XI

Ce înseamnă în această lume şi în această viaţă o floare şi o sărutare.

Într-o zi de duminică, pe vreme de ploaie, am auzit, destul de dimineaţă, prin uşa deschisă, glasul uncheşului meu. În acea lună de vară, în toiul căldurilor şi al secerişului, erau puţini musafiri la hanul lui Elefterie. Îndată după glasul părcălabului au sunat copite de cai şi huruire de căruţă pe caldarâm. Nu m-am mişcat ca-n alte daţi, cu bucurie, spre cel care era sângele meu, cum obişnuia să spuie uncheşul. De multă vreme eu eram întruna nemulţămit şi ghimpos. Totuşi, când i-am auzit pasul în faţa chiliei mele, m-am sculat şi l-am întâmpinat, sărutându-i mâna. Apoi m-am tras un pas îndărăt şi l-am privit. Nu era schimbat în înfăţişarea lui dinafară; nici nu slăbise, nici nu se îngrăşase. Lumina din ochii lui era tot aşa de ageră, însă dincolo de acea lucire a duhului său, eu am ştiut să cetesc una din întristările care-l rodeau din vreme în vreme.

Mi-a cuprins dreapta între palmele lui, şi-a pus buzele uscate pe fruntea mea şi a oftat.

— Băiete, a vorbit el strâmbându-şi o mustaţă, arată-mi pe ce colţ de divan pot sta, ca să-mi hodinesc ciolanele. Vin într-o întinsoare, de la Soroca. Nu m-am oprit decât la uşa iatacului măriei sale, ca să-l trezesc pe măria sa din somn, să-i spun ce-aveam de spus. Căruţa a ajuns din urmă şi m-a aşteptat, ca la o vreme de bejenie. A intrat la han odată cu mine. Socoteam să mă bucur la vederea ta. Te găsesc cu fruntea fierbinte şi cu ochii cufundaţi în cap. Îmi închipuiam că trudele la care te-a supus măria sa, drumurile necontenite la ispravnicii de ţinuturi, hotarnicele la care ai fost, împlinirile pe care le-ai săvârşit din porunca prea înaltă a măriei sale, să-ţi fi alungat alte osteneli şi nesomnuri; dar bag de samă că m-am înşelat, aşa cum se înşală toţi pe lumea asta. Eu nădăjduiam să-ţi văd suferinţa scăzând; tu nădăjduiai să-ţi vezi dragostele izbândind: amândoi ne înşelăm.

Eu mă lăsasem în faţa lui pe un scăunel şi-mi plecasem fruntea.

Uncheşul şi-a aşezat mâna lui dreaptă pe umărul meu stâng. Am tresărit.

— Eşti tot bolnav, a zis el încet. Acu-i vremea să le isprăveşti toate. Am însă credinţă că Dumnezeu va face să fie bună rânduială. Întâi trebuie să trec eu dincolo, pe celalalt tărâm, şi pe urmă tu, după ce vei fi lăsat o urmă, ca să nu se stingă acest neam al Sorocenilor.

Am izbutit să vorbesc:

— Văd, uhcheşule, că ai veşti rele.

El a dat din cap. Aşa era: avea veşti rele. Afară ploua mărunt, cu învăluiri de vânt. Negura aceasta de ploaie o văzusem în fundul ochilor lui.

