VI

S-arată domniţa Ruxanda şi s-aud înţeleptele sfaturi ale luminatului divan al măriei sale.

După cel din urmă popas la Sculeni, pe Prut, am răzbit întins până la Iaşi, unde am intrat cu mare bucurie, căci nu-l văzusem de mult.

— He-he! mi-a răspuns tovarăşul meu la această mărturisire; ştiu eu cât ţi-i de dor de târg.

— Mi-i dor, uncheşule.

— Ştiu; pentru că are ochii căprii.

Într-adevăr, îmi zvâcnea inima până în tâmple.

Răsărea soarele, cu toate acestea vedeam tulbure în juru-mi. Intram prin mahalaua muntenimii, pe drumul zis al sării. Gospodarii îşi scoteau vitele cătră imaşul lui Aron-Vodă. Cânii zăpăiau la noi de după zăplazuri. Deşi trecerea noastră nu se făcea cu îmbulzeală, căci nu umblau în urma noastră decât patru slujitori cu arme, femeile găseau vreme şi pricină să-şi înalţe capetele pe după uşi şi de după porţi, scormonindu-ne cu ochii. Chiar îşi făceau semne şi ţipau una la alta după ce treceam şi se cârduiau în mijlocul uliţii. După fiecare val de femei s-arăta ş-un şirag de gâşte.

Asta o băgase de samă pârcalabul, căci eu eram tulburat de cele din lăuntrul meu.

La o răspântie ne întâmpinară darabani ai Domniei, aplecându-şi asupra noastră suliţile.

— Staţi!

Uncheşul meu păru a-i cerceta cu luare-aminte.

— De ce ne vor fi oprit? mă întrebă el. Ca să-i vedem că au straie nouă – cepchene albastre şi comanace cu pană de păun?

Unul din ei îşi semeţi spre noi glasul:

— Cine sunteţi domniile voastre?

Uncheşul meu nu găsi de cuviinţă să răspundă. Îşi sprijini numai mâna stângă în şold, înturnând într-o parte capul. Atunci îşi mână înainte calul Filip, oşteanul lui de credinţă, care-i purta sabia şi cele două părechi de pistoale aduse din Ţara Nemţască. Deşi era un om cu barba zbârlită şi înfăţişarea fioroasă, se purta blând şi grăia potolit.

— Vrednicule ceauş de darabani, zise el; porunceşte oamenilor tăi să ferească în laturi, căci trece la porunca lui Vodă domnia sa domnul Ştefan, pârcalabul de la Soroca.

Ceauşul a dat porunca şi oştenii s-au ferit în marginea drumului.

— De când a ieşit, mă rog, asemenea rânduială în târgul Iaşilor? întrebă pârcalabul, privind pe deasupra oştenilor.

— Prea cinstite şi mărite jupâne, răspunse ceauşul, rânduială asta nu-i pentru măririle lumii, nici chiar pentru oamenii detreabă. Dar săptămâna trecută, joi noaptea, au pălit hoţii la moara domnească de devale şi la rateşul de alăturea, unde îşi aşteaptă gospodarii rândul îndeletnicindu-se cu băutură, după cuviinţă. Atâta l-au muncit pe orândarul jidov, spânzurându-l în cârlige şi vărsându-i jăratic pe piept, până ce l-au omorât. Au străpuns toate cotloanele, până ce au găsit banii. Ş-acuma slujitorii domneşti cercetează într-una şi au poruncă să oprească şi să întrebe pe oricine intră în târg.

— Bine, m-aţi oprit, se veseli uncheşul meu; acuma întreabă-ne.

— Ce să întreb, prea cinstite şi mărite jupâne pârcalabe?

— Nu ştiu; dar dacă ai asemenea poruncă, întreabă.

— Bine, să întreb dacă nu cumva i-aţi văzut ori dacă n-aveţi vreo ştiinţă despre acei lotri.

— N-avem.

— Ştiu că n-aveţi. Mă închin cu sănătate şi vă rog să nu păstraţi împotriva mea nici o supărare.

— Spune-i, Filipe, că nu suntem supăraţi, mormăi rânjind pârcalabul; numai cuget că paza asta era mai bună înainte decât după întâmplare.

