VII

Cei doi prietini ai noştri călătoresc la Crâm şi văd pe Sefer-Gazi aga, mare vizir al hanului celui mare, stăpânul lumii.

L-am găsit pe pârcalab în divanul cel mic, aşteptând de la diecii măriei sale cartea cea cu vorbe şi încântări cătră Han-Tătar cel mare de la Crâm. După ce au gătit diecii scrisoarea, uncheşul meu a trecut cu dânsa în chilia de alături la măria sa Vodă, ca să-i mai asculte o dată măria sa cuprinsul. A întors-o la dieci ca să-i anine frânghioară de matasă verde şi peceţile Domniei, una cu fum şi alta cu ceară roşie. După aceea iar a intrat la Vodă, ca să primească cele din urmă porunci.

— Am avut nevoie mai mult de bani de drum decât de vorbe, îmi spunea el după aceea. Acuma trebuie să plecăm numaidecât.

— Întâi trebuie să te pregăteşti,.uncheşule.

— Ba sunt pregătit. Tu crezi că eu am purces de la Soroca fără să fi întors şi pe faţă şi pe dos răvaşul măriei sale, căutând să-l pătrund în ceea ce nu avea scris? Aşa că am pus în căruţa noastră toate câte ne trebuiesc şi mi-am luat şi slujitori, pentru cale lungă. Mai ales dacă l-am luat pe Filip, apoi trebuie să-ţi închipui că asemenea obraz nu-l port eu pe drumuri numai pentru moldovenii noştri. Te iau şi pe tine, ca să-ţi împlineşti învăţătura despre lume. Ţi-ar fi părut mai bine să rămâi în Iaşi.

— Nu, uncheşule, de ce să-mi pară bine? Merg cu domnia ta.

— Ai fi fost mai bucuros să stai în preajma Domniei?

— Nu spun asta, uncheşule.

— După cât înţeleg, ai sămănat şi, până ce te vei întoarce, aştepţi roadă.

— Nu ţi-am vorbit nimic despre aşa ceva, uncheşule.

— Cu gura nu, Bogdănuţ; însă mi-ai vorbit cu ochii. Când te durea, dădeai glas. Acuma, tăcerea ta are înţeles.

Socoteam să-mi pot păstra pentru mine nădejdea şi biruinţa. A trebuit să spun îndată şi pe loc tot ce aveam de spus. Eram în chilia de la hanul lui Elefterie. Uncheşul mi-a făcut semn să mă potolesc şi să vorbesc şoptit. M-a ascultat cu luare-aminte. Apoi, fără să adaoge nimic, şi-a tras pe el straiele de drum. Mi-a lepădat pe divan şi pe ale mele.

— Îmbracă-te, Bogdănuţ.

Pe când mă îmbrăcam, cu capul greu de visuri, pârcălabul dădea porunci slujitorilor. Apoi mă îndemnă să ies şi să încalic.

— Umblăm în două sau trei locuri, îmi lămuri el, ca să ne găsim tovarăşi de drum.

Aşa l-am întovărăşit în Beilic, unde s-a oprit, stând, din şa, de vorbă cu neguţători armeni. Apoi am coborât la Carvasara. La hanul de acolo am aflat de greci şi turci care mergeau în calea noastră. A descălicat numaidecât şi a intrat la ei.

Sara, în chilia noastră, pârcalabul a vârât, în punga de piele pe care o purta la vedere, doi galbini venetici de aur şi douăzeci de florini de argint; şi m-a pus să cos alţi zece galbini în căptuşala contăşului meu. Şi-a cercetat de aproape pistoalele. Mi-a dat şi mie, într-o cutioară de argint, o parte din irul pe care-l avea domnia sa, pentru împunsături de suliţă şi tăieturi de sabie. Fiind astfel gata, ne-am culcat îmbrăcaţi şi am dormit până ce a bătut ceasornicul din turn de la Treisfetite zece ceasuri din noapte. A bocănit în uşă Filip. Când am ieşit afară, se înroşea zarea răsăritului cătră drumul Bugeacului.

