X.

Despre durerile de dragoste, care au fost şi vor fi în toate veacurile aceleaşi.

Toate aceste întâmplări le-am povestit uncheşului meu când s-a întors de la Kalga. Nu s-a mirat deloc şi mi-a amintit vorbele pe care mi le spusese despre scopul lui Hmil hatman. Asemenea vânătoare, a adaos el, se întâmplă rar şi cu mult mai rar izbândeşte. Ucraineanul goneşte doi iepuri: se poate să-i prindă pe amândoi odată.

— Nu ştiu cum va primi măria sa această scădere, a zis el iar. Va striga la Stambul; îşi va întoarce nădejdea cătră leşi? Deocamdată a căzut într-o supărare neagră şi tace. Doresc să mă înşel în privinţa măriei sale când cuget că aşa pornesc uneori în risipă munţii cei înalţi, ca şi domniile. Cincisprezece ani a fost fericită şi îmbelşugată Ţara Moldovei, iar acum fumegă între Prut şi Nistru şi noroadele privesc cu spaimă la locurile unde au fost sate. Adevărat este că, îndată ce se va trage puhoiul, Dumnezeu dă putinţă pământenilor, după pilda roilor, să umple iar ştiubeiele. Le trebuie numai un an de ploi şi de soare şi iar se întind toţi pe spate, cu pântecele pline cătră Dumnezeu. Totuşi, ciudate vremuri de logodnă pentru măria sa domniţa Ruxanda! Acuma trebuie să te grăbeşti să-i duci veste: frumoasă veste!

Uncheşul meu râdea cu oarecare răutate, împungându-mă acolo, unde socotea că mă ustură. Dar nădejdile mele nu erau istovite, şi arn mărturisit îndată părcălabului că deocamdată mă socotesc mulţămit. Mâni va fi ce va hotărî Dumnezeu. Până mâni se pot dărâma toate semeţiile căzăceşti. Eu mă tem mai mult de leşi.

— Aşa este, a încuviinţat uncheşul; mai ales de unul dintre leşi. Poţi să spui măriei sale domniţei că pan Iosif se află sănătos lângă Vodă, dar şi-a pierdut pe drum călămările şi penele.

Fără să stau mult în cumpănă, m-am dus să caut între taberele de căruţe ale Domniei pe pan Kotnarski. Nu eram încă în stare să-mi cunosc durerea, deşi ea clocea în mine. Luminăţia sa Vasilie-Vodă stătea între diecii moldoveni, poruncind scrisori la toate ţinuturile. Era încins cu sabia şi gata să se întoarne să-şi apuce scaunul Domniei. Dăduse ştire căpitanului de nemţi să-şi puie în rânduială oamenii şi să purceadă înainte. Sosiseră cele dintâi iscoade, care mărturiseau că Hmil şi Kalga au trecut Prutul şi se trag spre Nistru.

Cu înfăţişare prietinoasă, m-am apropiat de pisarul leah, închinându-mă. El îmi zâmbi fără prefăcătorie, părând că nu-şi aduce aminte de harţagul meu. Părea a nu şti nici cum mă chiamă. I-am amintit de uncheşul meu pârcalabul Ştefan.

— Sunt bucuros, postelnicele Sorocene, mi-a zis el, că pot să-ţi mărturisesc şi domniei tale plăcerea pe care mi-o face pârcalabul de câte ori îl aud vorbind. E un om pe care l-am dorit totdeauna prietin; în lipsa lui mă mulţămesc cu domnia ta, dacă asta nu te supără.

Am stat puţin în cumpănă, ca să-mi dau samă dacă nu se găseşte, în aceste vorbe, vreun ascuţiş. Pan Iosif era alb la obraz, cu ochii păliţi de mâhnire; numai straiul şi-l purta întru totul nehrentuit şi curat. M-am uitat la barba lui bălaie prea scurt tăiată, la tâmplele-i cărunte. Nu puteam găsi în el nici o pricină de dragoste pentru o fecioară; deci şi pentru domniţă l-am dat deoparte. Poate se înşală ea singură şi nu va întârzia să vadă adevărul.

— Pan Iosif, am vorbit eu, cunoşti şi domnia ta ce fel de nuntă s-a pregătit măriei sale domniţei Ruxanda. Sunt rânduit să duc, la Cetatea Neamţului, veste.

— Du vestea, a zâmbit domnul Kotnarski. După o peţire ca asta, nu poate urma decât o nuntă şi mai înfricoşată.

— Mai bine aş dori să-mi retez limba cu dinţii.

— Să nu faci asta; eşti încă tânăr şi-ţi rămân multe alte lucruri mai bune de făcut în viaţă. Măria sa doamna Ruxanda e destul de înţeleaptă ca să se supuie soartei, dacă nu se va putea altfel; însă ştie că Vodă nu se va învoi la o asemenea coborâre înainte de a încerca totul şi înainte de a căuta să dobândească sprijin fie de la Dumnezeu, fie mai ales de la oameni.