— Într-adevăr, măria ta, aşa s-ar părea… se veseli Filip, zbârlindu-şi mai tare barba spre un umăr şi spre celalalt, cu degetele răşchirate.

Am trecut mai nainte, am coborât la cetăţuia mănăstirii Golia, pe lângă târgul de peşte, ş-am stat în preajma Curţii Domneşti, la hanul lui Elefterie, în uliţa rusească. Acolo avea poruncă să tragă şi căruţa care venea din urmă cu boclucurile noastre.

Pentru un boier mare şi vestit ca uncheşul meu, s-a grăbit să vie la poruncă grecul, cu toate slugile. Ne-a deschis, dând uşa de părete, o odăiţă cu divan lung la zidul din fund. Două ţigănci, care nu erau nici frumoase, nici tinere, au venit lepăind cu picioarele desculţe, purtând lighene de alamă şi ibrice. Au ţinut într-o mână lighenele şi ne-au turnat cu cealaltă apă din ibrice, ca să ne curăţim de toată pulberea drumului.

Uncheşul îmi zise, ştergându-se c-un prosop lung şi pufnind:

— Acesta e bun obicei la hanul lui Elefterie, pe care l-a învăţat de prin alte părţi grecul şi l-a adus şi în târg la Iaşi. Acuma, după ce ne vine căruţa, scoatem ce avem acolo şi mâncăm, după asta punem straie de ţeremonie şi ne înfăţişăm la măria sa.

Grecul asculta din prag, cu umilinţă şi supunere, aceste vorbe.

— Vodă ţine astăzi mare sfat, băgă el de samă. Începându-şi divanurile de luni, apoi are să le ţie toată săptămâna.

— Asta te bucură pe tine, Elefterie? întrebă pârcălabul.

— Mă bucură, mărite jupâne, căci când s-adună toţi dregătorii şi toţi boierii la curtea luminăţiei sale, şi când se înşiră toată oştimea şi cântă muzica şi când iese măria sa întru tot acest alai, cu mare fală, atunci văd cu adevărat că asemenea strălucire împărătească la o curte drept-credincioasă, n-a mai fost de pe vremea Bizanţului. Aşa mă bucur în inima mea, încât îmi pare că înghit nectar şi ambrozie.

— Îmi place, Elefterie, ceea ce spui, încuviinţă uncheşul.

Iar hangiul se ploconea adânc din toată grosimea lui scundă, cu obrazul uns de bucurie ca de undelemn.

La al treilea ceas, a tras înaintea uşii noastre căruţa de la Soroca. Dichisindu-ne cu toate cele de cuviinţă, am încălicat iar şi am trecut foarte aproape, la Curtea Domnească, străbătând pe sub bolta turnului şi printre şiraguri de slujitori – drăgani, darabani şi siimeni. Sub ferestrele spătăriei celei mari aştepta muzica. Cătră odăile drăganilor ardea foc, între săcăluşurile umplute bine cu pulbere şi bătute până la gură cu cărămidă. Cel care stăpânea acolo, un ţigan destul de buzat, cu strai roş, ţinea gata sârma aprinsă.

Boierii soseau unul după altul, fiecare cu alaiul său, descălicând la scară şi intrând în spătăria cea mare. Era în acea vreme, după cât îmi lămurea uncheşul, o rânduială nouă în privinţa boierimii, la care Vasilie-Vodă ţinea foarte mult. Măria sa dorea să intre la curtea sa fieştecare boiarin întru toată bogăţia şi frumuseţa, ca să cadă prostimea pe spate de mirare şi să prindă frică. Iar însuşi măria sa ţinea sfaturile cele mari cu straşnică rânduială, poruncită şi scrisă în condică, arătându-se cu straie măreţe şi cu privirea încruntată.

Dregătorii săi de mâna întâia erau înşiraţi fiecare după sama lui. Şi nu cutezau cei de a doua treaptă să se aşeze, în cinstea mesei ori a divanului, mai sus decât le era îngăduit. Cu toate acestea pârcalabul de la Soroca, şi pentru neamul lui vechi, şi pentru ascuţimea priceperii lui, şi din pricina împrejurărilor în care se afla ţara Moldovei, avea scaun foarte aproape de măria sa Vasilie-Vodă, între boieriile dintâi.