— Ascultă, mi-a zis el, îndârjindu-se şi scuturându-se de slăbăciune. Anul trecut, când a dat Dumnezeu lui Cazimir-Crai acea mare biruinţă, Ionăşcuţă, pârcalabul de la Hotin, s-a pornit cu mare vâlvă să aducă lui Vodă cel dintâi vestea. Cum a auzit luminăţia sa acea veste, s-a bucurat nespus, s-a ridicat din jilţ, a bătut din palme şi a poruncit să i se aducă haină de sobol, ca să îmbrace pe Ionăşcuţă. A îmbrăcat o veste, crezând că îmbracă o faptă. M-am bucurat şi eu atuncea, pe cât se poate bucura un om care cunoaşte schimbările lumii. În treburile împăraţilor multe sunt ca bătăile de vânt care poartă năsipurile, astăzi ici şi mâni dincolo. Deci m-am bucurat, temându-mă de bucuria mea. Iată că, anul acesta, s-au sculat crâmlenii cu mai mare silă. A mişcat şi Hmil toate taberile căzăceşti; a scos la război noroadele de ţărani cu topoarele şi căzăcimea de la Pragurile Niprului cu săbiile. Şi rupând pacea pe care o tocmise cu leşii la Biserica Albă, a stârnit un război mai crâncen decât celalalt. Nu numai a rupt pacea cu creştinii, dar s-a sfătuit cu Han-Tătar cel mare şi cu sultanii să doboare sub fier tot ce-a fi viu şi să nu mai primească nici un rob. Asemenea război au făcut. Şi de unde ne aşteptam la altă izbândă a oştilor Craiului, iată vine veste că toate armiile leşilor, şi pedestrime şi călărime, au fost sfărâmate şi trecute sub sabie, aşa că n-a mai ieşit nimeni cu viaţă dintre cei prinşi şi căzuţi ori alungaţi. A pierit şi Kalinovski hatmanul cu feciorul său, singurul pe care-l avea: deci i s-a stins neamul. Cum am primit ştire, eu m-am repezit ş-am venit s-o spun măriei sale, după cuviinţă. Luminăţia sa Vasilie-Vodă trebuia să se supere pe veste, dar s-a supărat pe mine; şi eu am plecat fruntea cu umilinţă. Deci fiind eu pricina înfrângerii leşilor cum a fost Ionăşcuţă a biruinţii, am căutat să fac eu un dar măriei sale, închipuindu-mi că-i mai de preţ decât o haină de sobol.

— Slăvite Doamne, i-am spus eu, caută şi scoate din această împrejurare neplăcută tot binele care se poate, în urma mea, vine solie de la Hmil pentru nunta domniţei. Primeşte-o bine; la urmă fă chiar nuntă copilei măriei tale, ca să te aperi de primejdie – şi să poţi folosi mai pe urmă, pentru treburile măriei tale, puterea Cazacului.

— Ai putut da domnia ta asemenea sfat lui Vodă?

— I-am dat. Asta iese dintr-o rânduială a retoricei. Dar Vodă n-a vrut să ştie nimic şi s-a supărat.

— Foarte bine; luminăţia sa Vodă are dreptate.

— Da. Aşa i-am spus şi eu că are dreptate să se supere. Atuncea m-a întrebat măria sa dacă mi-i drag cumva Hmil hatman.

— Să mă ferească Dumnezeu, măria ta, zic. Nu poftesc să am scaun alăturea cu hatmanul la o desfătare. Mie îmi place vinul şi hatmanului îi place horilca.

— Dar Timotei Hmelniţki îţi place? a zis atunci măria sa Vasilie-Vodă.

— N-am nimica, măria ta, cu Timotei Hmelniţki, am răspuns. Eu îs bătrân, el e tânăr; şi nu mi-i nepot. Măria sa a râs iar şi a zis:

— Bine, bine. După aceea s-a gândit, s-a gândit şi a hotărât că altfel nu se poate şi numaidecât trebuie să facă domniţei nuntă.

— A hotărât asta măria sa? Nu se poate!

— A hotărât după o rânduială a retoricei, precum ţi-am spus, Bogdănuţ. Eu i-am arătat că lucrul nu trebuie săvârşit chiar cât ai bate în palme.

— Ba la ce-ar fi bună întârzierea? m-a mustrat măria sa. Din acest sfat a mai ieşit ceva. Vodă a împărtăşit boierilor vorbele mele despre Hmil hatman şi despre Timotei, feciorul lui Hmil; şi boierii râd şi le spun altora. Şi toată lumea pricepe că eu am fost cu duşmănie împotriva lor, pe când măria sa a hotărât altfel, cu mare cuminţenie pentru binele ţării. Văzându-te acuma şi pe tine în starea în care eşti, poţi pricepe câte pricini de bucurie mi se adaugă.

Mi-am lăsat fruntea pe umărul bătrânului şi am închis pleoapele grele ca de plumb.

