VIII

Aici se vede că în Ţara Moldovei prostia găseşte sălaş, iar tinereţa n-are întru nimic de a face cu înţelepciunea.

În vremea câtă a mai rămas, a trebuit să ne gătim de drumul întoarcerii. Sefer-Gazi n-a mai avut când întocmi alt sfat cu pârcalabul; i-a trimes însă la gazdă carte pentru Vasilie-Vodă şi îndreptări pentru ţinuturile hanului, împreună cu alte vorbe bune de prietinie.

— Când a răsări luceafărul de sară, noi trebuie să înturnăm spatele spre seraiuri, a hotărât uncheşul meu.

Într-adevăr, la al doilea ceas al serii, am încălicat ş-am ieşit. Când s-a zărit geană de ziuă, am făcut popas ş-am aşteptat căruţa cu Filip şi cu cucoşul, într-un loc poruncit, la Aslanchioi. Am găsit acolo foarte bună mâncare, cu plăcut miros de seu. În vremea cât ne îndeletniceam cu berbecele, ceauşul poştelor slăvitului mare han ne-a cercetat hârtiile, găsindu-le fără greş şi ploconindu-se înaintea noastră ca înaintea unor musafiri împărăteşti. Uncheşul meu l-a poftit să se aşeze la masă şi i-a împins înainte, pe talgerul de lut, partea cea mai grasă. Într-o clipă, degetele şi barba slujbaşului măriei sale hanul au strălucit ca de-o bucurie. Uncheşul meu îl privea în tăcere.

— Omul acesta mănâncă cu hărnicie, îmi lămurea pârcalabul; şi aşteaptă să-l întreb, ca să-mi răspundă vorbe pe care le are pregătite. Dacă nu-i destul de deştept, l-aş putea face să-mi spuie adevărul; dar Sefer-Gazi trimete în urma noastră un agă care are să steie cu dânsul de vorbă. De aceea, îl lăs să se sature şi nu-l întreb nimica.

— Ce-ar putea să-ţi spuie, uncheşule? Dacă hanul este ori nu dus la vânătoare.

— Asta o ştiu eu mai bine decât dânsul.

— Dacă Hmil hatman a intrat în Crâm?

— Asta o ştie el mai bine decât mine, dar o ştiu şi eu. Aş vrea să cunosc, dar nu-l întreb, dacă la tabunuri n-a venit poruncă să se deie mai mult orz cailor.

Am stat puţin pe gânduri, ca să pătrund înţelesul acestor vorbe.

— Vra să zică, uncheşule, domnia ta nu crezi în cartea lui Sefer-Gazi, pe care o duci lui Vasilie-Vodă?

— Să zicem că cred; însă nu-i destul atât. Trebuie să creadă şi Sefer; trebuie să creadă şi hanul; trebuie să creadă şi Hmil hatman. Eu şi Gâzi n-avem nimica de împărţit; în prietinia noastră omenească este credinţă. Însă eu mai înfăţişam pe măria sa Vasilie-Vodă şi Sefer pe prea puternicul han. Iar subt această înfăţişare noi am fost ca acele muieri care se sărută cu bucurie când se despart, părându-le bine că au să poată mai degrabă vorbi rău una de alta.

Am crezut că trebuie să zâmbesc, ca să socoată uncheşul că şi eu am ştiinţă de înşelăciunile vieţii. Dar pârcălabul a zâmbit de zâmbetul meu şi m-am tulburat.

— Uncheşule, am vorbit eu iar; peste domni şi împăraţi este cineva mai mare, întru a cărui dreptate trebuie să nădăjduim.

— Ştiu. Ne rugăm toţi la Dumnezeu să ne deie izbânda; iar Sfinţia Sa, socotindu-ne pe toţi fii şi neştiind cum să facă, ne lasă să ne descurcăm cu săbiile.

Tătarul îşi isprăvise bucata de berbece şi ne asculta cu mare luare-aminte, când c-o ureche, când cu alta. De data asta am arătat şi eu părcălabului că am oarecare pătrundere, cunoscând că ceauşul nu pricepea limba în care vorbim. Uncheşul m-a mângâiat, bătându-mă pe umăr.