— Tu, Bogdănuţ, să stai lângă mine, îmi şopti uncheşul, până ce intră în divan măria sa. După ce te-a cunoaşte şi i-i săruta mâna, te retragi cu ceilalţi slujitori. Nu trebuie să strici cu nimica rânduielile. Hotărând măria sa taină la divanurile sale politiceşti, nimene să nu cuteze a-i înfrânge porunca. Numai cel scris pe izvod poate să steie în preajma sa şi să se bucure de strălucirea sa şi de dulceaţa cuvintelor sale. Iar ceilalţi, care nu au asemenea noroc, între care te numeri şi tu, stau pe de laturi, în gangurile palatului ori în nişte cămări de lângă divan, unde-şi pot pleca urechea şi lipi ochiul, ca s-audă şi să vadă, împărtăşindu-şi şi ei din fericirea celor mari.

Am urmat deci întocmai acest îndemn al părcălabului.

Când s-a arătat măria sa Vodă, coborând din cerdacul odăilor Doamnei, spătarul al doilea, care mergea în urma măriei sale, a înălţat sabia domnească şi muzica a pornit cu dobele şi fluierele, iar ţiganul cel îmbrăcat în roş a pus cu sârma foc pe rând la cele douăsprezece săcăluşuri. Boierii îmbulziţi spre treptele casei celei mari, au ridicat glasuri de slăvire, repezindu-şi în sus gugiumanurile. Doamna Teodosia, care păşea în dreapta lui Vodă şi domniţa Ruxanda, care păşea în stânga, nu-şi puteau stăpâni sfiala, astupându-şi auzul cu palmele şi clipind apăsat din pleoape. Dar până ce n-a trăsnit al doisprezecelea săcăluş, nu li s-a făcut nici o cruţare. Iar măria sa Vasilie-Vodă păşea fără a căta nici în dreapta, nici în stânga, având înălţată fruntea cu mare trufie, clătinându-şi numai surguciul şi făcând să strălucească floarea de pietre scumpe în care era prins.

Am privit numai o clipă la măria sa. Sufletul meu s-a strâns toată vremea cătră acea copilă cu ochii umbriţi şi cu mişcările line. Tresărea de câte ori izbucneau săcăluşuri. Inima mea avea bătăi tot aşa de puternice şi aş fi dorit sa tresară pentru ele.

Doamna Teodosia a petrecut pe măria sa până la spătărie, s-a închinat cătră prea cinstiţii boieri ai divanului şi a trecut pe o altă ieşire înspre odăile sale. Eu am aşteptat până ce măria sa a binevoit a mă cunoaşte şi mi-a întins mâna spre sărutare. M-am retras în fundul gangului şi m-am furişat la o cămară din dreapta, aşa cum înţelesesem de la uncheşul meu că trebuie să fac. N-aş fi îndrăznit atât de mult dacă n-aş fi simţit în jurul meu aceeaşi mişcare din partea unora dintre curteni, şi mai ales dacă n-aş fi adulmecat, cu toate simţurile, urma domniţei. Se vede că măria sa, copila Domnului, avea acest bun obicei de a lua parte, dintr-un loc tainic la sfaturile curţii, ca să-şi sporească înţelepciunea. Poate dorea să afle chiar cu urechiuşele sale lucruri în legătură cu dorinţile obişnuite ale fetelor. Poate în preajma ei, lumea bâzâia din nou de planuri de nuntă.

Poate şi îndemnurile uncheşului meu, poate şi asprimea patimei mele, m-au făcut să iau o hotărâre îndrăzneaţă. Am trecut mai departe decât ceilalţi curteni, i-am lăsat să intre în cea dintâi cămară din laturea spătăriei, iar eu am deschis ş-am închis cu fereală o uşă pitică, la cămăruţa în care se strecurase cu iuţeală domniţa.

Simţind pe cineva în urmă-i, tresări şi dădu un ţipăt uşor.

— Ce este? Cine-i?

Eu mi-am înerucişat mânile pe piept şi m-am închinat cu umilinţă.

— Măria ta, eu sunt: robul măriei tale, dacă-ţi mai aduci aminte de mine.

— A! Bogdănuţ Soroceanu! Domnia ta erai! Cum aş fi putut uita un tovarăş care a venit să mă ridice din Ţarigrad şi să mă aducă într-un loc atât de încântat?