— Uncheşule, am grăit eu, văd că toate ale vieţii şi ale lumii sunt împotriva mea. Dă-mi un sfat: ce pot face?

Pârcalabul mi-a cuprins fruntea cu palma şi mi-a ţinut strâns lângă inima lui capul.

— Ascultă, Bogdănuţ, a zis el încet; amărăciunea ta mă înveninează mai mult pe mine. Căci dacă tu te prăpădeşti, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor. Ştiu eu că tinereţa ta nu poate pătrunde asemenea adevăr. Cearcă însă şi-l înţelege. Fă orişice. Suie-te în lună; cufundă-te în pământ; însă păstrează-ţi fiinţa. Dumnezeu îţi va da alinare. Ai să vezi cât de înşelătoare sunt toate ale tinereţii şi ale iubirii. Statornică e numai această simţire care mă leagă pe mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine de altul ieşit din sângele tău. Mi-a spus odată un învăţat de la Eghipet că omul, în acest chip, se poate socoti fără moarte şi numai aceasta e dragostea cea adevărată, cu prelungiri în viitorul necunoscut şi-n fundul mormintelor.

Nu pot spune acuma dacă acestea întocmai au fost vorbele pârcălabului. Poate mai mult am simţit ce voia să-mi spuie. Ori poate din inima lui trecea într-a mea ca un sânge al durerii lui.

Am văzut în ochii lui lacrimi. Şi dintrodată mi s-a părut mai slab şi mai îmbătrânit. Mi-a fost milă de el şi i-am sărutat pe rând mânile. Erau reci, cu degetele lungi.

— Spune-mi, uncheşule, ce trebuie să fac? am întrebat eu şoptit.

El a tăcut un timp, aşteptând să-i vie liniştea. Apoi a ridicat fruntea pleşuvă.

— Ascultă, Bogdănuţ, a grăit el. Întâi trebuie să vezi pe măria sa domniţa Ruxanda.

— Nu, nu se poate, uncheşule.

— Ba da, Bogdănuţ. Dacă se plineşte voia lui Dumnezeu, atunci domniţa se duce şi se poate să nu se mai întoarcă în acest pământ. Rămâne străină şi prăpădită, ca şi cum ar muri. Trebuie să te înfăţişezi, ca să te ierte pentru îndrăzneala ta. I-am şi vorbit şi am rugat-o să nu se supere că tu nu poţi petrece la nunta măriei sale.

— Când i-ai vorbit, uncheşule, de asemenea lucruri?

— Am avut vreme pentru toate, băiete. Am început treaba de dimineaţă şi am limbă harnică, precum ştii. Deci cunoscând că trebuie să pleci, ca să nu vezi frumuseţa şi vrednicia lui Timotei Hmelniţki, am hotărât să stai gata la porunca mea. Când a ajunge cinstitul mire pe Nistru şi va trece hotarul, tu încalici şi te sui în munte, la schitul nostru. Ai să duci acolo diata mea, scrisă cuviincios şi întărită de măria sa Vasilie-Vodă. Spun eu în această diată despre păduri şi despre rânduiala veniturilor, şi câte rugăciuni să se facă pe an, şi când anume, pentru sufletele Sorocenilor. Am legat-o şi cu blăstăm de la vlădica Gherontie din sfânta Mănăstire Neamţu. Ai s-o ceteşti de la alfa la omega şi ai să cugeţi, stând sara la masă cu dânsa dinainte. După ce te vei hodini o zi la schit ai să te înţelegi cu monahul de acolo şi cu fratele Filip; şi aveţi s-aduceţi din târg de la Roman ori din Suceavă un meşter care să deschidă şi să zidească gropniţă sub naosul bisericuţei. Acolo, într-o firidă, să mă închideţi pe mine când va binevoi Dumnezeu să-mi deie drumul la hodină. Acest ceas – ţi-am mai spus şi altădată – să ştii că nu-i departe.

Am stat cu uimire ascultând toate aceste rânduieli şi nu credeam nimic. Nu credeam nici în sosirea lui Timotei, mirele din Ucraina. Îmi venea încă greu să cred în altceva decât în dorinţele mele, îndoindu-mă în acelaşi timp de cele ce credeam.