— La asta mă gândesc şi eu, pan Iosife. Domnia ta cunoşti meşteşugul epistoliilor. Scrie hatmanilor celor mari din Lehia, scrie Craiului şi şleahticilor: iată ce se pregăteşte. Ca să-şi grăbească pedeapsa lor asupra varvarilor. Să-i stingă de pe faţa pământului.

— Aceste cărţi s-au scris şi se scriu, a zâmbit pan Iosif.

— Şi ai nădejde să se ridice vreo putere?

— Am nădejde, postelnicele Sorocene. Nu este în lumea asta mai mândră tagmă decât a nobililor Poloniei, nici mai vitează. Cum socoteşti că ar putea răbda ei în veci asemenea umilire, ca aceea pe care le-a bătut-o în frunte Hmil? Noroadele Ucrainei s-au sculat ca viermii pământului. Dar ei vor fi vrednici să zdrobească în picioare viermătul.

— Eşti încredinţat de asta, pan Iosife?

— Sunt încredinţat ca de Dumnezeu, a hotărât Kotnarski, şi obrajii i s-au rumenit de puterea lăuntrică din care izbucniseră aceste vorbe.

Mi-a plăcut, ceea ce mi-a spus şi am fost deplin încredinţat de acest adevăr. Am mai fost încredinţat că nu trebuie să am din partea lui nici o teamă în alte privinţi. Ca un bărbăcuţ tânăr m-am pus cu coamele împotriva pârcălabului, care cerca să-mi dărâme nădejdile şi încântările. I-am sărutat mâna; el mi-a binecuvântat prostia şi m-am repezit cu puţini slujitori la Cetate la Neamţ ca să duc măriilor lor veste de la Domnie şi să le deşert dinainte un sac de ştiri şi de vorbe.

Când a auzit de întâmplarea de la fântână, Doamna Teodosia şi-a plesnit palmele şi, a înălţat ochii la cer. Domniţa Ruxanda a pufnit de râs.

— Cum îi zice acelui Făt-frumos fecior de craiu?

— Timoşa, măria ta.

— Şi ce se ştie despre el?

— Măria ta, nu se ştiu multe lucruri. Uncheşul meu Ştefan Soroceanu zice că ar fi fiind un flăcău de cincisprezece ani, care acuma se află ostatic la hanul cel mare din Crâm. Vitejia nu şi-a arătat-o; frumuseţa mai bine şi-ar ţine-o ascunsă. Iar pan Iosif Kotnarski spune şi el la fel.

— Se poate? Spune şi pan Iosif ceva?

— Spune şi el, măria ta, din când în când. Zice că n-are decât chip de om.

— E destul şi asta pentru o domniţă, a răspuns cu un râs amar Ruxanda. Şi ar fi şi frumos să se întâlnească soţul meu cu al surorei mele Doamna Maria. Să miroase pan Ianuş Ragivil sângele neamurilor lui în straiele lui Timoşa! Aşa-i că ar fi frumos, Sorocene?

— Măria ta, Dumnezeu n-ar putea să încuviinţeze asta. Am aflat de la pan Iosif că cei mari îşi scriu cărţi, ca să împiedice asemenea nelegiuire.

— Aşa ţi-a spus pan Iosif, că cei mari scriu cărţi? Ar trebui să ştie domnia sa că împotriva sălbătăciunilor din pustie cărţile nu folosesc. Iată, stau în jurul nostru domnii şi boierii şi vine la Moldova lupanul, adică feciorul lui Hmil. Şi nimene n-are să crâcnească; căci oile au a se supune puterii lupilor.

Am simţit că mă străpunge râsul măriei sale şi mi-ara plecat cu umilinţă fruntea.

— Ne punem toţi viaţa! am strigat eu.

Ea m-a privit cu milă.

— Tot aşa zice şi pan Iosif?

— Măria ta, am răspuns; ce spune pan Iosif nu ştiu; dar ce spun eu să crezi.

S-a oţărât, a închis ochii, a stat aşa neclintită o vreme, apoi s-a întors şi a intrat pripit în paraclis, ca să plângă acolo şi să se roage.

Când s-a arătat iar, m-am aşteptat s-o văd ofilită şi moale. Dimpotrivă, a trecut pe dinaintea mea cu îndârjire, zâmbindu-mi, ca şi cum tot ce se întâmplase şi tot ce vorbisem se scufundase sub picioarele noastre.

