi se lungească urechile.

Nu trebuia să jur, căci nu m-am ţinut de cuvânt. Am fost bucuros că beau vin şi pot să mă uit cu fală la domniţă. Nu mi-au crescut urechile, ceea ce a fost a doua plăcere. Toate s-au alcătuit pe dos de cum trebuiau să fie. Şi eu am fost încredinţat că uncheşul întru nimic n-a avut dreptate. Acele zile ale nenorocirii obşteşti mi-au adus mie cele mai luminate ceasuri.

A doua zi, înaintea amiezii, am ajuns sub Cetatea Neamţului, pe potecile ferite dinspre Valea Oglinzilor. Am lăsat căruţele într-o râpă şi am suit pe cai poverile. Cum s-a ridicat după noi puntea şi grapa, am dat toţi laudă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să aducem la adăpost nu atât odoarele cele moarte, cât mai ales cele vii. De sus, de la meterezuri, plăieşii înturnau furiş capul cătră măriile lor şi se bucurau văzând acele obrazuri sfinte despre care umblau veşti în lume. Erau munteni cu căciuli şi cu plete; aveau chimiruri late şi săneţe lungi.

Când au fost să intre în paraclis, în faţa măriilor lor a îngenunchiat Leonte, căpitanul cel bătrân, şi a poftit pe măriile lor să-şi întindă cătră el mânile, ca să le sărute.

Domniţa Ruxanda a râs cătră plăieş şi pe fruntea lui pleşuvă a părut că trece soarele. S-a închinat; după aceea, ridicându-se, s-a suit în chindie şi a dat un semnal de bucium. De-acolo de sus se vedeau, într-o pâclă uşoară, văile şi spinările munţilor. Zarea avea lumină de pace şi cătră Pleşu şi cătră Branişte, şi-nspre drumul câmpiilor. Dar satele primiseră veste de primejdie şi se auzeau sub cerul liniştit bătând în depărtări clopote.

Abia făcuse domnia sa ftori-postelnic Simion Gălăţanu cele dintâi orânduiri în privinţa Doamnelor, şi dinspre Oglinzi, străjile vestiră altă bejenie de cară boiereşti cu cneaghine şi duduci. S-a lăsat puntea pe lanţuri şi au intrat pe sub boltă o mulţime de obrazuri plânse. Erau jupânese de-ale dregătorilor măriei sale, neamuri de Cantacuzineşti şi Sturzeşti, c-un roi de ţigănci care s-au adaos la slujitoarele Domniei, pornind unele mare găgăială, iar altele bocet.

Îndată am aflat veşti: că la acea prădăciune şi la acel pârjol al ţării au năvălit în adevăr, într-o unire, cazacii cu tătarii. S-au prefăcut a porni cătră Mosc, ca să-l înşele pe Vasilie-Vodă; dar într-o singură noapte s-au învârtejit şi a doua zi au şi pălit la Nistru prin mai multe locuri, cu mare spaimă şi măcel. Cu căzăcimea vine însuşi Hmil hatman; iar deasupra ceambulurilor stă Kalga, cel care a avut, anul trecut, paguba şi uciderea de la Brătuleni. Şi aşa, unde ajung aceşti căpcăuni din pustie, pradă, robesc şi dau foc. Atâta spaimă vine de cătră ei, încât creştinii fug, cu părul zbârlit, şi dau cu capu-nainte în prăpăstii. Lasă pe muieri să le spintece, pe copii să-i ieie în suliţi, hergheliile să le abată, pânea s-o încarce. Năvălitorii au aprins case boiereşti, au robit jupânese şi cucoane. S-a auzit de Smaranda Stolniceasa, a lui Miron Ciogolea, că au şi pornit-o la Crâm împreună cu copila lor cea mai mare. Au să fie înfăţişate cele dintâi lui Han-Tătar cel mare. Au bătut în Orhei, în Lăpuşna şi în Fălciu şi alte aşezări vestite; au ucis mulţi boieri; iar Sturză jitnicerul abia a scăpat cu suflet şi cu jumătate de barbă arsă, până la Domnie, îngenunchind la măria sa Vasilie-Vodă.

Din pragul paraclisului, Teodosia-Doamna asculta toate aceste veşti suspinate şi, stând dreaptă şi cu ochii închişi, îi curgeau şiraguri de lacrimi pe la coada genelor. Nu era cu mult mai naltă decât Ruxanda şi se ţinea încă tânără şi frumoasă, cu pieliţa albă şi cu părul pană de corb. Pe când ea plângea de jalea ţării şi a norodului, domniţa privea în juru-i cu sprânceana uşor încruntată şi cu nările fremătând. Părea că se zbate în ea o mânie.

Am ridicat sabia şi i-am sărutat straja cu o mişcare furişată, însă pândind ca să fiu văzut de ea. Într-adevăr, i-a plăcut. M-a şi chemat cu degetul. M-am apropiat cu inima zbucnindu-mi în piept.