Am trecut în uliţă cu caii şi cu căruţa şi am aşteptat vestire de la Carvasara. Ne-am adunat îndată cu neguţătorii şi am coborât pe drumul tătărăsc în lungul Prutului. Când s-a făcut ziuă, ne-am uitat unii la alţii şi ne-am cunoscut. Turcii erau trei şi grecii trei, după cât îmi spunea uncheşul. Aveau căruţe ferecate, pline burduf cu pânză de matasă, postavuri şi mirodenii. Slujitori arnăuţi, cu arme, purtau căruţele. Stăpânii călări s-au amestecat cu noi. N-am ştiut deocamdată care-s turci şi care-s greci; purtau toţi fesuri şi turbane şi grăiau când o limbă, când alta; iar uncheşul meu le răspundea cu uşurinţă, când turceşte când greceşte. Îndată m-am învăţat şi eu să fiu vesel şi prietinos şi m-am simţit bine în tovărăşia lor; dar eu nu puteam vorbi curat decât limba creştinească; turceşte ştiam puţin şi încurcat şi cu toţii făceau haz mare de alcătuirile mele, mă băteau pe umăr şi mă mângâiau cu bunăvoinţă. Erau nişte neguţători foarte cumsecade. La popasuri, mă pofteau turcii să mănânc scrob de ouă cu lumânări de seu, iar grecii râdeau şi mă îmbiau cu chefal murat şi vin dulce. Eu mâncam mai bucuros brânză de burduf cu mămăligă de mei şi pastramă friptă pe cărbuni, întru care meşteşug se pricepea mai cu osebire Filip, slujitorul cel bărbos al uncheşului.

Aşa, cu vorbe bune şi cu popasuri lungi, am străbătut noi Ţara-de-Jos pe o vreme minunată de primăvară. Nu ploua, nu băteau vânturi, nu ardea prea tare soarele. Fânaţurile înfloreau pretutindeni; în dumbrăvi cânta cucul. Prin sate oamenii ne ieşeau înainte cu vin şi cu pită, ispitindu-ne despre veştile din lumea asta şi de pe tărâmul celalalt, unde se zice că trăieşte un neam blăstămat de oameni cu cap de câne şi coadă de cal.

Aşa umblând noi, am început a uita grijile dinlăuntrul meu şi am prins a asculta cu mai multă luare-aminte cele ce se spuneau în juru-mi. Şi la unele din popasuri nu cu puţină mirare am înţeles că pârcalabul nu cunoaşte numai cele două limbi ale neguţătorilor. Cunoştea şi malteza corăbierilor din mările apusene, şi leşeşte şi ruseşte şi l-am auzit spunând şi vorbe latineşti, ceea ce m-a mirat mai mult ca orice.

— Nu trebuie să te miri aşa, Bogdănuţ, m-a mustrat pe moldoveneşte uncheşul. Vor crede aceşti străini că nu-mi eşti nepot. Iar tu n-ai de unde şti toate. Eu, prea cinstiţilor neguţători şi prietini, a urmat el întorcându-se spre adunare, am învăţat, toate acestea de care se miră nepotul meu şi le-am cunoscut, deoarece în tinereţă, pe când eram în vârsta lui, am început a umbla prin lume, la toate neamurile. Cum stăm noi acuma în această poiană şi lângă acest izvor, ospătând şi grăind, aşa am stat de multe ori şi în ţara talienilor, şi-ntr-a leşilor, şi la muscali, şi la turci, şi m-am împrietinit cu oamenii. Iar la vârsta de treizeci de ani am trecut de la Ţarigrad în Anatolia şi cu o caravană de binecredincioşi creştini şi musulmani, am ajuns la locurile sfinte. Foarte bine am petrecut, umplându-mi-se sufletul de dulceaţă, şi am stătut acolo un an. Iar de acolo am călătorit la Eghipet şi m-am oprit în cetatea Alexandriei patru ani. Fiind eu cu multă dorinţă de învăţătură, acolo mi-am găsit dascălii. Erau acolo greci şi jidovi care cunoşteau toată ştiinţa lumii şi aveau taine ale învăţăturii lor pe care oamenii de rând nici nu le bănuiesc. Am fost învăţăcel la ei şi m-am supus lor cu credinţă. De la ei am cunoscut mult adevăr. Iar mai ales două lucruri le-am cunoscut eu bine. Întâi că oamenii sunt fraţi, însă au în ei demonul prostiei şi al neînţelegerii… Şi al doilea că este un singur Dumnezeu asupra tuturora. Fiecare neam se închină altfel şi-i dă alt nume în altă limbă, dar Dumnezeu este acelaşi. Nu limbile pe care le-am deprins mi-au folosit, ci mai cu samă aceste adevăruri. De aceea mă găsesc prietin şi frate cu domniile voastre.