În glasul ei era o amărăciune şi o imputare; cu toate acestea eu am fost pătruns de dulceaţă.

— Măria ta, alţii, din pricina asta, se socotesc fericiţi.

Ea îşi încruntă sprâncenele.

— Se poate. Răspunde însă deocamdată ce cauţi domnia ta aici?

— Măria ta, am greşit. Pot să trec în cămara de alături, unde am văzut şi pe alţii intrând.

— Da? Cum se poate? Cine a intrat?

— Curteni, măria ta, care se vede că n-au scaun în divan.

— Nu ştiam de aşa îndeletnicire. Vor s-asculte ce se spune dincolo?

— Da, măria ta; mărturisesc că şi eu am asemenea dorinţă.

Domniţa nu-şi putu stăpâni râsul. Deşi număra douăzeci şi trei de ani şi, după părerea uncheşului meu avea adunată în ea multă înţelepciune, mie mi s-a părut o copiliţă şi m-am bucurat.

— Pune zăvorul la uşă, îmi porunci ea, ca să nu mai intre alţii.

Am pus zăvorul şi m-am întors.

Ea se aşezase cu luare-aminte într-un cotlon. Dăduse la o parte o perdeluţă de matasă. Privea şi asculta. N-a mai întors spre mine nici o privire. Am aşteptat o vreme, m-am mişcat în locul meu; ea a înălţat un deget subţirel însă ameninţător şi m-am astâmpărat. Mi-am oprit mişcările dinafară, însă în mine era tumult.

Îmi puneam felurite întrebări şi-mi făceam felurite planuri. Zvâcneam între îndoieli, îndrăzneli şi înfrângeri. Până ce o auzii pe domniţă oftând şi aşezându-se mai bine în scăunaşul ei. Atuncea am început a fi cu luare-aminte la tăcerea care se statornicise şi dincolo, în sala divanului. Se auzea de acolo un glas gros, plin de măreţie. Am cunoscut că vorbeşte Vodă. Mi-am plecat fruntea, am căutat un loc de unde să pot privi şi eu şi am găsit îndată al doilea ochi de geam acoperit cu perdeluţă de matasă. Aici trebuie să fie ferestruica Doamnei, mi-am făcut eu socoteală. Femeile au dreptate să-şi alcătuiască astfel de ochi şi urechi, dacă n-au loc în sfaturile bărbaţilor.

Am râs în sine-mi şi mi-am întors iar ochii spre domniţă. Ea însă nu era cu mine; era cu adunarea de dincolo.

Vodă vorbea posomorât şi cu barba în piept. Ţinea mâna stângă în şold, pe straja bătută în mărgăritare a săbiei, iar piciorul drept înainte. Cu dreapta făcea semne asupra adunării. Dădeau fulgere pietrele nestimate în care îi erau îmbumbate ceaprazurile, iar ftori-spătar, în dosul lui, îi ţinea neclintit ca un stâlp semnele domniei. Odaia spătăriei toată strălucea de atlazuri şi aurării. Pe dinafară palatul nu se arăta cu măreţia clădirilor de la Bizanţ, însă înlăuntru se dovedea întru totul împărătesc. Boierii stăteau cu toţii în picioare, ascultându-l cu mare luare-aminte pe Vodă, cu urechile întoarse spre dânsul. Cel mai aproape era Toderaş, logofătul cel mare, sprijinit cu barba în toiagul lui nalt, încrestat cu romburi de fildeş şi aur.

— Astăzi, prea cinstiţi şi prea iubiţi ai mei boieri, cuvânta măria sa Vasilie-Vodă, v-am chemat la divan pentru două pricini de căpetenie. Întâi să vă aduc la cunoştinţă că a doua oară am primit solie de la domnia sa Bogdan Hmelniţki, hatmanul cel nou al căzăcimii care, precum ştiţi prea bine, a burzuluit toată ţărănimea din Ucraina asupra boierilor ei leşi. Nu s-a mulţămit domnia sa numai cu aceste izbânzi pe care le-a avut; ci acuma vrea alta. Doreşte noră pentru fiul său şi şi-a adus aminte că este o domniţă la Moldova.

Deşi ştiau mai de mult despre ce este vorba, boierii au întors bărbile unul cătră altul şi s-au privit unii cu spaimă, alţii cu uimire.