Am slujit-o aşa cu supunere cât am stat la Cetate, aşteptând pentru credinţa mea şi pentru dragostea mea un semn. Câteodată mi se părea că izbândesc; pe urmă înţelegeam că mă înşel. Într-o vreme m-am încredinţat că cel puţin urăşte pe pan Kotnarski. Se hotărâse a mă trimete la Iaşi, ca să-i spun numai lui, în taină, că doreşte să nu-l mai vadă niciodată. Băgând de samă că-mi face plăcere asemenea poruncă, a râs, m-a oprit şi nu m-a mai trimes.

Când a venit carte de la Vasilie-Vodă să ne întoarcem la scaunul măriei sale, Doamnele s-au bucurat. Ruxanda mi s-a părut că se bucură chiar prea mult, deşi eu aveam pricină de întristare. Isprăvindu-mi slujba, Vodă mă putea trimete la Soroca, unde stăm de obicei, sub mâna uncheşului. Am cerut să înţeleg dacă domniţei nu i-ar părea rău să mă depărteze aşa de tare, tocmai la Nistru. Mi-a răspuns suspinând că se va simţi foarte supărată. Cu toate acestea m-a lăsat să mă duc şi mi-a zâmbit cu viclenie, la despărţire.

Venise asupra ţării o vreme de toamnă timpurie. Fulguise pe munţi, căzuseră brume la văi. În satele dărâmate de pojar, norodul se îngropase cu grăbire în bordeie. În Iaşi, din risipituri, se înălţaseră iarăşi căsuţe. Meşteri bocăneau întruna cu bărzile şi tăiau cu fierăstraiele la Curtea Domnească. Zidarii isprăviseră de văruit. Oştenii înţesau ograda. Asupra lor sta cu străşnicie căpitanul neamţ Bibiţ – cel care pedepsise, la porunca lui Vodă, pe siimeni pentru spartul carălor domneşti; pe unii îi bătuse cu toiege plumbuite, pe alţii îi trimesese la ocnă. Se vădea împrejurul lui Vodă o putere nouă; şi măria sa însuşi se arăta mai trufaş şi mai posomorât în văzul mulţimii.

Aici începe în viaţa mea un răstimp lung de suferinţă. Am simţit întâi un dezgust pentru alaiuri şi pentru bucuria pe care voiau s-o dovedească muzicile şi săcăluşurile la întoarcerea Doamnelor. Venise şi o carte plină de încântări din partea lui Hmil hatman şi unii dintre curteni se bucurau pe faţă crezând că fac plăcere lui Vodă. Cu puterea lui Hmil, şopteau ei, măria sa Vasilie va putea în sfârşit pune jos pe Matei-Vodă; va putea îndrăzni şi mai departe, la trecătorile Ardealului şi va putea statornici o tărie vrednică de vremea de demult a ţării, când bătrânii noştri trăiau slobozi, cu sabia în mână. Eu îi ascultam, scrâşnind, şi mă frământam singur, înghiţind venin, căci vorbele lui Hmil hatman nu dovedeau decât batjocura curţii noastre; căci vor veni venetici nespălaţi din Ucraina şi vor ridica un odor. Ei puteau numi asemenea faptă încuscrire, ori cununie; eu îi dădeam numele cel adevărat, fără a folosi însă cu nimic nici domniţei, nici durerii mele. Aş fi simţit poate puţină uşurare, dacă m-aş fi putut încredinţa că Ruxanda întoarce fruntea de la asemenea cuvinte. Dar măria sa avea pe obraz un zâmbet şi în ochi o nedeslegată taină femeiască. Mai degrabă m-aş fi împăcat acum cu duşmanul meu cel blând pan Iosif: amândoi doream s-o păstrăm ţării. Uncheşul meu avea de ce râde de asta; eu însă aş mai fi putut păstra o nădejde. Altfel pierdeam tot. În aceeaşi vreme mi-a sosit de la maica mea o veste de mâhnire: că părăsind moşia de la Bâra şi văduvia, îşi ia cu totul rămas bun de la lume şi se duce să-şi aştepte ceasul morţii la sfânta mănăstire Agapia, închinându-şi cei din urmă ani lui Hristos. M-am dus acolo la domnia ei să mă ierte, şi să-mi iau rămas bun pentru această viaţă. Într-adevăr n-am mai văzut-o.

Întors la Iaşi, am găsit poruncă de la uncheşul meu să mă duc fără întârziere la el.

Ceea ce clocea în mine, pe când încă nu-mi dam samă, scosese şerpi. Frământat în fel şi chip în tot lăuntrul meu sufletesc şi în toată fiinţa, am străbătut călare la Soroca. N-aveam tovarăş decât un slujitor, tânăr ca şi mine, cu numele Mitriţă. El îmi adusese răvaşul de la pârcalab. Mă îngrijea la popasuri, îmi aducea apă, îmi dădea hrană, şi se mira de ce voi fi fost având, căci mă cunoştea altfel. Mă ştia ca şi el, ori ca şi un mânzoc din herghelie, ori ca şi o pasere în primăvară. Deodată căzusem.