După ce ne-a ajuns Filip şi a odihnit caii căruţei, uncheşul l-a pus să ceară hangiului orz şi să întrebe de preţ. Nu i s-a părut preţul schimbat. Semn că are să mai ţie vremea bună, m-am gândit eu.

Am încălicat şi am trecut mai departe. Filip a lăsat căruţa şi ne-a ajuns din urmă, călărind în dosul nostru. Pârcalabul n-a întors cătră el privirea, însă i-a dat poruncă:

— Spune, Filipe.

— Stăpâne, a răspuns slujitorul, robul meu de la grajd are un prietin genovez care stă la un mârzac în prinsoare, aşteptând banii de la ţara lui, ca să se răscumpere. Aşteaptă de un an şi e ameninţat să facă şi el slujbă la cai, ca să-şi plătească pita pe care o mănâncă. Acest prietin genovez are un alt prietin genovez care a ajuns tălmaci în serai la Han-Tătar cel mare. Acuma mai este acolo în serai unul care nu ştiu bine cine-i şi ce-i. Va fi fiind franţuz, ori turc, nu ştiu. Zice c-o vede pe tătarca cea tânără de la Caucaz, la care Han-Tătar cel mare intră în fiecare sară. De la tătarca asta tânără pe care o chiamă Biulbiul…

— Asta înseamnă pe turceşte privighetoare, Filipe.

— Aşa? Atuncea privighetoarea asta poate a cântat. Ori acel străin pe care eu nu-l ştiu a aflat pe altă cale… De la dânsul ar fi oblicit genovezul cel din serai; de la acesta a înţeles genovezul cel de la mârzac; şi de la acesta ştie robul nostru moldovan. Ştie anume că Han-Tătar cel mare a dat deslegare lui Tobai bei de la Or şi lui Kalga han să meargă de iznoavă la război în tovărăşie cu Hmil.

— Unde la război?

— Asta nu se poate şti, stăpâne. Atâta mi-au spus numai că Han-Tătar cel mare a făcut cu capul semn întâi lui Kalga – adicătelea: du-te! Pe urmă lui Tobai – adicătelea: du-te. Atâta! Nimene să nu afle, nimene să nu ştie. Cine află îşi pierde viaţa. Dară, precum se vede, sunt privighetori care cântă, iar oamenii îşi ascut urechile.

După aceste vorbe ale slujitorului, pârcalabul a cugetat îndelung; şi a umblat el aşa multă vreme gândindu-se. Venea când şi când la viaţa din juru-i, după aceea iar se retrăgea în lăuntrul său.

Într-o sară, pe când ne făceam sălaş pentru mas la un izvor ştiut şi erau caii cu boturile în chilna de dinapoi şi oamenii la foc, pârcalabul s-a uitat la cer unde năşteau stelele şi puzderiile. Mi-a arătat carul-mare, şi fusul şi gemenii – pe urmă m-a pus să bag de samă drumul robilor – din răsărit, prin creştetul bolţii, până în zarea cealaltă, a asfinţitului. Acolo, în răsărit, sunt hoardele cele fără număr. Iar în fundul zării apusului, Ţara Moldovei. Din pustiuri, ordiile bat acolo unde se coc grânele şi se leagănă ierburile. Pradă şi duc în ştreang şi-n căpestre noroadele. Iar robii nu cunosc alt drum de întoarcere, decât cel pe care l-a însemnat Dumnezeu din veci.

Oamenii ascultau lângă izvor, hrănind focul cu ciurlani şi bolândari.