— Văd, prea iubiţilor boieri, a urmat Vasilie-Vodă, că inima domniilor voastre s-a cutremurat întocmai ca şi a mea, la asemenea veste. Cine şi-ar fi închipuit vreodată asemenea cutezare! Se pare că trăim, iubiţilor fraţi creştini, la sfârşitul vremii, când e însemnată cu blăstăm domnia lui Antihrist. Când am văzut cartea de la hatman, n-am vrut să cred ochilor. Când am auzit vorba solilor, n-am crezut în ce aud cu urechile.

Măria sa a pufnit şi s-au uitat cu străşnicie în juru-i. S-a aşezat în jilţul domnesc, mângâindu-şi barba.

S-au aşezat şi boierii. Apoi s-au sculat pe rând Cantacuzineştii: Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul. Nici ei nu ar fi crezut, dacă n-ar fi aflat din gura slăvită a lui Vodă, că e cu putinţă un lucru ca acela. Au mai fost şi alte vremi când domni mari străini au peţit doamne de la Moldova. Orişicât de mari au fost acei domni, domniile lor Toma şi Iordachi au socotit că trebuie să caute la credinţa lor întâi, pe urmă la slavă şi la putere. Dar acei domni, cum au fost măria sa Ianuş Ragivil, care în cele din urmă a dobândit pe doamna Maria, şi cum a fost măria sa Jicmont care n-a putut dobândi pe doamna Ruxanda, acei domni sunt coborâtori din neamuri ce-au stat pe tronuri slăvite din tată în fiu; sunt bogaţi şi vestiţi întru toată lumea; pe când cine sunt aceşti ţărani abia ieşiţi din robia şleahticilor? Abia şi-au lepădat zdrenţele şi încă nu s-au spălat pe obrazuri. Să facă bine să steie la bordeiele lor şi să nu îndrăznească.

— Aţi vorbit, iubiţi ai mei dregători, după inima mea, a încuviinţat Vodă Vasilie.

Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul s-au veselit îndesându-se mai bine în anterie şi cuibărindu-se în jilţuri.

Sub braţul stâng al tronului măriei sale s-a ridicat, de la masa lui de scris, cu multă cuviinţă şi cumpănire, domnul Iosif Kotnarski, diacul de lătinie al măriei sale.

— Dacă măria sa îi îngăduie să adaoge cu sfială două vorbe, a îndrăznit el, atuncea domnia sa ar crede că se poate alcătui o carte în care, sub vorbe dulci, să se ascundă cel mai otrăvit răspuns. Căci nu-i cu putinţă să ne închipuim măcar că fiarele din pustie se pot împărechea cu domniţe de sânge împărătesc. Acele fiare cu chip de om nu numai s-au sculat asupra stăpânirii fireşti, dar au dat foc, au jefuit, şi legând între scânduri pe boierii lor, i-au tăiat cu fierăstraiele.

La aceste vorbe spuse delicat, însă cu şuier de obidă, divanul întreg a dat freamăt, întorcându-se barbă cătră barbă. Domnul Iosif Kotnarski îşi muşca încă buzele la locul său şi-şi frământa între degetele albe şi subţiri pana de gâscă. Era un bărbat încă tânăr la înfăţişare, deşi fruntea-i naltă înflorise de cărunteţă. Am auzit pe domniţa Ruxanda oftând a doua oară şi am simţit-o mişcându-se cu oarecare nelinişte pe scăunaşul ei.

Dar m-am întors cătră divan. Se sculase, după un semn al lui Vodă, uncheşul meu Ştefan Soroceanu. Avea zâmbetul pe care i-l cunoşteam.