Atât călătorii turci, cât şi cei greci s-au bucurat de aceste vorbe şi au făcut temenele cătră uncheşul meu, mângâindu-şi bărbile. S-au arătat gata să-i dăruiască din merindea lor şi din avutul lor tot ce i-a pofti inima. I-au înfăţişat un iatagan, ori un hamger, ori un inel; şi ar fi fost în stare să-i înfăţişeze pe palme inimile lor.

Când l-am văzut pe uncheş zâmbind, am înţeles că asta-i numai o pregătire pentru treburi mai grele, care îl aşteptau la Crâm.

Când am ajuns în hotarul Bugeacului, am dat de locuri pustiite de oameni şi de altele pustiite de lăcuste. Apele erau puţine; am trecut pe lângă sate dărâmate şi pârjolite. Ne-am grăbit umbletul şi ne-am scurtat popasurile. Aproape de Akerman-Cetate ne-au înconjurat slujitori ai măriei sale luminatului sultan de la Stambul şi călăreţi ai sultanului de la Bugeac. Neguţătorii au plătit puţină vamă şi le-au dăruit bucăţi de postav. Uncheşul le-a pus. şi el înainte îndreptările, spunându-le vorbe meşteşugite şi plăcute. Fiind sol, l-au lăsat să hălăduiască fără plocoane.

După ce am trecut Nistrul, am văzut o vreme aria Mării. Apoi am intrat iar în pustie, prin locuri goale şi fânaţuri fără sfârşit. Noaptea, în preajma focurilor noastre, scheunau dihănii. Se stârnise un vânt de arşiţă care bătea cât era soarele sus. De aceea purcedeam prin întuneric şi umblam de la cântarea a doua a cucoşilor până la ceasul al patrulea din zi, când ne opream în popas, îndată ce găseam apă. Atuncea am cunoscut ceasornicul pentru acele singurătăţi. Se afla la căruţa noastră. Era un cucoş pe care-l agonisise Filip dintr-un aul tătărăsc şi-l ţinea într-o cuşcuţă, în chilna dindărăt. El da semnalele nopţii. Cum cânta a doua oară, ne mişcăm şi porneam la drum.

La poştele rânduite de stăpânirea crâmlenilor, găseam străji călări. La aşezările cârmuitorilor ne opream şi făceam temenelele cele de cuviinţă. Şi uncheşul meu şi neguţătorii ştiau că n-avem a ne teme de răutăţi şi de hoţi, fiind tătarii oameni foarte paşnici şi cuviincioşi; numai la război au obicei să deie spaimă şi să verse sânge.

Astfel la 29 a lunei lui mai, anul 1650 de la Hristos, după douăsprezece popasuri mari, am ajuns la Crâm şi ne-am apropiat de seraiuri. Pentru noi, creştinii, era sărbătoarea sfintei Înălţări; la păgâni însă lumea lucra, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi nu s-ar fi ştiut nimic de asta.

Marea se clătina în larg şi pe coastă erau înfloriţi smochinii sălbatici. Clădiri după clădiri se îmbulzeau în locaşul marelui stăpânitor, acoperişuri boltite, minarete cu bold în vârf, cerdacuri şi foişoare de care atârnau trandafiri. Robi cu capetele rase, îmbrăcaţi în caftane lungi cafenii, se ţeseau încolo şi încoace la felurite slujbe. Am auzit cântări de balalaică şi zuruit de dairale şi am înţeles că şi necredincioşii cunosc petrecerile şi danţul. Uncheşul meu râdea de mine şi mă încredinţa că nu numai acestea se găsesc la tătari, ci şi femei cu frumuseţă slăvită, îmbrăcate în mătăsuri şi împodobite cu juvaeruri. Să cânte şi să joace ca tătarii şi tătarcele, puţine neamuri sunt destoinice. Am şi văzut femei îmbrăcate cu şalvari. Nu-şi ascundeau obrazurile. Au şi râs la mine, ceea ce nu puţin m-a mirat.