Tătarii singuri spun, urmă uncheşul, că Atotţiitorul i-a trimes pe ei pedeapsă noroadelor pământului. Trăiau odinioară alungaţi de alţii ca nişte nemernici, printre năsipuri şi mlaştini. Se băteau cu lupii de la oasele mortăciunilor. Dar iată că s-a sculat dintre ei unul Ghinghiz care i-a stăpânit şi i-a purtat la război, crescându-le din an în an puterea, până ce-au spârcuit toate împărăţiile, în patru vânturi. Unii dintre urmaşii acestor războinici s-au aşezat aici. Ei sunt genună de furtuni în coasta Moldovei. Iar diecii măriei sale Vasilie-Vodă scriu cărţi şi măria sa trimete soli, ca şi cum ar fi o putere de slove şi de vorbe împotriva unei stihii. După ce au vorbit şi au scris, oamenii se întorc la ale lor, luându-şi grija. Vasilie-Vodă se aşează iar la mesele sale, între petreceri şi pahare de vin; domnia sa domnul Iosif Kotnarski, diacul de lătinie, îşi lustruieşte unghiile şi-şi drotează părul, iar domniţa se uită la dânsul cu plăcere.

— Care domniţă?

— Domniţa Ruxanda, Bogdănuţ. Pentru tine nu este decât una. Iar tu te întorci de la stele, de la veacuri şi de la împărăţii la suferinţa ta. Mari sunt toate, dar tu nu poţi cunoaşte decât cele mici, căci eşti un cocon alintat.

M-am răsucit cătră pârcalab; am vrut să-l mai întreb, dar el zâmbea, privindu-mă într-o parte. Am înţeles că abia acum îmi dă răspuns la mărturisirea mea despre divan şi domniţă. Era un răspuns târziu şi chibzuit, o lovitură tare; totuşi am rămas în picioare. Mi-am strâns buzele, am scrâşnit şi, din durere, a înflorit nădejdea din nou.

Nu după multe zile ceasornicul nostru cu aripi a strigat cea din urmă deşteptare şi în ziua care a urmat, am văzut de departe Iaşii, cu clopotniţile mănăstirilor lui. Uitasem multe din câte-mi spusese uncheşul, dar sporise în mine încredinţarea că, atunci când voi descălica la Curtea Domnească, unul dintre slujitori are să-mi deie tristă veste despre diacul de lătinie al măriei sale. A pierit de bubă-neagră, ori l-a năruit calul într-o râpă. Dacă nu se va fi întâmplat niciuna, nici alta, atunci trebuia să-i hotărăsc eu un sfârşit de mâna mea, ca să înveţe minte toţi veneticii care caută procopseală în ţara asta.

— Lasă în pace straja săbiei, Bogdănuţ, vorbi uncheşul meu, privindu-mă pieziş, căci se poate întâmpla să găseşti la pisarul leşesc o sabie mai tare decât a ta.

Mi-am muşcat buzele şi am cugetat că, dacă uncheşul meu are vreo taină de vrăjitorie ca să afle orice, atunci Vasilie-Vodă va putea fi întru totul mulţămit de solia pe care i-a încredinţat-o.

Ajungând în târg, ne-am oprit la han ca să ne schimbăm straiele şi să ne spălăm de pulberi cu apa din ibricele ţigăncilor; apoi, fără nici o întârziere, am intrat în curte.

— Aşa suntem de înfierbântaţi pentru slujba măriei sale, îmi zicea uncheşul, încât nici mâncare nu ne trebuie.

— Asta e prea adevărat, uncheşule, am spus eu, cu destulă mâhnire; găsim însă noi pe alţii la ospăţ.

— Ai să găseşti, Bogdănuţ, dar nu pe cei pe care-i doreşti.

Într-adevăr, aprozii ne-au vestit că măria sa binevoieşte să steie la masă, având în jur pe nepoţii măriei sale precum şi pe unii curteni şi boieri. Luminăţiile lor Doamna Teodosia şi domniţa nu puteau şedea la asemenea petrecere. Au să afle însă de sosirea noastră, mă mângâia uncheşul şi au să dorească să audă veşti din lume. Astfel se amestecă în viaţa noastră supărările cu bucuriile.

Am urmat pe pârcalab în casele cele mici. Erau în gang, înaintea sufrageriei, câţiva slujitori medelniceri şi cupari, foarte veseli pentru plăcerea lui Vodă. Au deschis uncheşului meu uşa şi măria sa din jilţul cel mare din fund a şi ridicat asupra noastră cupa, ca şi cum ar fi vrut s-o arunce pârcălabului. N-a aruncat-o, ci a adus-o frumos şi rotund cătră sine. A gustat din ea, după aceea, când s-a apropiat uncheşul de jilţul măriei sale, Vasilie-Vodă i-a dat băutura sfinţită de slăvitele sale buze.