Mi-a zâmbit:

— Ai auzit, Sorocene?

— Am auzit, măria ta. Mi-i jale de lacrimile luminăţiei sale Doamna.

— Măria sa a adus de la Circazia o inimă prea blândă; dar eu am moştenit de la maica mea altfel de suflet, şi aş dori acum să fiu un fecior.

— Măria ta, am oftat eu, spune-mi ce trebuie să fac şi unde să mă duc. Închipuieşte-ţi că braţul acesta şi sabia aceasta sunt ale măriei tale.

— Ştiu, Sorocene; pot să-mi închipui; însă nu sunt ale mele.

— Sunt ale unui rob al măriei tale.

— Da? m-a întrebat măria sa şi şi-a înălţat sprâncenele cu mirare. Vină cu mine, Sorocene; vreau să mă sui şi eu în turnul plăieşului celui bătrân, să mă uit şi s-adulmec cum face el. Să înţeleg dacă este chip să întrebuinţezi acea sabie pe care o strângi în pumn.

A pornit răpejor cătră zid, părăsind jelania femeilor. Am urmat-o. M-am suit după măria sa în cerdacul de sus. Am văzut de jur-împrejur aceeaşi linişte. Apa Ozanei clipea în vale; parcă râdea.

— Pe aicea poţi trece, a început măria sa, c-un glas uşor şi subţire, parcă mi-l şoptea la ureche. Cât încă nu s-arată semnele neprietinilor, poţi ieşi. Noi, în Cetate, n-avem grijă. Străjerii au săneţe, râpile sunt oable, zidurile nalte; nimene nu poate îndrăzni să se caţere aici. Domnia ta încă poţi trece, ca să duci veste măriei sale cum că am hălăduit cu pace la Cetate şi să fie fără grijă. Şi dacă ai putea să te întorci cu veste bună de la Vodă, cred că şi-ar conteni lacrimile şi măria sa Doamna.

La privirea ei deodată încălzită de rugăminte, am răspuns cu învăţătura uncheşului meu, râzând şi ridicând din umeri. Însă mi se strângea inima.

— Sunt robul măriei tale, am zis, ş-am să plinesc întocmai porunca. Am să aduc veste despre măria sa Vodă şi despre slujitorii măriei sale.

— Numai să poţi ajunge acolo, Sorocene.

— Am s-ajung, măria ta. Pot s-aduc despre asta dovadă de la pisarul de lătinie al măriei sale Vodă.

Domniţa m-a săgetat cu ochii, dar eu am privit-o fără sfială şi am coborât, ca să mă pregătesc de plecare. Am simţit-o că rămâne sus, urmărindu-mă cu îndârjire. Aveam îndoială dacă am făcut ori nu bine dând astfel cu băţul în baltă, cum ar fi spus uncheşul. Am râs singur, hotărându-mă să aduc şi altă dată inimii sprijinul îndrăznelii. Bine ar fi fost să pot aduce şi pe al minţii; dar cu marfa asta – mi-ar fi răspuns, tot uncheşul – nu mă prea puteam lăuda.

Îmi trebuia hotărâre ca să părăsesc Cetatea. Nu mă sfiam atât de ce puteam găsi înainte, cât de ce lăsam în urmă. Călărind spre drumul mare, visam la acei ochi căprii, a căror trufie doream s-o supun.

Când am ajuns în valea Moldovei, am găsit multă lume în răscoală şi în bejenie, frământând veşti de tot felul care veneau cu aripi de furtună şi din Ţara-de-Jos, şi din Ţara-de-Sus, şi de la scaunul Domniei. Bătrânii cei mai vechi nu-şi aduceau aminte să se fi pomenit pe acest pământ atâta silă, pârjol şi sabie. Unde au ajuns sălbătăciunile au dărâmat tot. Au pus în frigare pruncii şi i-au mâncat. Au băut vin în ţestele acelor boieri pe care i-au oblicit că ar fi fost la Brătuleni în prigoana de anul trecut. Ţăranii de la focurile de popas, se scuturau cu groază povestind şi-şi ştergeau cu dosul palmelor buzele de greaţă.

În puterea nopţii, am avut destulă îndrăzneală ca să-mi împing calul mai departe, spre Siret. Am găsit oameni ascunşi prin văgăuni şi sihle, care m-au îndreptat spre poteci ferite. Toate locurile deschise în care ieşeam păreau deşerte; dar în pădurile ori dumbrăvile de aproape stăteau la pândă ţărani cu topoare şi cu coase. Cum îi simţeam mişcându-se, dădeam glas, ca să ştie că-s pământean.

Aşa treceam din loc în loc, numai prin văi acoperite şi prin pustie; şi la fiecare popas aflam grozăviile lumii şi minunile veacului.