— Întru toate slăvite şi luminate Doamne, a început el cuvânt; judecata măriei tale nu poate suferi de la supuşii măriei tale scădere. Hotărârea unui domn trebuie să steie deasupra tuturor, ca şi o hotărâre a lui Dumnezeu. Un domn poate fi chiar om cu scăderi; însă Dumnezeu îi pune întotdeauna în minte cumpăna cea fără greş. Deci stăpânitorul nu poate cugeta decât drept, iar supuşii lui trebuie să-l asculte. Aş îndrăzni, slăvite Doamne, să mă îndrept numai asupra altuia dintre cei care au grăit. I-aş putea spune domniei sale domnului Iosif Kotnarski, prea iubit mie pentru învăţătura sa, că prostimii nu-i putem cere înţelepciune chiar când e în toată firea; iar când nebuneşte, nici atât. Pentru câte au săvârşit ţăranii ucrainţi, vor primi pedeapsă ori de la stăpânii lor, ori de la Dumnezeu. Au tăiat cu fierăstrăul ori cu toporul: mâna lor poate a împlinit o pedeapsă a înţelepciunii celei mai presus de toate. Când Dumnezeu dă o biruinţă unui nemernic, este un semn pe care trebui să-l ştim a ceti. Să ne ferească Domnul Dumnezeu de cugetul unei asemenea împărecheri. Totuşi, slăvite Doamne, dă-mi voie să aduc aminte cinstitului divan că, anul trecut, tot în acest loc, eu am strigat să nu ne punem în calea furtunilor pustiei; căci acele furtuni sunt fără hodină şi pline de volburi. Ştim că Hmil a făcut legătură cu sultanul din Crâm pentru război şi pradă în Lehia. Iar anul trecut, când s-au întors din Lehia ceambulurile lui Kalga şi au trecut dincoace de Nistru, ca să aibă scurgere mai liniştită pentru plean şi dobândă – socotiţi că bine aţi sfătuit, boieri dumneavoastră, pe măria sa să lese pe pământenii noştri ţărani şi oşteni, care-s buiaci ca totdeauna şi fără judecată, să bată, să risipească şi să prade pe tătari? Acuma, lângă cererea lui Hmelniţki, stă şi supărarea hanului.

La aceste vorbe, Domnul a rămas pe gânduri, mai încruntat decât înainte, iar boierii au tăcut.

Domnul Kotnarski a îndrăznit iar cu vorba-i blândă.

— Măria ta, noi am scris cărţile cele de cuviinţă cătră han, la Crâm. Şi n-am primit de acolo nici o veste rea.

— Hmelniţki e un mişel, a hotărât Vodă, răsărind în jâlţ, iar hanul de la Crâm un păgân fără lege. El jură şi pe urmă loveşte. În ticăloasa fire omenească nu putem avea credinţă. Una îmi scrie Crâmleanul pe faţă şi alta poate săvârşi în taină.

— Măria sa vorbeşte prea înţelept, s-a închinat vel logofătul Toderaş.

— Are dreptate pârcalabul Ştefan, s-a întors Vasilie-Vodă. El atuncea a dat bun sfat; dar ceilalţi sfetnici nu mi-au fost cu priinţă. Fiind după masă şi înfierbântaţi de băutură, unii au putut săvârşi această greşală. Acuma primejdia noastră e din două părţi. Dacă ne gândim şi la vechiul nostru potrivnic Matei-Vodă de la Ţara Românească, putem spune că-i din trei laturi. De aceea asta-i a doua pricină pentru care cer sfat.

S-au ridicat la îndemnul măriei sale doi boieri bătrâni pe care nu-i cunoşteam; pe urmă a adaos ceva înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit. Puţine a spus, însă bune. Să se facă rugăciuni în toate bisericile şi să se tragă clopotele. Iar soborurile mănăstirilor să facă vecernii, în şapte sâmbete una după alta.

— Bine este să se facă astfel, a încuviinţat Vodă; însă iarăşi e potrivit să scriem o carte de frăţească dragoste lui Matei-Vodă. Dacă ni-i vrăjmaş, să-l facem să doarmă. Dacă nu mai are în inima lui nimic împotriva Domniei noastre, să-l îndemnăm a ne da ajutor împotriva duşmanului la vreme de primejdie.

— Bine este, a încuviinţat şi uncheşul meu, zâmbind într-o parte.

Atunci diacul de moldovenie şi-a tras pana de după ureche, a muiat-o în cerneală şi a însemnat, slovă cu slovă, cuvinte poruncite de însuşi măria sa Vodă.

„Prea luminate, prea înălţate şi drept credinciosule Domn, stăpânitorule a toată Ungro-Vlahia şi Ţara Oltului, Matei Basarab-Voievod, al nostru prea dorit şi iubit frate, aducem luminăţiei tale frăţească îmbrăţişare. Şi să ştii, măria ta, că noi îţi suntem bun prietin şi suntem gata a sta în slujba măriei tale cu toată oastea şi cu toată ţara noastră.”