— Credinciosule al meu dregător, Ştefan pârcălab, bea întâi pentru sănătatea Domnului tău, după aceea să dai samă de solia pe care ai avut-o, la necredincioşi.

Boierii care erau la masă s-au simţit datori să se veselească puţin cam tare de aceste vorbe. Uncheşul meu a zâmbit cu plăcere, încercând să nu pară dedesubtul adunării. Şi-a luminat faţa, ca să nu pară bătută de gânduri. Şi-a întins buzele, ca să pară bucuros de petrecerea domnească.

Măria sa binevoind a mă băga în samă şi pe mine, mi-a făcut senin să mă apropii, ca să-i sărut mâna, apoi mi-a poruncit să mă aşez la coada mesei, unde-i locul tinereţii.

Pârcălabul a închinat cupa cea de argint cătră măria sa, cu vorbe potrivite de slavă. A băut vinul şi şi-a şters cuviincios barba. Apoi s-a aşezat în scaun, într-o lăture şi-n dosul măriei sale, ca să poată grăi la urechea stângă, cu care măria sa auzea mai bine.

Cum a început a spune pârcalabul, Vodă a încruntat sprâncenele, iar curtenii s-au posomorit şi ei.

— Lasă, pârcalabe, alte poveşti. Întâi şi întâi vreau să aflu ce a spus hanul.

— Dacă luminăţia ta pofteşte să spun tot chiar acum, atunci trebuie să arăt că stăpânul crâmlenilor nu era în serai.

— Cum aşa? Pentru care pricină?

— Era dus ca să-şi înveţe şoimii la vânat, măria ta.

— Ţ! Asta nu-mi place. Dar vezirul ce-a spus?

— Sefer-Gazi, luminate Doamne, s-a închinat cu vorbe bune cătră măria ta şi mi-a dat carte de pace.

— Unde-i cartea, pârcalabe?

— E pe masă, înaintea măriei tale. E în bună rânduială şi cu peceţile întregi.

— Bine; dacă spune vorbe de pace, avem s-o cetim.

— Măria ta e prea înţelept ca să creadă în vorbe.

— Cum?

— Măria ta, slăvite şi luminate Doamne, are prea multă înţelepciune ca să creadă în vorbe.

— Fără îndoială că eu nu pot clădi biserici pe vorbele necredincioşilor. Împăraţii păgâni stau sub semnul lui Antihrist.

— Toţi domnii răi, slăvite stăpâne, şi cei binecredincioşi şi ceilalţi, stau sub semnul Apocalipsului, pentru că vorba lor e Lumină şi sufletul Întuneric.

— Da. Aşa că eu nu cred în vorbe. Eu cred în Dumnezeu şi stau subt ocrotirea sa. De aceea nădăjduiesc că păgânii nu vor cuteza a săvârşi ceva împotriva mea şi a ţării mele. Pe lângă asta, am avut grijă să trimet alte cărţi, cu vorbe mai bune care se chiamă daruri, la împărăţie la Stambul.

Curtenii au râs cu plăcere şi au tras spre ei cupele.

— Măria ta a lucrat cu dibăcie, ca totdeauna, a luat iar cuvânt pârcalabul. Deasemeni eu am crezut de a mea datorie să nu mă întorc numai cu deşertăciuni. Unii şi alţii de acolo au lăsat să cadă felurite vorbe. Ei nu ştiau de ce-mi trebuiesc; iar eu le-am adunat. Am aflat că Hmil e la hanul.

— Cum? Vestea asta să ştii că nu-mi place, a hotărât măria sa, îndesându-şi barba în piept. Ce-ai mai aflat?

— Am mai oblicit, mărite şi slăvite Doamne, cum că hanul cel mare ar fi dat poruncă lui Kalga şi lui Tobai, ca să gătească de oaste coşurile, caii şi oamenii. M-am gândit, măria ta, că poate să fie oaste de apărare împotriva leşilor.

Luminăţia sa a făcut semn de încuviinţare cu capul.