Zice că la mănăstire la Aron-Vodă, unde s-a adăpostit înalt preasfinţitul Varlaam, au bătut tătarii în poartă cu buzduganele. Au bătut de două ori. Când au bătut a treia oară şi au prins a sudui, s-a arătat pe zid părintele mitropolit, purtat de subsuori de călugări. A ridicat mâna dreaptă şi a făcut asupra necredincioşilor semnul sfintei cruci. Şi toţi au înmărmurit aşa cum se-aflau, cu săbiile scoase, cu buzduganele înălţate. Când au văzut ei şi au înţeles asemenea minune, au prins a se jălui şi a se ruga de sfinţia sa să-i sloboadă din pedeapsă, căci se vor duce în treaba lor şi nu vor mai cuteza nimic asupra sfinţiei sale. Deci înalt preasfinţitul Varlaam a făcut alt semn şi le-a dat drumul, iar ei s-au închinat spre el şi s-au întors la prădăciunile lor.

Zice că la ţinutul Fălciului, într-un loc care se chiamă Stejarii lui Cârloman, se află un schit de maici. Cum au auzit de groaza care vine, monahiile au scos în laturea mănăstioarei o icoană pe care o au ele, a Maicii Domnului, şi au aşezat-o la un copac bătrân şi singur, iar ele s-au închis în biserică. Au dat asupra acelui loc tătarii. Peste ei, îndată, au venit cazaci. Călugăriţele care pândeau în clopotniţă nu i-au cunoscut şi nu i-au deosebit dintr-odată. Au văzut pe unii cu cuşme buhoase şi pieptare de piele mânjite de sânge; alţii cu suliţi împodobite sus cu plete de om; alţii care poartă în mâna stângă harapnice şi la încălţări pinteni lungi; şi unii dintre dânşii au şi la cai îmbrăcăminte şi mască de fier cu corn în frunte. Aşa că au venit buluc şi unii şi alţii asupra mănăstirii. Dar între cazaci s-ar fi fost aflând Hmil. Cum a ajuns Hmil hatman în dreptul icoanei de la copacul cel bătrân, s-a oprit şi a rămas cu ochii holbaţi. Şi-a scos cuşma şi s-a dat mai aproape. Icoana Maicei Domnului se uita la el cu milă şi vărsa lacrimi. Îndată a dat poruncă să abată pe tătari într-o parte, iar el a descălicat împreună cu toţi cazacii de pe lângă sine şi s-au închinat. Atuncea a dat ştiinţă la tot oşteanul său să nu se atingă de locurile sfinţite, unde stă semnul crucii. Odor bisericesc cine a fura, îl topeşte în faţa lui şi i-l toarnă pe gât. Cu calul cine a îndrăzni să intre în sfânt lăcaş, să fie legat de cal şi spânzurat de gât, cu calul atârnând subt el de policandrul cel mare din boltă, unde-i zugrăvit Domnul Dumnezeu binecuvântând noroadele.

Printre asemenea poveşti, pe care le depăna prostimea la focurile de pribegie, am umblat cu luare-aminte spre Iaşi. Abia a treia zi dimineaţă am înţeles că măria sa Vodă Vasilie nu se mai află la scaunul Domniei. Mă apropiasem de târg, cătră mănăstirea Galatei, prin pădure. Bătea dinspre Prut vânt şi-mi aducea în nări miros de fum. N-am îndrăznit să ies la luminiş şi am aşteptat un prilej să pot întreba veşti. Am găsit într-adevăr călugări de la Galata, care călăuzeau slujitori domneşti cu căruţele prin locuri ascunse, unde ştia că neprietinii nu îndrăznesc să intre. Căci ei vin în graba cea mai mare, se reped din zbor în pradă, ca să poată apuca de grumaz lumea nepregătită. Într-o clipeală adună robi şi încarcă holde şi averi. Cine poate scăpa la pădure, apoi hălăduieşte bine. Astfel şi aceste din urmă căruţe ale măriei sale au putut trece dincoace. Dar au avut un ceas de primejdie, nu atât de la tătari ori cazaci, care puteau să le apuce, ci chiar de la siimenii Domniei. Aceşti blăstămaţi, lepădături de neamuri, văzând primejdia ţării şi năcazul lui Vodă, în loc să păzească poverile şi să ajute boii şi caii şi pe slujitorii care băteau din bice şi răcneau la locuri grele, s-au sfătuit să spintece căruţele şi să prade averea domnească. Le-au apărat slugile cele proaste cu beţe şi cu bicele. Acuma cuvioşii monahi de la Galata le duceau pe urmele lui Vodă, într-un loc ştiut, în nişte poieni din codrii Căpoteştilor.

De la monahi am aflat ce era acel fum înecăcios, care venea de cătră Prut.