— Ce vei fi având măria ta, cucoane Bogdănuţ? Poate eşti bolnav.

— Se poate să fiu bolnav, Mitriţă. Se vede?

— Ştiu eu? De mâncat văd că mănânci, de băut iarăşi văd că bei. Numai somnul nu ţi-i bun. Poate ţi-a dat cineva ceva. Ori ţi-a trimes fapt. Ori te-a deochiat.

— S-ar putea; eu n-am de unde şti.

— Atuncea, cum ajungem, căutăm o babă meşteră şi-o punem să-ţi desfacă. Dar poate să fie altceva.

— Ce să fie altceva?

— Poate să fie altceva, măria ta.

Eu nu i-am răspuns şi el n-a mai îndrăznit. Era un flăcău voinic şi ars de soare, cu tuleie de mustăţi şi barbă, cu ochii castanii şi buni care păreau umezi şi femeieşti sub sprâncenele arcuite. Mă ştia din copilăria noastră, şi de la el învăţasem trânta ciobănească şi piedicile. Poate-şi simţea un drept să dezvălească ce era în mine, dar din privirea mea neprietinească, înţelegea că nu trebuie să cuteze. A încercat atunci să-mi atragă luarea-aminte asupra împrejurărilor şi lucrurilor plăcute mie odinioară. Din loc în loc, prin acea lucire de aur care înflorea zilele toamnei, în marginea miriştilor, a pârloagelor, a fânaţurilor, caii noştri stârneau iepuri ori stoluri de potârnichi. De pe costişe îşi luau zborul dropii care se înşirau pe zare. În margini de spinării rătăcea în preajma noastră câte o vulpe, care dispărea ca o umbră. Şi nu departe de fântâni ieşeau pe moşiroaie popândoci; se aşezau drept şi-mi făceau semne cu lăbuţele de dinainte.

Aceste semne mici şi tainice au părut că mă deşteaptă într-o vreme. Am vorbit cătră flăcău:

— Ascultă, Mitriţă. Ţie ţi-a fost dragă până acum vreo fată?

— Mi-a fost măria ta, de ce să nu-mi fie?

— Şi ce faci?

— Nu fac nimica. Dar când mi-a veni vremea, mă duc la bătrâni ş-o cer. Adicătelea nu mă duc eu. Se duc dintre ai noştri, care-s oameni aşezaţi şi în vârstă. Se chiamă că se duc în peţit.

— Ei, şi ţi-o dau?

— Mi-o dau. Dacă nu mi-o dau, o fur.

Asta mi-a plăcut. Ştiam eu acest obicei al prostimii; mie însă nu-mi era îngăduit să-l întrebuinţez.

— Dar dacă nu vrea fata?

Mitriţă m-a privit cu mirare şi şi-a arătat dinţii. Ştiam ce vrea să spuie; însă eu trăiam în altă lume. Totuşi el avea dreptate şi ceea ce era în socotinţa lui se potrivea cu sfaturile pe care mi le dăduse cândva uncheşul meu. Am luat în clipa aceea o hotărâre, pe care tot atunci ştiam că n-am s-o pot îndeplini. Cu toate acestea îmi plăcea măcar hotărârea: să îndrăznesc ceea ce nimeni nu-mi închipuiam că poate îndrăzni. S-o prind şi s-o strâng pe măria sa domniţa; să nu fie pentru mine decât fata la care se gândea, zâmbind, Mitriţă.

— Cum o chiamă, Mitriţă?

— Pe cine? Pe-a mea? Are nume frumos, măria ta. O chiamă ca pe fata lui Vodă.

M-am uitat cătră el cu coada ochiului, să văd dacă n-a înţeles ceva cumva. Nu cred să fi înţeles. Privea cu luare-aminte în lungul drumului, înspre aburul Nistrului.

La Soroca, uncheşului meu nu i-a fost greu, chiar din cel dintâi ceas, să înţeleagă ce boală mă roade. Câţi şerpi aveam în mine, atâtea limbi cu două săgeţi mă înţepau.

M-a lăsat să mă hodinesc, mi-a dat vin bun, ca să prind inimă, şi m-a luat cu el în plimbare pe sub peşterile din stâncile de deasupra târgului. Am umblat călare, dându-le ocol; ne-am suit deasupra şi pârcalabul s-a uitat îndelung cătră Iampol şi depărtările pustii ucrainiene.

— De-acolo, mi-a vorbit el cu zâmbetul lui, ţi-a venit ţie această boală grabnică. Tot de-acolo are să-ţi vie şi leacul.

— Crezi, uncheşule, că poate fi vreun leac?