— Poate să fie asta, măria ta, însă eu am băgat de samă în tabunuri, pe unde am trecut, caii tătarilor. I-am văzut pe unii slabi, alţii cu pântecele umflat de iarbă. Preţul grăunţelor n-a crescut. Orzul de anul trecut stă încă în gropi. Deci, măria ta, socotesc eu că porunca lui han nu-i grabnică, deci nu-i ameninţă nimeni pe dânşii. Iar dacă au ei un gând asupra ţinuturilor dimprejur – de pildă asupra ruşilor, ori a leşilor – atunci au să steie pe loc până ce creştinii strâng holda şi o pun în jitniţi.

Măria sa Vasilie-Vodă şi-a deşertat cupa şi a părut că se gândeşte îndelung.

— Aşa este, a încuviinţat el; drept ai grăit, pârcalabe Sorocene; dacă au vreun gând necredincioşii, împreună cu acel căpcăun din pustie pe care-l chiamă Hmil, apoi gândul nu poate fi decât împotriva leşilor. S-ar putea să fie ceva chiar împotriva moscoviţilor. Cu leşii are de împărţit Hmil; cu moscoviţii are de împărţit hanul. Mă gândesc, că dacă Hmil râvneşte pentru feciorul lui mâna domniţei noastre Ruxanda, apoi nu-i poate trece prin gând să pornească împotriva noastră cu duşmănie. Noi nu putem gândi despre dânsul decât ce se cuvine; însă el, faţă de noi, cată să-şi plece grumazul dacă doreşte să-l ascultăm. Chiar hanul n-ar putea să îndrăznească prea mult, căci asupra lui stă împărăţia de la Stambul. N-ar fi încă numai sfiala de împărăţie, ci şi frică de această sabie a noastră. Deci dacă ei aşteaptă, iubite al nostru dregător, să se coacă rodurile pământului ca să vie asupra lor în pradă, eu socot că s-or duce cătră alţii; iar drumul la Moldova îl vor uita.

— Da, măria ta. Numai cât aici miroase încă a sânge de-al lor.

— Să miroase, Sorocene, ca o tămâie cătră Cel atotputernic. Şi dacă nu şi-or aduna minţile, va mai mirosi, cât va sta suflet în piepturile noastre şi virtute în aceste braţe! Să se ştie de cătră toţi că noi nu ne temem! Avem pavăză credinţa noastră în sfânta cruce. Ştim a întrebuinţa şi paloşul. Dacă vine lupul din Crâm, avem cu ce-l lovi. Dacă vine Cazacul, ne vom pricepe a-i subţia îndrăzneala. Dar nădăjduim că înaintea noastră vor fi leşii harnici să pălească unde trebuie şi mai ales să puie ştreang acelui viclean, înălţându-l într-o creangă de copac.

Nu pot spune că nu mi-au plăcut aceste vorbe ale măriei sale. Ba pot spune că mi-au plăcut foarte mult. La urma, urmei, toate cotiturile şi toate cârtirile uncheşului meu mă înţepau până la inimă. Dacă avem o viaţă de plătit, încalte s-o plătim cu cinste. Mi-a mai plăcut şi ce a mai strigat şi după aceea măria sa, înălţând până la tâmplă o altă cupă plină. Ţara asta – zicea Vodă Vasilie – are cu ce-şi îmbrăca şi hrăni copiii. Deci se va găsi şi pentru prea iubita odraslă a luminăţiei sale strai şi pită; şi mai bine o chilie la mănăstire, decât însoţire cu mişei care abia au lepădat din mână sapa.

Toţi cei din jurul mesei au strigat cu putere şi au sunat din săbii. Iar pârcalabul s-a făcut mai mic la locul său şi s-a întristat o clipă, dar pe urmă îndată a zâmbit strâmb şi şi-a înălţat fruntea. Am băut şi eu cu curteni tineri două cupe una după alta; apoi ca şi cum m-ar fi chemat cineva, m-am strecurat pe uşă şi m-am dus s-o caut ori pe domniţa Ruxanda ori pe domnul Iosif Kotnarski.