Ne-am despărţit de neguţătorii turci şi greci, îmbrăţişându-ne. Ca să aline mâhnirea uncheşului meu, s-au sfătuit ei să-i înfăţişeze în dar trei bucăţi frumoase de atlaz: una galbenă, alta verde şi alta albastră. N-au vrut să primească plată. S-au apărat, mângâindu-şi bărbile; apoi s-au închinat din nou cătră noi şi s-au dus la treburile lor.

Uncheşul meu a vestit prin slujitori pe Sefer-Gazi aga, vezirul măritului han, că aduce carte de la Moldova, şi am aşteptat răspuns la Caravan-serai. Ne-am rânduit căruţa şi caii la adăpost ş-am lepădat armele. Uncheşul n-a luat asupra sa altă putere decât cele trei bucăţi de atlaz, plocon pentru măritul vezir.

Cum aşteptam, ajungea până la noi a miroaznă de chebap. Şi apropiindu-ne de ospătăria Caravan-seraiului, am văzut friptura de batal foarte cu meşteşug clădită într-o ţiglă care se învârtea în picioare lângă un părete de jar. Vârful ţiglei intra jos într-o scobitură lucie de cremene. Capătul de sus avea aripioare, pe care le putea purta adierea vântului. Jarul tremura în sclipiri şi friptura de berbece cu coada grasă sfârâia împrăştiind o fumegare plăcută care pătrundea până în fundul nărilor.

Am îndemnat pe uncheş să cerem, pe plată dreaptă, stăpânului, partea noastră din acea friptură. Uncheşul m-a sfătuit zâmbind să mai aştept, până ce soseşte vremea. Nu înţelegeam.

— Aşteaptă, ş-ai să înţelegi, mi-a poruncit el.

Fiind vremea amiezii, mă gândeam că n-am de ce aştepta şi nimeni nu mă poate împiedica să cunosc gustul batalului.

— Te poate împiedica rânduiala împărăţiei Crâmului, mi-a întors cuvânt pârcalabul.

Într-adevăr, dinspre seraiurile cele mari, unde nimene nu poate privi decât cu cutremur, s-au auzit sunând tobe şi ţimbale ş-un crainic s-a ridicat într-un foişor şi a strigat o veste, la auzul căreia toate noroadele care erau acolo de faţă – oşteni, neguţători şi robi – s-au bucurat. Uncheşul îndată mi-a lămurit că acuma pot să gust din chebap, deoarece, după rânduiala, hanul cel mare, binevoind a se îndestula la masa măriei sale, dă voie neamurilor şi împărăţiilor lumii să le fie foame şi să mănânce.

Pe când mă pregăteam şi-mi ascuţeam în gând dinţii, iată îşi înfăţişă barba-i zbârlită slujitorul de credinţă al uncheşului meu. Purta la subsuoară ceasornicul lui cu aripi şi privea pieziş când într-o parte când într-alta.

— Filipe, i-a zis uncheşul, bine este să-mi înfăţişezi astfel cocoşul tău; însă nu privi împrejur în asemenea chip. Au să înţeleagă şi asinii, rămaşi din vechi de la Şaaran Gherei han şi pe jumătate orbi, că vii cu vorbe. Pe cine ai tras de limbă?

— Stăpâne, a răspuns Filip, pieptănându-şi barba cu degetele; am găsit un rob de la Moldova, care-i slugă la grajd. A învăţat tătărăşte şi are bune urechi. El spune că Hmil hatman e aici în Crâm. A avut intrare ieri la Han-Tătar; s-a dus şi azi.

— Hm! a mormăit uncheşul meu. Du-te înapoi la căruţă cu cucoşul şi-l păzeşte, ca să ne întoarcem cu el sănătos în ţară. Acuma, s-a îndreptat el spre mine, să vedem de-ale mâncării.