Cazacii au năvălit spre târgul Iaşilor dinspre Popricani. Tătarii l-au apucat dinspre drumul Bugeacului. Unii l-au aprins dintr-o parte, alţii din alta. Lumea, câtă nu putuse fugi, s-a bulucit în medeanuri; au venit asupra ei tătarii şi şi-au ales robii. Căzăcimca a intrat în pradă la curţile boiereşti, dărâmând întâi şi întâi uşile pivniţilor. O parte din orăşeni au năvălit între zidurile mănăstirilor, închizându-se acolo. La metereze s-au suit slujitorii cu săneţe. În alte părţi, cum s-auzea că s-a întâmplat la Sfântu-Sava, se aţineau muierile cu uncrop şi cu tăciuni aprinşi. Necredincioşii n-aveau nevoie să se puie la haită cu oameni care se îndârjeau şi care, într-un cutremur ca acela, erau hotărâţi să-şi vândă scump viaţa. Cazacii aveau poruncă de la Hmil hatman nu numai să se ferească de sfintele lăcaşuri, dar să îndepărteze şi pe păgâni de la ele. Deci târgul ardea cu mare pălălaie şi în puţine ceasuri s-a aţâţat pârjolul dintr-un capăt în altul. S-a zbătut în foc şi Curtea Domnească; au sărit scântei de aici până la Treisfetite stârnind flăcări şi acolo. Unii spun să fi aruncat tătarii asupra acestei slăvite mănăstiri şumuiace cu catran aprins, ca să se mistuie şi să i se topească aurul. De dogoarea focului, târgoveţii ascunşi acolo au zbucnit pe portiţi ori au sărit de pe ziduri spre iazul Bahluiului; şi tătarii i-au împresurat şi i-au prins cu arcanele. De văzut eu nu vedeam nimica din cele ce mi se povesteau, dar auzeam ca într-o mare depărtare bubuitul pojarului şi zvonul de spaimă al norodului.

Călugării au stătut până ce slujitorii au rânduit căruţele, apoi s-au închinat cătră Dumnezeu, îngenunchind. Au cerut izbăvire pentru norodul cel drept-credincios şi au lepădat din gură blăstăm asupra duşmanului.

— Plăteşte-le, Doamne, după fapta lor, se ruga cel mai bă'trân; jăraticul pe care l-au stârnit aici să le fie pat de hodină în veci pe lumea cealaltă; şi urmaşii lor să aibă tihna vântului şi a puhoiului. Dă-le stăpânitori care să le împrăştie măselele pe toate căile. Ceasul mâncării să-l afle cu biciul. Să se întoarcă cerşetori la vadurile apelor pe unde au trecut. Să nu poată dormi decât în creştet şi cu picioarele pe păreţi, şi atuncea să aibă la subsuoară purici şi la tălpi scorpii.

De aceste vorbe s-au răcorit ca de apă rece pământenii şi cărăuşii care se aflau faţă. Au îndrăznit chiar a râde, când cuvioşii monahi au mai adaos ceva pentru siimenii cei fără credinţă. Iar aceste blăsteme pentru siimeni erau furci de fier pe care le-au luat pe umeri şi săbii pe care le-au încins peste anterie.

M-am alăturat acelei tabere şi am purces spre Căpoteşti, în locul unde se afla măria sa Vasilie-Vodă. Acel loc ferit şi cotit se chema Poiana Mânzului. Am ajuns noaptea şi am stătut în preajmă, deoarece slujitorii ne opreau să intrăm în sălaşul măriei sale. Dar din urmă a răzbit peste noi cu sila domnia sa Pintilie Ciogolea, spătar. Odată cu oamenii lui, am trecut şi eu.

Măria sa a binevoit a-şi părăsi culcuşul dintre căruţe şi dintre focuri. Cum dormea îmbrăcat, s-a arătat îndată. Numai sabia a trebuit să şi-o încingă, pe când venea spre noi. În dreapta şi-n stânga luminăţiei sale au ridicat slujitorii făchii de răşină. Atunci încruntându-se asupra noastră, Vodă ne-a cunoscut şi pe Ciogolea spătar şi pe mine. A strigat:

— Tu eşti, Sorocene? Spune grabnic veste de la Cetate, ca să cunosc că Dumnezeu nu şi-a întors cu desăvârşire de la mine faţa!

Am păşit înainte. I-am sărutat dreapta.

— Măria ta, Doamnele noastre trimet luminăţiei tale veste bună şi sănătate.

Vodă şi-a înălţat fruntea şi a răsuflat cu putere, ca uşurat de o povară.

— Spune-ne şi domnia ta, credinciosule al nostru spătar, un cuvânt care să ne uşureze mâhnirea. Căci în noi s-a strâns toată plângerea ţării ca un venin şi nu ne îngăduie să dormim. Neprietinii au căzut ca din senin. N-am avut când ascuţi săbii, când rândui apărare. Pentru asta, poate va plăti Dumnezeu celor vicleni; poate ne va învrednici să plătim noi; până atunci însă nu ne putem găsi astâmpăr. Nu ştiu ce va fi izbândit domnia sa Georgie Ghica, vornic de Ţara-de-Jos, pe lângă Kalga. Primim a ne sângera; îi dăm ceva din zestrea pe care o pregăteam mănăstirilor noastre, numai să uşurăm ţara – nădăjduind să-i fie păgânului acest dar al nostru ca o otravă.