M-aş fi mirat să nu-i găsesc; m-am mirat că i-am găsit la un loc. Era la odăile Doamnei un pridvor cu faţa cătră vale şi cătră dealul de dincolo de Bahlui. Se vedea din acel pridvor spre Păun şi spre Bucium. În acele zile de primăvară înfloriseră câţiva trandafiri lângă parmaclâc şi puţin mai încolo două tufe de bujori. Domnia sa domnul diac de lătinie avea fără îndoială treburi cu măria sa Vodă Vasilie, ca să primească vreo poruncă. Deci venea dinspre casa cea mare, unde îşi ţinea penele şi hârţoagele. Cum s-a arătat el cu paşi uşori şi-n strai sprinten de catifea neagră, a ieşit, nu pot înţelege de unde, în pridvor şi între trandafiri, copila măriei sale. Când m-a zărit pe mine, mi s-a părut că vrea să se retragă; totuşi a stat pe loc. Mi-a zânibit o clipă; mi s-a părut că mă aşteaptă să mă apropii; dar s-a întors dintr-odată spre leah. L-a oprit şi l-a întrebat ceva. El s-a închinat adânc, s-a îndreptat, şi-a întors urechea şi asculta cu luare-aminte ce-i spunea domniţa. Apoi a zâmbit ca unei copile răsfăţate. Ea a ţârâit subţirel asupra lui. El a zâmbit din nou, a trecut pe alături şi a intrat la măria sa în sufragerie, fără a privi cătră mine. M-am uitat în urmă, întorcând numai fruntea în jos, sub umăr, ca şi cum aş fi vrut să-l împung, ceea ce în adevăr era dorinţa mea. N-aveam însă vreme de pierdut. Domniţa ciugulea un trandafir şi-l desfoia; se pregătea poate să treacă la cămara ei; i-am aţinut calea şi am privit-o cu îndrăzneală.

Ea a ridicat spre mine ochi plini de dulceaţă:

— Îmi pare bine că te-ai întors, Sorocene. Spune-mi dacă-mi aduci veşti bune de la Crâm, ca să mă pot bucura.

— Eu n-aduc nici o veste de la Crâm, măria ta, i-am răspuns. Veştile şi scrisorile le-aduc cei bătrâni. Cei tineri nu pot aduce decât inima lor, cu multă mâhnire.

— Vai, Sorocene, ţi-am mai spus să leşi mâhnirea.

— Nu mi-ai spus, măria ta…

— Nu? Atunci îţi spun acuma. Lasă mâhnirea, căci te faci nesuferit şi botos. Dacă vrei să-mi fii drag, să mă leşi singură ca să pot spune două vorbe supărate lui pan Iosif Kotnarski.

— S-a făcut vinovat cu ceva cătră măria ta?

— S-a făcut.

— Atunci să-l lovesc cu sabia, măria ta.

— Nu, Sorocene. Lasă-mi numai mie pedeapsa lui. Eu ştiu ce i se cuvine. În afară de asta, mi-ar părea rău dacă te-ar lovi el pe domnia ta. Lăsaţi fierul. Mult mai bine slujeşte cuvântul. Nu te duci?

— Ba mă duc, măria ta, dacă aşa porunceşti.

— Aşa poruncesc, Sorocene, să mă leşi singură aici.

Am lăsat-o ciugulind alt trandafir. Mă bucuram pe de o parte de vorbele ei prietineşti, iar pe de alta îmi pregăteam supărarea împotriva acelui leah trufaş, care trece pe lângă oameni fără să-i bage în samă. M-am plimbat un răstimp între pridvor şi casele cele mari ale curţii, rumegând în mine o pornire, o duşmănie împotriva domnului Kotnarski. Nu-mi dădeam prea desluşit sama ce vreau; dar îi doream tot răul. În acelaşi timp sufeream închipuindu-mi-l în locul unde stătusem eu. Bănuiam ce vorbe de mustrare poate asculta. Am auzit o clipă glasul domniţei şi m-am grăbit cătră ea; dar treceau slujitori şi m-am oprit. Domnul Kotnarski venea liniştit cătră mine. M-am aşezat în calea lui. El m-a ocolit. I-am aţinut calea din nou. El a ridicat fruntea şi m-a privit. Am văzut în ochii lui blândeţă şi mirare. Totuşi nu voiam în nici un chip să-l iert şi eram hotărât să-l lovesc cu umărul – când am auzit chemarea domniţei. M-am întors spre ea. Îmi făcea semne cu arătătorul mâinii drepte, încârligându-l cu grabă şi depănând parcă o aţă care mă trăgea cătră dânsa.