— Bine, a vorbit iar uncheşul, tu ascultă ce spun eu şi îndeplineşte întocmai. Dacă rânduiala lumii va fi alta, toate vor fi depărtate şi schimbate. Dar tu să ştii că, de la începutul oamenilor şi până în zilele noastre, nu s-a văzut încă tânăr înţelept, nici proroc. Să făptuiască tinerii însă numai ceea ce le vor porunci bătrânii.

— Bătrânii cei înţelepţi, uncheşule.

— Asta este, căci sunt şi bătrâni nebuni. Aş crede că şi eu astăzi am fost nebun, dacă nu mi-aş fi dat sama de nebunia mea. Fiecare prostie cu ispăşirea ei. Îmi va veni deci şi mie ceasul să-mi plătesc neînţelepciunile. Iar tu să faci cum te sfătuiesc.

— Voi face cum porunceşti, uncheşule, m-am supus eu.

Cât a stat pârcalabul la scaunul ţării şi în preajma luminăţiei sale Vasilie-Vodă cu acel prilej al pregătirilor de nuntă, a poftirii solilor, a alcătuirii ţeremoniilor, a izvoadelor de musafiri, mâncări, petreceri şi pehlivanii, n-a lipsit o zi să nu stea lângă mine ca un bun dascăl, iar mai ales ca un părinte, priveghindu-mi inima. Mi s-a părut în acel timp că pentru mine îşi prelungeşte diata, vorbind şi de treburile ţării şi de oameni. Toate au fost ca seminţe, din care a înflorit mai târziu şi în mine o parte din înţelepciunea lui. Au fost un fel de împărtăşanii blânde, în care mă simţeam din ce în ce mai bine şi din ce în ce iarăşi mai apropiat de el. Multe nu le desfăceam de împrejurări; înţelesul altora mi-a apărut mai târziu, ca acele izvoare care intră sub pământ şi ies undeva, departe, iarăşi la lumină. Aşa mi-a povestit el într-un rând despre nişte nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spătar, într-o adunare de boieri.

— Gardul se lăuda într-o zi că are proptele, ar fi zis Ciogolea, râzând. Dar dacă le are azi nu le mai are mâni. Pot să cadă ori să facă picioare şi să se schimbe din loc. Pe o proptea ca aceasta ar fi chemând-o Gheorghiţă logofăt.

Boierii, ameţiţi şi ei, dar buni prietini ai lui Ciogolea, l-au întrebat dacă pe cealaltă proptea care-i încă în pădure, n-o chiamă cumva Hmil Hatman.

— Se poate… se poate… a râs el. Asta are să fie mai greu de dat jos; dar dacă s-a întâmplat să pălească într-însa leşii cu piciorul, atuncea domniile slăvite pot cădea cu sunet.

— Parcă vorbeai de gard… l-a înţepat cineva.

— Aşa este: gardurile nalte cad cu huiet. Aşa scrie la psalmist.

— Mai întâi, mă învăţa pârcalabul, la psalmist nu scrie astfel. Al doilea, boierul, când se îmbată şi se află în adunare, ar trebui să aibă un slujitor anume care să-i puie lăcata la gură şi să învârtă cheia de două ori. Al treilea, de aici poţi vedea că o răutate nu vine niciodată fără tovărăşie. Vra să zică, cel mai apropiat sfetnic al măriei sale, Gheorghiţă mare logofăt, nu-i mai este cu priinţă. Chiar dacă n-am crede vorbele băutorilor de vin, destul semn rău este că aceste vorbe se spun.