Ciogolea spătarul, tăcând s-a închinat cătră măria sa, aşteptându-l să se deşerte, de toată obida. În preajmă era bulucită multă slujitorime şi căruţele stăteau chilnă lângă chilnă, ca o tabără de jur împrejurul poienii, iar caii erau cu hamurile pe ei şi boii lângă proţapuri. Copiii de casă ai Domniei se treziseră din somn şi împresuraseră pe măria sa, cu armele. Unul din cupari adusese, după obicei, măriei sale un pahar ca să se răcorească de arşiţa acelor ceasuri cumplite. Au venit şi călugării de la Galata sunând din fiarele lor ruginite şi s-au închinat, iar măria sa i-a privit cu mirare, fără să le spuie nimic. Numai înţelegând că toţi vor să-şi puie viaţa pentru Domn, i s-au umplut privirile de lacrimi.

— Măria ta, a vorbit cu supunere vel spătarul; cu toţii plătim dajdie, unii cu ce ni-i drag, alţii cu ce ni-i scump; alţii cu viaţa. Aşa ne-a fost rânduită pedeapsa. Aceste vorbe le-am învăţat de la Ştefan pârcălabul, pe care luminăţia ta l-ai rânduit să se înfăţişeze lui Kalga-Sultan. Ştefan pârcalab l-a căutat deci pe Giorgie Ghica vornic, şi amândoi s-au dus la Kalga-Sultan, cu solie. Fiind Kalga un om fudul pentru straiele lui de matasă şi pentru cunoştinţa limbii persieneşti, pârcălabul Soroceanu s-a hotărât să-i grăiască întru această limbă, ceea ce are să-i placă prea mult tătarului. Adăogând Ghica vornic şi daruri, se poate să-l înduplecăm, rămânând, precum spui măria ta, să plătim cu altfel de bani amărăciunea de azi. Dar eu având a mă duce în altă parte şi fiind un om care ştiu a cunoaşte şi a preţui băutura, am luat cu mine vin vechi roş de la Pâhneşti, pus în poloboc de cătră bunicul meu în domniei lui Aron-Vodă, şi cu acest dar m-am înfiinţat la Hmil hatman. Când i-am pus dinainte ploconul, întâi a strâmbat din buze, arătând că domniei sale nu-i place decât vinarsul: să fie limpede ca ziua şi tare ca focul. L-am rugat să cerce şi din băutura noastră de la Moldova, cu care se îndeletnicesc la noi voievozii şi boierii. Cum a gustat, cum i-a plăcut.

— I-a plăcut? a zâmbit Vodă, mişcat.

— Cum a gustat, măria ta, cum i-a plăcut. A cerut un pocal de argint destul de mare. Frumos pocal. L-a ţinut cu amândouă mânile şi i-am turnat în el. L-a băut, măria ta, cu dreptate. De ce să spun că nu l-a băut? Nici n-a răsuflat. Numai la urmă a făcut: ha! şi şi-a scuturat barba. Apoi s-a închinat cu smerenie, mulţămind de asemenea bunătate, care în ţara Moscului nu se găseşte. De aceea, zice el, l-a îndemnat Domnul Dumnezeu la Moldova. Mai bând noi o toană, eu cu ulcica şi el cu pocalul cel mare, fără să-l trag de limbă, mi-a spus, luminate Doamne, că el n-a venit cu nici o duşmănie în ţara asta. Că el se mulţămeştc cu vin de Pâhneşti şi cu noră pentru feciorul său Timuş.

Măria sa a mormăit, cu barba în piept.

— A spus hatmanul asta?

— Aşa a spus, măria ta.

— Şi unde se află poposit Hmil hatman?

— Măria ta, Hmil hatman şi-a oprit căruţele pe Vladnic. Iar Kalga şi-a pus cortul la Ţuţora.

— Şi de la apa Vladnicului nu vede Hmil pojarul Iaşilor, risipa curţii mele şi a lăcaşurilor creştineşti?!

— Ba le vede, măria ta, dar el spune că nu-i vinovat. Tătarii săvârşesc toate ticăloşiile, iar el se pune pe cât poate împotrivă.

— De asta a venit el? a râs cu amărăciune măria sa.