— Orişice boală are leac, Bogdănuţ. Prostia trece cu vârsta; bătrâneţa cu moartea. Eu îţi doresc ţie un leac; ai să-mi doreşti şi tu mie îndată altul. Boala de dragoste trece şi ea; ori poţi s-o stăpâneşti, ori te doboară. Dacă n-ai murit, ţi-a trecut. Aici, unde ai tu durere, se poate întâmpla să nu mai vie mirele cel aşteptat. Se poate însă întâmpla să şi vie.

— S-ar putea întâmpla să nu mai vie, uncheşule?

— Se-nţelege că s-ar putea. Întâmplările de război sunt ca vârtejurile puhoaielor. Pot lua totul cu ele, chiar şi pe miri. Dar leacul cel mai bun este celălalt. Să vie Timuş, să-şi ieie dreptul lui şi pe urmă tu ai să te tămăduieşti de istov.

Pentru aceste vorbe otrăvite, i-am dorit îndată pârcălabului leac la boala bătrâneţii. Cum l-am blăstămat în gândul meu, m-a fulgerat o căinţă neagră, căci îl socoteam pe uncheşul Ştefan ca pe un părinte al meu. M-am întristat amar şi am intrat cu fruntea plecată la Cetate.

Acolo am petrecut eu vreme care mi s-a părut multă, zile după zile şi ceasuri după ceasuri. Şi zilele şi ceasurile veneau şi fugeau, fără să le înţeleg, pe undele Nistrului. Câteodată sub ploile de toamnă, apele creşteau posomorâte; pe urmă se alinau, se limpezeau şi jucau iarăşi în creţuri line. Când acea apă mişcătoare s-a prefăcut în pod de ghiaţă, au prins a veni viscole din răsărit. După acele viscole, treceau în vremea nopţii, pe podul luciu, sub lumina lunii, cârduri de lupi. Străjerii de pe ziduri mi-i arătau întinzând baltagul spre ei; apoi se învăleau în cojoace şi mă priveau numai cu un ochi care scânteia în ger.

Cu cât se apropiau sărbătorile de iarnă, cu atât viaţa mea era mai în suferinţă; până ce uncheşul Ştefan s-a hotărât să plece c-o săptămână mai degrabă la scaunul Domniei, cu veştile, plocoanele şi vama Sorocei. Eu trebuia să-l însoţesc, fără îndoială; şi el nu se ducea pentru dânsul, nici pentru măria sa, cât pentru un nepot ajuns mai rău decât cel din urmă dintre mişei.

Slujitorii Cetăţii au pregătit întâi săniile cu poveri; le-au învălit cu rogojini, le-au strâns în curmeie şi lanţuri şi le-au pornit înainte, pe pârtie. Am băgat de samă multe blăni scumpe şi asta a fost pentru mine altă amărăciune, arătând gătire de nuntă. În sania lui Mitriţă, am văzut, supus sub cojoc, şi un pui de căprioară din primăvara trecută. Se îmblânzise la odăile oştenilor şi se uita fără sfială la lume, întinzând botişorul umed şi amirosind.

A doua zi după poveri, am purces şi noi, cuibăriţi într-o sanie uşoară şi adăpostiţi în sumane căptuşite cu lup de dincolo de podul de ghiaţă. La cei patru cai înhămaţi doi câte doi, suna câte un clopoţel cu glas deosebit. Tuspatru sonurile păreau că se veselesc odată şi fug jucându-se pe omături, cătră zări.

Din când în când, uncheşul cerca să mă trezească din muţenie şi-mi spunea pilde de ale lui, care mie nu-mi mai făceau nici o plăcere.

— Tu stai ca bufniţa când o bate soarele, îmi vorbi el însfârşit. Eu am să-ţi spun însă ceva, la care ai să ciuleşti urechile. Dar atuncea am să tac îndată.

M-am întors cătră el cu neprietinie, aşteptându-mă la o împunsătură.

— Ştii tu de ce călătoreşte la Iaşi acea căprioară, în sania lui Mitriţă?

— Va fi fiind plocon pentru masa lui Vodă, uncheşule, şi are să se uite la ea de aproape baş-bucătar.

— Ba căprioara e înainte şi tu eşti în urmă. Mă aşteptam să nu înţelegi că e un dar al tău…

— Un dar al meu?

— Aşa – pe care ai să-l înfăţişezi cui nu s-aşteaptă să-l primească.

Dintrodată am cunoscut că acel pui de căprioară e dragostea mea.

— Aşa este, e dragostea ta, a urmat uncheşul, ca şi cum mi-ar fi cetit gândul. Domniţa are să-l primească neştiind nimic, ori ştiind ce este. Iar tu întâi ai arătat bine unde poate să-i fie sfârşitul.