A mai adaos şi domnul Iosif Kotnarski vorbe foarte potrivite şi măgulitoare şi măria sa Vasilie-Vodă şi-a sprijinit barba în palma stângă şi cotul mânii stângi pe braţul jilţului, zâmbind cu mulţămire. Zâmbetul viclean i-l pândea din locul lui şi uncheşul meu Ştefan.

— Acuma, a început iar Vodă, ce facem cu păgânul?

Şi-a întors ochii spre pârcalab. Uncheşul meu s-a ridicat la poruncă.

— Măria ta, a dat el răspuns; bag de samă iarăşi înţelepciune la stăpânul şi Domnul meu. Înţeleg că este folositor să trăim bine cu duşmanii noştri, închipuindu-ne că, într-o zi, ar putea să ne fie prietini. Am ascultat cartea cătră Matei-Vodă şi mi-a plăcut. Potrivit ar fi să alcătuim una, în limba tătărască şi pentru han. Cât folos ne-a aduce una, atât folos ne-a aduce şi cealaltă.

— Într-adevăr, a râs măria sa Vodă, Dumnezeu a pus în capul domniei tale, pârcalabe, o minte mai ageră decât a altora. Şi vorba domniei tale ştie să mângâie şi să taie. Se va alcătui deci cartea, însă vei binevoi să te duci cu dânsa chiar domnia ta. Cartea vorbeşte numai una. Înţelepciunea domniei tale va putea scorni mai multe.

Sfatul s-a mai prelungit cu alte vorbe şi cu alcătuirea acelei măiestrite cărţi împotriva marelui stăpânitor al seminţiilor, strălucind ca luceafărul, bucurându-se de toate harurile lui Dumnezeu şi de bunurile pământeşti, măcinătorul noroadelor, biciul sfânt, prealuminatul mare Sultan-Han.

Domniţa Ruxanda se ridicase de pe scăunaşul ei; îşi întinse braţele în sus şi în laturi, frângându-se uşor din mijloc şi căscând ca o mâţucă. Apoi se ferise într-o parte învăluindu-şi fustele şi sunându-şi mărgăritarele. Mă privi mirată, parcă atunci mă vedea întâi. Uitase de mine.

— A! Domnia ta erai, Sorocene!

— Eu eram, măria ta.

Măria sa râdea, arătându-şi dinţişorii. E adevărat, ascultasem şi eu sfatul domnesc, dar stăteam treaz şi asupra treburilor mele, judecând îngăduinţa pe care o avusese Ruxanda pentru mine şi socotind-o un început al fericirilor. Ea însă râdea, clătinându-şi capul; apoi mă privi ţintă.

— Eu cunosc ce gândeşti domnia ta, Sorocene, vorbi ea. Îţi cetesc în ochi încă de pe când umblai calare lângă carâta mea şi ieşeam din Ţarigrad, pe poarta Odriiului. De la Ţarigrad şi până la Moldova acei ochi au spus destule. Să ştii însă că trebuie să mai aştepţi.

Nu înţelegeam bine; însă am bolborosit că ştiu să aştept.

— Ai socotit, urmă domniţa, cu acelaşi râs dulce, că după cele de dincolo, poţi începe şi domnia ta aici divan şi vorbă. Sorocene, eu nu te-am lăsat să ieşi, după ce-ai intrat, ca să nu te vadă careva. Iar acuma, după ce m-oi duce eu, să stai pe loc cât ai număra până la o mie. Să nu cumva să te simtă vreun aprod, că-i primejdie pentru capul domniei tale. Ai văzut pe măria sa Vodă cum bate şi alungă de la mâna mea pe feciori de împăraţi şi crai.

Cu asemenea vorbe, măria sa Ruxanda s-a dus, uitându-se numai o clipă la mine. Dar acea privire, prin coada ochiului stâng şi pe sub sprânceana-i arcuită, mi-a fost îndestulătoare ca să-mi umple de nădejde fiinţa. Uncheşului m-am hotărât să nu-i spun nimica de întâmplarea asta. Îmi era groază de limba lui ascuţită şi de râsul lui strâmb.