— El aşa spune, luminate Doamne, dar poate n-am înţeles eu bine. Am băut atâta vin de al bunicului, că mi s-au făcut picioarele de lemn, iar mintea a ieşit din cap, s-a pus alăturea pe un pămătuf de trestie şi ţârâia la mine ca o pasere. Nici acuma nu mi-am venit în fire, măria ta. Iar hatmanul s-a purtat cu vrednicie. De ce să spun că nu s-a purtat cu vrednicie? Şi el se mira ca măria ta ai părăsit scaunul. Noi am venit pentru petrecere! striga el. Eu am venit să leg prietinie cu Vasilie-Vodă şi să ne încuscrim.

— A spus el asta?

— A spus, luminate Doamne, pe viaţa mea c-a spus.

— A avut el asemenea îndrăzneală?

— A avut, măria ta, căci stă în porunca lui căzăcimea, câtă frunză şi iarbă.

Vasilie-Vodă a oftat cu amar. Cuparul i-a mai înfăţişat un pahar de vin.

— Domnia ta, vel spătar, încă nu te-ai desmeticit, dar gura domniei tale grăieşte adevărul. Şi-n inima domniei tale ştiu că este credinţă. N-ai înţeles batjocura ucraineanului. El spune asemenea vorbe râzând; iar în mine e neagră inima ca cerneala. Kalga-Sultan se mulţămeşte cu dobânda lui, cu robii şi cu darurile. Hmil îmi cere copila.

— Trebuie să i-o dai, măria ta, căci o câştigă cu sabia.

— Aşa a spus el? Ori aşa ai spus domnia ta?

— Am spus amândoi. Măria ta, să mă ierţi, căci oricât eram de ameţit, nu am avut în mine decât dragoste pentru stăpânul meu. Şi-acuma, desmeticindu-mă, pricep că nu se poate face altfel.

Vasilie-Vodă a stat cu fruntea plecată.

— Aşa este, aşa este, a suspinat el.

La aceste vorbe, spătarul a îndrăznit iar:

— Luminate Doamne, hatmanul a mai spus o vorbă.

— Ce a mai spus?

— Că poate încredinţa el singur pe măria ta că n-a venit pentru altceva. Să ierţi neajunsurile şi să-i dai pe doamna Ruxanda noră pentru feciorul său.

— Cum? Să uit prădăciunile? Şi pojarurile? Şi ucisurile? Şi să-l socot creştin când vine ca tovarăş al păgânilor? Nu se ruşinează? Nu cugetă la Dumnezeu? N-are nici o lege?

Cu paharul gol în mână, măria sa Vodă întreba cu mânie pe cei din juru-i şi pe cei mai de departe: prostimea bulucită la căruţe, între animalele care hodineau în întuneric. Părea că întreabă şi copacii care se zugrăveau pe cer în marginea poienii. Nimene nu îndrăznea a-i răspunde. Slujitorii schimbară făchiile şi aţâţară focurile.

Vel spătar a mai avut destulă cumpănire ca să lese pe luminăţia sa Domnul să-şi lepede toată supărarea şi să-l suduie cu vorbe aspre pe Hmil hatman. După ce l-a văzut că osteneşte şi s-a făcut noaptea târzie, i-a arătat repede că Hmil vine la Fântâna lui Iordan la al treilea ceas din zi, miercuri, adică chiar mâni – şi pofteşte pe măria sa Vasilie-Vodă acolo, ca să-i spuie chiar el singur ce are de spus. Să nu aibă grijă măria sa şi să vie.

— I-am spus că măria sa nu se teme.

— Să se teamă el de supărarea noastră! a strigat Vasilie-Vodă; iar noi ne-am bucurat cu toţii, auzindu-i ameninţarea.

— Nici el n-are de ce se teme, măria ta, a îngânat Ciogolea spătar.

— Cum?

— N-are de ce se teme, măcar că vine numai cu doi asauli.

— Numai cu doi cazaci?

— Numai cu doi cazaci, măria ta. Aşa a spus el. Şi fiind om ciudat, se ţine de cuvânt.

— Şi nu se teme?

— Nu se teme; căci tătarii şi cazacii, în acel ceas, stau toţi cu mâna pe căpăstru şi cu picioru-n scară, fiecare unde se află, şi întind urechea s-asculta. Cum aud ceva, sar în şa şi dau pinteni. Dacă într-un ceas n-aud nimica, deasemenea sar în şa. Stau ca nourii şi ca trăsnetul.

— A spus el asemenea vorbe?

— Luminate stăpâne, el mi-a poruncit să nu suflu nimic, cunoscând că măria ta le poţi judeca singur toate cu înţelepciune. Deci ştie că ai să binevoieşti a-l aştepta la Fântâna lui Iordan, cu toţi slujitorii şi boierii pe care-i ai pe lângă măria ta. Vine cu vorbe de pace.

Vodă a mai deşertat o cupă şi a hotărât să i se pregătească straiele. După ce a mai stat o vreme gândindu-se sub cortul său, a bătut din palme şi a dat paicilor poruncă să puie cele mai frumoase tacâmuri pe harmăsarul cel negru de Misir. În vremea asta s-au auzit cucoşii de la pădurărie cântând şi s-a înroşit geana răsăritului, ca şi cum dintr-odată ar fi crescut pojarul de la scaunul Domniei. Acel pojar era asupra unei ţări întregi şi-l avea şi măria sa în trupul său, căci n-a mai putut închide ochii.