Am cugetat cu sfâşiere că uncheşul meu are dreptate. Totuşi m-am hotărât să scot din acel dar, cât mai mult folos pentru patima mea.

Călătorind cu mare iuţeală în sanie, pe pârtie bună, am ajuns poverile la Prut şi, a doua zi dimineaţa, am intrat odată cu ele în Iaşi. Pretutindeni toate erau albe, ascunzând semnele pojarurilor. Iar în marginea târgului, oameni nevoiaşi jertfeau sfântului Ignat râmătorii şi rânjeau la noi dintre stâlpi de fum, ascuţindu-şi dinţii pentru praznicele sărbătorilor. După ce am lepădat de pe noi, la han, la Elefterie, straiele cele grele, ne-am înfăţişat la curte, unde am găsit, mai cu samă în preajma cuhniilor, mare hărnicie. Sosiseră chiar în aceea dimineaţă sănii cu poloboace de la Cotnari şi unii dintre slujitori se dovedeau a fi prea veseli. Fiind însă toate spre slava şi sănătatea luminăţiei sale Vasilie, al cărui patron cădea chiar în fruntea lui ianuarie, la o săptămână după Crăciun, uncheşul socotea că trebuie să-i iertăm.

— Afară de asta, ţara a fost în mare năcaz, adăoga el; şi pământenii s-au deprins a-l uita, cu ajutorul băuturii. Adevăr este că, la bucurie, tot cu vin se îndeletnicesc. Nu-i putem schimba; deci să-i lăsăm cum sunt.

Măria sa Vasilie-Vodă era sârguitor ca totdeauna la treburi ale divanului. S-a arătat bucuros de plocoane; mai ales de blăni şi, mai presus, de sama vămii de Soroca, unde era un bun vad al neguţătorilor. A dat poruncă vistieriei să primească şi să numere întocmai aurul şi argintul şi a bătut pe umărul cel mai nalt pe uncheşul meu, juruindu-i un strai deosebit de catifea italienească. A fost mulţămit şi de puiul de căprioară, mirându-se că nu-i adus pentru masa măriei sale.

— Dacă-i pentru domniţă, îmi pare şi mai bine, a binevoit a-mi spune luminăţia sa. Postelnicele Bogdănuţ, să i-l duci tu singur. Să-i daţi sălaş şi sare, să se bucure şi o biată lighioană la curtea Domniei mele. Trebuie să-ţi spun, pârcalabe Sorocene, a adaos Vodă întorcându-se cătră uncheşul meu, că după atâtea îngenuncheri şi rugăciuni, ţinând întregul post al Sfintei Naşteri, vreme de cinci săptămâni şi cinci zile, se pare că Dumnezeu milostivul începe a-şi întoarce cătră noi lumina feţei sale. Am primit, pârcalabe Sorocene, din Ţara Leşască, bună veste, cum că, îndată ce-or zburda mieii în primăvară, se porneşte de cătră boierii de-acolo mare vânătoare la apa Niprului.

Uncheşul meu a încuviinţat din cap, privind într-o parte, şi a arătat oarecare bucurie.

— Asta-i veste bună, măria ta. Să vedem.

— Nu te îndoi, o filosoafe! a strigat Vasilie-Vodă.

Şi a bătut iar pe uncheşul meu, cu palma, peste celalalt umăr.

În aceeaşi vreme, am suferit în firea mea o altă schimbare. De obicei, nimic din ce mă împresura nu scăpa privirilor mele; toate intrau în mine ca nişte săgeţi. Acuma nu mai eram cu luare-aminte decât pentru ceea ce se petrecea în lăuntrul meu.

Am privit aproape fără să văd şi am ascultat hursuz jocurile, cabazlâcurile şi cântecele slujitorimii la ziua măriei sale. N-aş putea arăta dacă întâmplarea mea cu domniţa s-a petrecut înainte de ele, ori după ele. După ce-i înfăţişasem darul meu, faţă de măria sa Doamna Teodosia şi faţă de jupânesele care se aflau la odăile Doamnei, întru una cercam şi căutam prilej ca să găsesc singură pe domniţă, să-i spun ceva. Nu ştiam anume ce trebuia să-i spun, dar aveam nevoie să-i vorbesc. Aşa, într-o după-amiază, când mi se pare că bătea soarele pieziş în gangul unde am intrat, am văzut căprioara mea căutând să apuce cu botişoru-i negru un smoc de lumină, ca şi cum ar fi fost iarba unei poieni; şi îndată după căprioară, s-a arătat şi Ruxanda.

S-a mirat că mă vede; totdeauna se mira de asta.

— Ce cauţi aici, Sorocene?

I-am răspuns că o caut pe măria sa. S-a mirat iarăşi.