Când a spus vorba asta bună, s-a arătat la cerdac un mârzac tânăr, care s-a închinat din partea lui Sefer-Gazi şi ne-a privit cu semeţie, poftindu-ne la cortul măriei sale vezirului. El a trecut înainte, sunându-şi lanţugurile şi armele, iar noi l-am urmat. Am intrat după un zid de piatră albă şi am văzut dormind în soare un palat scund, întins în laturi, cu multe cotloane şi cu zăbrele de fier la ferestre. În cerdacul cu stâlpi de lemn umbla un cocor singur, care s-a oprit dintrodată şi ne-a aţintit cu mărgelele ochilor şi cu pliscul. Nu se zărea nici o fiinţă omenească. Mi-am închipuit că robii şi roabele stau în ogrăzile din dos. Era în toată împrejurimea însă o tăcere desăvârşită. N-am intrat în casa de zid. Mârzacul ne-a dus înainte. S-a desfăşurat privirilor noastre Marea, mişcându-şi valurile. Pe râpa ţărmului se înşirau grădini în trepte. Pe un tăpşan, deasupra acestor locuri desmierdate, se ridica un cort de pâslă. În jur stăteau, sub soarele amiezii, cu capetele goale, câţiva slujitori. Acolo avea plăcere bătrânul Sefer-Gazi să sălăşluiască în vremea verii.

Cum am intrat, ne-am închinat adânc. Întâi pârcalabul şi eu în dosul lui. Ridicând fruntea, am văzut un bătrânel cu capul ţuguiat, chel şi privindu-ne numai c-un ochi. Cel din dreapta era stâns, însă cel viu ne privea cu ascuţime. Purta o barbă lungă albă şi zâmbea cătră noi cu obrazul încreţit. Avea pe el un strai uşor şi lung de matasă galbenă.

Ne pofti pe covor şi se aşeză şi el jos, cu picioarele încrucişate sub dânsul. Făcu semn celor doi dieci de la măsuţele din dosul lui să se ducă. Se trase îndărăt şi mârzacul.

Pârcalabul îi înfăţişă lui Sefer-Gazi, cu vorbe unsuroase, cele trei bucăţi de atlaz. Vezirul le primi, le mângâie cu degetele lungi şi uscate şi le puse alături de el. Apoi îl întrebă pe uncheşul meu ce doreşte.

— Măria ta, îi răspunse pârcalabul, eu nu doresc nimica pentru mine. Pentru alţii, fie oameni de rând, fie stăpânitori, doresc-pace.

— Bun cuvânt, răspunse bătrânul Sefer, şi zâmbi.

— Aduc o carte, urmă uncheşul, de la stăpânul meu Vasilie-Vodă pentru prea luminatul şi prea puternicul han, biruitorul noroadelor.

— Unde este cartea aceea, cinstite pârcalabe?

— E la pieptul meu, mărite Sefer-Gazi, în dreptul inimii, e o scrisoare de prietinie.

— Scrisoare de prietinie de la Moldova? se miră vezirul. Nu-i întâia; am mai primit şi altele; dar cum pot crede vorbele, când faptele sunt potrivnice lor?

— Înţeleg despre ce vrei să vorbeşti, mărite Sefer-Gazi aga, şi ai dreptate. Însă nu pune acele fapte asupra ţării şi asupra Domnului meu, când ştii prea bine că vinovaţii de anul trecut, de la Brătuleni, au fost nişte desmăţaţi, nişte nebuni şi nişte hoţi.

— Au fost pedepsiţi?

— Câţi au fost aflaţi au fost pedepsiţi; au fost oameni din pustie.

Sefer-Gazi a zâmbit iar.

— Dacă n-ai fi sol, cinstite pârcalabe, şi n-ai avea datoria să vorbeşti astfel, aş putea să-ţi întorc vorbe neplăcute. Eu te cunosc mai de mult şi te ştiu om ager. Dacă mă cunoşti şi domnia ta, atuncea îţi închipui că eu ştiu toate, ca şi cum aş fi fost la faţa locului. Ştii şi domnia ta. Anume că oamenii noştri din Crâm şi de la Bugeac, întorcându-se de la război din Polonia, şi-au ales drum prin marginea Moldovei. E un pământ unde au avut drept să intre, fiind al sultanului de la Stambul. Deci poposind lângă Rezina, au stătut acolo în odihnă. Fără ştire şi fără pricină au intrat în ei moldovenii cu săbiile. I-au tăiat pe toţi şi le-au luat prada. Spun unii de-ai noştri să fi cunoscut, între duşmani, oşteni şi căpitani ai lui Vasilie-Vodă. Dar dacă domnia ta zici că nu se poate, eu sunt gata să cred. Am fost gata şi până acuma, căci Vasilie-Vodă a mai trimes cărţi prea luminatului şi prea puternicului meu stăpân, scuturându-se de acea faptă şi osândind-o. Sunt gata să mai cred o dată ş-acuma, închizând ochii asupra adevărului adevărat. Prea puternicul şi prea luminatul meu stăpân doreşte pacea. Doreşti şi domnia ta învoire bună între oameni, cum mi-ai spus. Doresc şi eu. Deci să zicem că uităm, nădăjduind să nu mai auzim despre asemenea întâmplări. Fii bun, cinstite pârcalabe, şi dă în mâna mea cartea.