La răsăritul soarelui s-a mişcat slujitorimea gătind toate ale Domniei; cărăuşii au primit de la vel postelnic rânduială să treacă mai adânc în codru; pădurarii au înfăţişat ierunci şi căprioare pentru prânzul măriei sale; copiii de casă şi oştenii şi-au încins săbiile şi au încărcat cu grijă săneţele, mişcându-se cătră Fântâna lui Iordan şi aşezându-se cu mare fereală în preajmă, pentru paza vieţii măriei sale.

Am încălicat şi eu din vreme cu Adam, feciorul vel spătarului Ciogolea, şi, luând tovarăşi alţi coconi, am străbătut la drumul mare. Am umblat până la fântâna, cale de un ceas. Am trecut şi mai departe de Iaşi, găsind locurile pustii. Lumea, câtă avusese vreme să treacă în bejenie, se astâmpărase în păduri. Duşmanii se opriseră şi ei în câmpii, cu cât putuseră apuca şi încărca în căruţe şi cu câţi robi putuseră grămădi între suliţi. Ei nu veniseră pentru război, ci pentru risipă şi pradă. Între văi, păduri şi munţi, nu puteau răzbi decât cu fereală şi cu tabere legate. Pâlcurile singuratice le puteau împresura pământenii, grămădindu-le în vreo râpă şi căsăpindu-le cu topoarele. Judecând noi toate acestea, am ţinut sfat şi cu pădurarii care împresuraseră pădurile şi potecile la mari depărtări, negăsind nici o urmă proaspătă de copită fără potcoavă. Ştiind ei să urmărească orice fel de vânat, şi cumpănind noi cu mintea noastră adevărul, am fost fără de nici o grijă şi am întâmpinat pe Vodă care sosea cu puţin alai la fântână. Erau acolo ghizdele de piatră şi o furcă groasă de stejar cu cumpănă înaltă; iar în furcă o streşină, cu icoana Botezului Domnului nostru Hristos.

Pădurea se destăşura în valuri cătră înălţimi şi văi în partea de unde veneam noi, iar în faţa noastră, în lungul drumului, zarea era curată, cu fânaţuri necosite; şi-n lumina dimineţii toate stăteau neclătite, ca-ntr-o pace bine-cuvântată, ascultând parcă zuzuitul albinelor care umblau cu hărnicie la flori.

Dintr-acolo s-a arătat un pâlc de călăreţi, care a stătut, privind şi adulmecând.

Dintr-acel pâlc de călăreţi s-au desprins trei, care şi-au repezit caii. Doi dintre dânşii au venit ca-n furtună şi s-au oprit în preajma noastră. Şi-au ridicat cuşmele cătră măria sa şi au rămas în şa, fără a privi nici la dreapta nici la stânga, până ce a sosit al treilea, mai bătrân decât ei, mai gros şi mai bărbos. Acesta am înţeles că-i hatmanul Hmil. Şi-a împins calul la mijloc, între cei doi asauli şi s-a închinat şi el uşor cătră Vodă. Măria sa ducând mâna domol cătră gugiuman, el şi-a înălţat mai repede braţul şi şi-a tras cuşma din cap. Era ras pe toată tidva şi avea numai un moţ. S-a închinat iar, cuviincios, apoi s-a uitat cu mândrie în jurul său. Avea ochii mici şi foarte ageri înfundaţi sub sprâncene. Obrazul şi nasul, cât se vedeau din barba căruntă, erau fierte de vânturi şi arşiţi. Purta strai roş, cu ceaprazuri de aur; la cuşmă pene de stârc alb. Toate aceste podoabe de stăpânitor nu erau nimica; le purta cu dispreţ; dar în toată fiinţa lui păreau a sta în cumpănă puterea, furtuna şi înţelepciunea. Cum i s-a deschis faţa, râzând cătră măria sa, am înţeles că stătuse la masă de cum se luminase de ziuă.

Dând pinteni calului, s-a apropiat mai tare de Vasilie-Vodă. Asaulii au rămas la locurile lor. Hmil s-a înclinat iar în şa; apoi a vorbit, în limba ucraineană, pe care o înţelegeam şi eu.

— Rog pe măria ta să mă ierte, dacă vin aici, într-un loc pustiu. Aş fi dorit să mă înfăţişez la scaunul unde stăpâneşte cu slavă luminăţia ta.

— Prea puternice Bogdan Hmelniţki, hatman al Ucrainei, a întors cuvânt Vasilie-Vodă; nu-i vina noastră dacă nu te-am putut primi unde trebuie, dându-ţi cinstea care ţi se cuvine. Dumnezeu a rânduit altfel.