— Măria ta, să nu te miri, i-am zis, căci eu, de când m-am întors de la Soroca, nici n-am altă îndeletnicire.

— Cum se poate?

— Da, măria ta. Puiul acesta de sălbătăciune mă înţelege; de aceea se uită astfel la mine.

— Văd; eu însă nu mă pot uita ca el.

— Ştiu, măria ta; din pricina asta, de multe ori îmi doresc moartea.

— Sorocene, să ştii că de vorba asta m-am spăriat; să n-o mai spui. De ce te uiţi aşa la mine? Parcă aş fi un duşman. Dacă ai avea puţină judecată, ai lepăda asemenea gânduri şi vorbe. Domnia ta nu eşti decât un copil. Eu am să îmbătrânesc în altă ţară.

Când a lăsat să cadă vorba asta, cu amărăciune, eu m-am risipit la picioarele ei; i-am cuprins genunchii; mi-am plecat fruntea şi i-am sărutat condurii; am ridicat ochii şi am văzut-o frământându-se în strânsoarea mea; şi-a proptit palmele în obrazul meu şi m-a respins; eu m-am suit în sus fără să-i dau drumul şi am sărutat-o pe umăr şi subt urechea stângă. Atunci a tresărit cu mânie şi m-a respins a doua oară.

S-au auzit paşi. S-a smuncit îndărăt, ieşind din braţul meu mai uşor decât mi-aş fi putut închipui. Subt ameninţarea sprâncenelor ei, m-am simţit pierdut. Ca să fac ceva, am prins de după gât vătuiul şi abia îmi stăpâneam răsufletul greu, neştiind ce are să se întâmple. Cunoscusem paşii şi auzisem glasul lui Vodă.

Când am îndrăznit a privi spre domniţă, am văzut-o liniştită şi zâmbind. Măria sa Vasilie-Vodă a ieşit de după colţ şi s-a oprit.

— A venit Soroceanu să-şi vadă puiul de capră sălbatică, a zis domniţa. Îi spune la ureche stihuri elineşti şi i-i jale că s-a despărţit de el.

— E un copil, a binevoit a-şi da părerea măria sa.

Ruxanda a râs.

— Aşa i-am spus şi eu.

Şi a rostit, ca şi cum ar fi mestecat miere în vârful buzelor două stihuri saphice:

Poale în alt veac un suflet Îşi va aduce aminte de noi…

— Cunoaşte asemenea lucruri nepotul lui Soroceanu? s-a mirat Vodă. Eu socoteam că uncheşul lui nu l-a învăţat decât pilde.

— Cunoaşte, l-a încredinţat Ruxanda. Poţi să ai nădejde în ştiinţa lui şi să-l trimeţi, dacă ai nevoie, sol la unguri şi la leşi, chiar şi la Ţarigrad. Să fii încredinţat, măria ta, că nu te dă de sminteală.

— Bine, să vedem, a încheiat cu bunătate măria sa Vodă. Vină după mine, postelnicele.

Domniţa a rămas singură, cuprinzând sălbătăciunea cum o ţinusem eu şi s-a uitat într-o parte şi pe sub sprâncene după mine, cu o privire batjocoritoare, în care eu am găsit ceva şi pentru fundul sufletului meu.

Asta, cred eu, a fost pricina drumului meu în Lehia, cu o carte de mare taină. Acea carte, al cărei cuprins nu-l cunoşteam, o alcătuise pan Iosif Kotnarski. Am plecat cu ea, cu bani destui, cu porunci straşnice a lui Vodă şi cu sfaturi multe de la uncheşul meu. Însă nu plecam bucuros, deşi o asemenea slujbă era începutul norocului meu de curtean. Mulţi dintre coconii de case mari îmi zâmbeau şi mă firitiseau, înţelegând ceva. La asemenea vorbe şi zâmbete, uncheşul mă învăţase că trebuie să tac, să mă închin şi să par şi eu vesel, iar mai ales să fiu încredinţat că fiecare păreche de ochi care mă petrece nu e a unui prietin.

Călărind spre Liov şi pe urmă spre Varşovia, cu cei doi slujitori de la curte care-mi ţineau tovărăşie şi strajă, puneam la cale în felurite chipuri, în mintea mea, pieirea pisarului leah. Pe el îl găseam deocamdată vinovat de toate durerile mele; eram încredinţat că domniţa are pentru el o anumită privire; deci trebuia să cadă undeva într-o râpă, la un război, străbătut de o săgeată a mea, ori trebuia să-l pândească Mitriţă, cu suliţa lui scurtă, într-o sară, şi să-i deie o lovitură la subsuoara stingă. Mă încăpăţânam să-l văd murind în deosebite feluri, fără ca asta să-mi răcorească sufletul bolnav.