— Aş fi dorit, puternice Sefer-Gazi, s-o înfăţişez eu singur măritului han.

— Măritul han, pârcalabe, îmi lasă mie plăcerea de a sta de vorbă cu domnia ta şi de a primi cartea stăpânului domniei tale. Măritul han a purces cătră miazănoapte în petrecere de vânătoare. Şi-a luat şoimii şi cânii şi slujitorii cei mai dibaci într-o asemenea treabă. Iar acum, strălucirea sa, când a fost soarele drept la amiază, a ospătat friptură de potârnichi în vale la Merdevenli-punar, cale de două zile de aici.

— Aş putea să mă duc să-l găsesc?

— Nu, căci strălucirea sa trece şi mai departe şi nici nu-i place să fie tulburat când vânează.

Amândoi vorbitorii au tăcut şi s-au privit cu plăcere. Eu îmi uitasem foamea, având înaintea mea o petrecere aşa de frumoasă şi doi oameni aşa de urâţi. Îmi înghiţeam veselia şi mă uitam cu luare-aminte la armele scumpe atârnate deasupra pieilor de urs ce alcătuiau culcuşul lui Sefer-Gazi. Înfăţişarea mea trebuia să fie a unuia care nu cunoaşte limba tătărască: într-adevăr o cunoşteam puţin; dar înţelegeam tot.

Pârcalabul îşi descheie haina şi trase din sân, învălită în pânză, cartea lui Vodă. O dezvăli şi o aşeză pe măsuţă, lângă Sefer-Gazi. Tătarul îşi puse degetele asupra ei, mişcându-le uşor şi făcând să sune pergamentul.

Cu cealaltă mână atinse o foaie de aramă atârnată într-o frânghioară de matasă. Îndată intrară doi robi, aducând şerbet. Uncheşul meu încercă să aducă iar vorba despre luminăţia sa hanul; dar Sefer-Gazi ştia să-şi închidă împotrivirea în cele mai prietineşti vorbe. Cu toată dragostea pe care o mărturisea pentru uncheşul meu, vezirul îi atrase luarea-aminte că rânduielile marelui han nu îngăduiau solilor să facă mai mult decât o zi popas în serai.

— Voi pleca mâni, înaintea amiezii, mărite Sefer-Gazi, răspunse uncheşul. Poate rânduiala asta e numai pentru solii moldoveni, dar eu plec încredinţat de bunăvoinţa măriei tale.

— Nu numai cu bunăvoinţă şi prietinie de la noi ai să pleci de aici, cinstite pârcalabe, dar am să-ţi dau şi răspuns la cartea lui Vasilie-Vodă.

— Răspuns de pace?

— Fără nici o îndoială, cinstite pârcalabe.

— Sufletul meu se bucură, Sefer-Gazi. Aşteptam asemenea cuvânt de la un înţelept care judecă slăbăciunile puterii şi deşertăciunea războaielor.

Zâmbind, Sefer-Gazi s-a închinat cătră uncheşul meu; uncheşul meu s-a închinat cătră Sefer-Gazi. Am ieşit şi ne-am dus la gazdă.

Mi-am potolit foamea cu friptură de batal şi pită de grâu. Uncheşul meu n-a atins mâncarea.

— Ia şi mănâncă, uncheşule, l-am îndemnat. Trebuie să fii vesel, căci ai avut izbândă.

— Tu behăieşti acuma ca mielul cel prost pe care-l mângâie casapii… a suspinat el.