Hatmanul a clătinat din cap şi a oftat.

— Mărite Vasilie-Vodă, a început ei iarăşi. Să nu fii supărat pe noi. Pe cât am putut, am apărat ctitoriile măriei tale. N-am dovedit a opri îndestul supărarea lui Kalga-Sultan împotriva pământenilor. Căci pământenii s-au făcut vinovaţi anul trecut, pe cât se spune, împotriva unor slujitori ai hanului, care treceau cu pace şi cu oarecare dobândă spre Bugeac şi Crâm. Vinovaţi se pare că ar fi fost şi unii boieri ai măriei tale, care au dat sfat neprielnic. Unii din ei şi-au primit pedeapsa. Dar eu, mărite Vasilie-Vodă, am venit la Moldova nu numai ca să apăr lăcaşurile lui Dumnezeu, dar ca să arăt şi altfel gândurile mele de prietinie cătră luminăţia ta.

Vasilie-Vodă a părut că se gândeşte. Hatmanul Hmil a zâmbit, apoi a încreţit din sprâncene.

— Mărite Vasilie-Vodă, prietinia mea eu n-o mărturisesc acuma. Ţi-am mai dat ştiri despre dânsa; iar solia aceea n-a fost numai pentru prietinie, ci şi pentru încuscrire.

Vasilie-Vodă s-a ploconit cătră hatman, fără să-i răspundă.

— Toată lumea laudă frumuseţa şi cuminţenia doamnei Ruxanda, a urmat Hmelniţki; dar Ucraina dă laudă acestor daruri mai mult decât toate ţările. Toată lumea deasemeni laudă slava şi bogăţia de la curtea măriei, tale. Noi, fiind oşteni săraci, nu ne putem lăuda cu bogăţie şi cu fală; n-avem decât sabia noastră. Celui înţelept această sabie îi poate fi de folos – ori să-şi sporească bogăţia, ori să-şi sporească mărirea.

Hmil a aşteptat răspuns.

— Ceea ce spui e adevărat, prea puternice hatman, a mărturisit Vasilie-Vodă.

— Iată ce bine ne înţelegem, a zâmbit iar Hmil. Mă socotesc vesel pentru acest răspuns, pe când pricină de întristare ar putea să aibă Racoţi de la Ardeal şi Matei-Vodă de la Ţara Românească.

Vasilie-Vodă şi-a ridicat fruntea şi şi-a aţintit urechea.

— Mărite Vasilie-Vodă, noi am aflat despre unele vorbe pe care alţi sfetnici răi le-au spus la divanurile luminăţiei tale. Adevărat este că noi ne-am ridicat de jos; dar Dumnezeu ne ţine unde suntem şi de aceea nu ostenim a-i mulţămi dimineaţa şi sară. Mulţi şleahtici semeţi ai leşilor au rostit asemenea vorbe despre noi, şi le-am tăiat limbile, ca să nu mai grăiască în veci. Ne-am ridicat de jos, mărite Vasilie-Vodă, şi am cunoscut sila şi prigonirea celor care-şi socotesc pe degete neamurile. Le-am plătit cu această sabie şi i-am adăogit morţilor. Pe măria ta te rog să chibzuieşti unde-i sfatul cel bun. Pentru cei cu rău sfat, avem leac. Şi să ştii că n-am venit decât cu priinţă, deşi alaiul cu care am trecut Nistrul nu s-a mai pomenit niciodată într-o împrejurare ca asta, când s-au făcut peţiri. Să ştii mărite Vasilia-Vodă, a sfârşit hatmanul, arătându-şi dinţii, că peste hotărârile mele nu poate trece nimeni, fărădecât numai Dumnezeu.

Vasilie-Vodă a căutat, fără să găsească, o ţintă pentru privirile sale. Negăsind-o, şi-a întors numai zâmbetul silnic spre Hmelniţki.

— Milostive Doamne, a vorbit iar, trăgănat, cazacul; putem să dăm mâna? Nu scrim, nu punem peceţi. Pe unde iese cuvântul, iese şi sufletul. Când va binevoi Dumnezeu să se facă însoţirea pe care o doresc, această sabie va fi în slujba măriei tale. Dacă îmi tinzi acuma dreapta, nu mai târziu decât mâni şi cazacii mei şi ceambulurile lui Kalga se trag îndărăt.

Vasilie-Vodă şi-a încredinţat lui Dumnezeu fiinţa, înălţând ochii cătră albastrul cerului, şi s-a supus la acea poruncă blândă, însă neînduplecată. A întins mâna. Bogdan Hmelniţki şi-a împins calul, s-a alăturat de Vodă şi i-a cuprins-o. Apoi, trăgându-şi sabia, a făcut cu dânsa semnul crucii fulgerând în patru vânturi şi i-a sărutat straja împodobită cu mărgăritare.