— Domnia ta, Sorocene, pari un om primejdios, mă întâmpină ea râzând. Nu cumva vrei să omori pe pan Kotnarski?

— Ba da, domniţă.

— S-ar putea însă să te omoare el pe domnia ta şi mie să nu-mi pară rău. De aceea am urât totdeauna pocalurile acestea mari de vin de la mesele măriei sale.

M-a privit într-o parte, ca şi cum ea era sus şi eu jos. Am rămas umilit şi uncheşul Ştefan m-a găsit cu părul zbârlit, cu dinţii scrâşnind şi cuşma căzută. Ducându-mă spre han, i-am arătat toate câte s-au întâmplat, până ce mi-a răguşit glasul.

— Ţi-a spus că eşti un om primejdios?

— Mi-a spus, uncheşule.

— Şi că nu i-ar părea rău dacă ai cădea sub mâna lui Kotnarski?

— Da; aşa încât mă tem că i-i drag.

— Cine? Kotnarski? Dacă i-i drag, băiete, atunci primejdia e asupra lui, nu asupra ta. Tu să faci bine să te linişteşti şi să te pregăteşti de întoarcere la Soroca. Nu te uita crunt la mine şi nu-mi mai spune nimic. Am supărări cu mult mai mari decât a ta, şi am nevoie de tine ca să-mi pun în rânduială acest păcătos suflet. Din pricina unor ochi vicleni s-ar putea să cadă leahul; ori s-ar putea să cazi tu; însă amândoi să ştiţi că mai degrabă are să cadă un bătrân care nu-i vinovat cu nimica.

Abia atunci am băgat de samă scârba din ochii parcălabului, ca un întuneric al sufletului lui.

— Ce ţi s-a întâmplat, uncheşule?

— Nu mi s-a întâmplat lucru mare, băiete, fără decât socotesc nerozia mai rea decât o lovitură de puşcă. Pe un om îl poţi străpunge cu sabia, şi scapă. Biruindu-l cu prostia, l-ai doborât fără greş. Spunea cineva la masa lui Vodă că s-ar fi aflat o minune: o viperă încolăcită în jurul unei săbii. Toţi se minunau, dar mai de mirare ar fi fost să se găsească sabia încolăcită în jurul viperei. Aşa, toţi la masa de unde ies, stând cu paharele în mână, răcnesc că tătarii şi cazacii tremură când cugetă numai la mărirea şi puterea lui Vasilie-Vodă. Că ştiind aici şi ţară bogată şi având şi pricină de duşmănie, le vine aşa gust să se ducă asupra altora, cu care n-au nimic şi care-s şi săraci.

— Cum, uncheşule? Domnia ta chiar crezi că Tobai şi Kalga împotriva Moldovei au primit poruncă de gătire?

— Tu nu crezi asta?

— Eu nu cred, uncheşule.

— Ai dreptate. Unii sunt beţi de vin, alţii de dragoste. Fericit eşti tu; fericiţi sunt ei. Numai eu sunt ticălos şi înţeleg că mi se apropie veleatul. Deci, după ce-mi pun în rânduială treburile de la Soroca, cât ai şi tu vreme să te desmeticeşti, te iau cu mine în munte la ţinutul Neamţului, unde un schivnic harnic isprăveşte ctitorie pentru tot neamul nostru şi loc de hodină pentru mine. Este acolo, într-un colţ tainic, unde nu poate ajunge nici mânia lui Vodă, nici pojarul nohailor, cel mai potrivit sălaş pentru veacuri ca acele care se pregătesc. Au fost în ţara asta a Moldovei fericite vremuri a celor şapte vaci grase; acuma dacă se întoarce crugul, vor ţipa pruncii în sânul maicelor lor.