După ce am pus în mâna lui pan Ianuş Ragivil, în cetatea Varşoviei, cartea de la socrul său Vasilie-Vodă, am mai rămas o vreme în graniţele Lehiei şi am putut vedea cu ochii mei mare pregătire a hatmanilor Coroanei împotriva lui Hmil şi a cazacilor de la Pragurile Niprului. Îndată a purces zvon la toate ţinuturile cum că s-au mişcat pretutindeni tabunurile hanului de la Crâm şi s-au strâns cătră păşunile dinspre Lehia o sută de mii de călăreţi nohai. Şi cu acea sută de mii de necredincioşi s-au împreunat taberile lui Hmil hatman, cu praporele şi carăle de război – mare putere şi silă. Ar fi strigat crainicii lui Hmil în toate târgurile Ucrainei că a dat Dumnezeu în sfârşit să vie cel din urmă an al boierilor leşi; că niciunul n-are să mai rămâie sub soare, iar cenuşa lor, amestecată cu a palatelor, are să fie cernută şi viscolită de vânt. Pe când se spuneau acestea în toate părţile şi prostimea aştepta sfârşitul lumii, a ieşit Cazimir-Crai cu iuţeală la trei zile depărtare în sus de Cameniţă, având cu sine pedeştri bine legaţi şi călărimea cea îmbrăcată în fier a şleahticilor. Faţă de puzderia tătarilor şi cazacilor, Craiul n-avea decât a treia parte. Pe loc au strigat trâmbiţile năvală şi au bătut tâmpenele. Craiul însuşi a înălţat sabia cea mare. Şi aşa.fel au fost loviţi necredincioşii şi ucrainţii, încât în clipă au căzut pe spate şi au pornit în risipă. I-au tăiat pedeştrii Craiului cum au vrut; i-au măcinat în copitele cailor şleahticii trei ceasuri fără oprire, încât a fugit şi hanul, a fugit şi Hmil şi nu s-au mai oprit până la marginea pustiurilor; iar acolo au stătut şi au stupit sânge, de scârbă.

Când am aflat această bună veste, am sărit pe cal. Am întrebat în toate părţile ca să mă întemeiez mai bine; am cerut deslegare şi la curtea lui pan Ianuş Ragivil şi însăşi doamna Maria, cu glasul său, mi-a răspuns că Maica Domnului s-a milostivit asupra creştinilor şi asupra casei lui Vasilie-Vodă. Îndoială nu poate fi; singur pan Ianuş i-a trimes cu bucurie răspuns de pe câmpul de biruinţă, scriind cartea călare şi privind cum fug sălbaticii.

Am pornit la Moldova. Dar ştirea ajunsese la Iaşi înaintea mea; şi în ziua în care o primise, măria sa Vasilie-Vodă dăduse poruncă să se desfunde, pentru slujitorime, două antale de vin. Se dusese în rugăciune la sfânta mănăstire Golia şi când se întorsese, vizitiii şi aprozii şi copiii de casă umblau parcă erau de lemn în preajma măriei sale, aşa erau de bucuroşi şi de beţi. Măria sa a zâmbit a râde şi i-a iertat pe toţi poruncindu-le numai câte cinci toiege la partea cu care se aşează omul pe scaun.

Deci m-am bucurat şi eu, văzând obrazul domniţei Ruxanda mai luminat. M-am bucurat că a binevoit a mă primi ca să-i spun veşti de la Maria doamna. I-am spus toate câte am ştiut; şi am îndrăznit a cuprinde sub braţ capul căprioarei, sărutându-i ochii. Domniţa şi-a închinat puţin sprâncenele, apoi a părut că nu mă vede şi a rămas ca într-o visare, cu gândul dus la cele ce-i spusesem. În mintea mea puţină îmi făceam o socoteală că am scăpat de Timotei, feciorul lui Hmil. Nu-mi mai rămânea decât pan Iosif şi-mi pregăteam, în cugetările mele bolnave, felurite mijloace ca să-l fac să treacă din viaţă înainte de ceasul scris de Dumnezeu. Nu mă puteam, însă, opri la nimic hotărât. În mine tremurau, ca ape bătute de vânt, îndoielile şi nehotărârile.

Văzându-mă uncheşul meu pârcalabul atât de slăbit şi cu ochii tulburi, a rugat pe măria sa Vodă-Vasilie să se milostivească a-mi da alte slujbe, cu osteneli îndelungi şi drumuri depărtate. M-am supus fără îndoială şi poruncii părintelui meu şi hotărârii lui Vodă, dar îi amestecam cu pan Iosif în gândurile mele duşmănoase. Astfel mi-am purtat alt răstimp de vreme suferinţa, ne mai nădăjduind pentru viaţa mea nimic altceva decât întoarcerile la Iaşi.

Share on Twitter Share on Facebook