Într-alt rând mi-a arătat cum merg soliile peste Nistru. Trec şi se întorc şi par a nu se mai isprăvi. Dar cum s-a dus Ciogolea spătar, care-i băutor vârtos, încât pot sta noroadele ca să-l privească şi să-l laude, toate au ajuns la sfârşit bun. Mirele zice că vine, dar se teme de capcană, ca un lupan care a câştigat înţelegere. Deci trebuie să treacă în Ucraina, la Cehrin, o samă de boieri moldoveni şi să rămâie acolo sub mâna lui Hmil hatman, cât va ţine veselia de la Iaşi. Dacă nu trece şi Ştefăniţă, nepotul măriei sale Vodă Vasilie, nici Timuş nu se apropie de Nistru. Dacă nu se mai adaogă şi alţi nepoţi, şi alte rudenii ale Domnului, Timuş nu se mişcă de la Iampol. Aşa, măria sa, după ce a jurat faţă de sfânta evanghelie şi faţă de prea sfinţitul Varlaam mitropolitul, a trebuit să trimeată şi boieri zălog în Ucraina nu au unde se ţine jurămintele; e loc deschis; trec în zare, se suie în sus; nu se mai ştie nimic de ele. Pe când zăloagele le vezi, le poţi apuca de grumaz şi le poţi scurta.

Când a purces Ciogolea, grăia uncheşul meu, eu l-am învăţat ce să spuie lui Hmil hatman. Mărite hatman Hmil, să-i spuie, nunta se începe sub privegherea lui Dumnezeu; şi măcar la nuntă, ca şi la botez, creştinul trebuie să creadă în fratele său. Nunta se începe cuviincios şi se isprăveşte cu haz. Iar măria ta începi cu sfârşitul.

— Şi Ciogolea a spus aceste vorbe? am întrebat eu.

— L-am întrebat pe Ciogolea după ce s-a întors. Mi-a răspuns că atâta s-a îndeletnicit cu paharul, încât n-a avut vreme să deschidă pentru altceva gura. Aşa că a rămas tot cum binevoieşte Hmil. El nu-i creştin; e cazac; râde şi habar n-are de cărţile noastre. Îşi face cruce şi taie cu sabia; pe urmă iar îşi face cruce.

La sfârşitul săptămânii a doua din luna lui august, anul 1652, pârcalabul mi-a poruncit să mă înfăţişez la casa cea mică a Doamnei, la ceasul al şaselea din zi. Atuncea măria sa Vodă Vasilie era încă la masă; dar slujba ce aveam a primi trebuia să mi-o încredinţeze domniţa. Deci am înţeles, cu mare sfâşiere a inimii că, după ce s-au încheiat toate orânduielile şi au trecut la Cehrin toate încredinţările şi toţi ostaticii, Timuş, feciorul lui Bogdan Hmelniţki hatman, s-a pornit să vie la Iaşi, la veselia nunţii.

Am intrat, cu fruntea plecată, într-un gang unde mai fusesem şi unde stătuse mărturie între mine şi între domniţă un pui de sălbătăciune din pădurile Nistrului. Am găsit pe Ruxanda la firida unei ferestre desfundate, trăgând spre ea, dintr-un răzor de afară, o steblă de rujă încărcată de flori. Căprioara nu mai era.

Auzind paşi, măria sa a întors puţin fruntea, a rupt o floare, pe care o mângâia cu degetele urmând s-o privească, şi a aşteptat să mă opresc.

M-a întrebat, deşi mă vedea:

— Domnia ta eşti, Sorocene?

Mi-am închipuit că mă schimbasem şi slăbisem şi nu mă mai cunoaşte.

— Eu sunt, măria ta.

Ştiam că n-are ce-mi spune; îmi bătea inima grăbit. Soarta rânduia dragostei mele numai înşelare. Erau pe lume oameni pe care măria sa îi putea privi cu mai multă bucurie. Cu toate acestea, aveam o mângâiere, de vreme ce stăteam şi eu în faţa măriei sale. Avusesem cândva o izbândă, când atinsesem acel trup, care nu trebuia să fie al meu niciodată. Deşi în mine atârnau lacrimi, ochii îmi erau uscaţi. Şi deşi ştiam că pierd tot, încă mai nădăjduiam într-un cutremur, într-o revărsare de ape, într-un vârtej al lui Dumnezeu.

Domniţa mă privea cu luare-aminte, aşteptând poate să-i vorbesc. Se mira că întârzii în nehotărâre şi gânduri. Nu eram în stare să-i spun nimic. M-am apropiat c-o mişcare iute, i-am cuprins mâna şi am îngenunchiat, cum mai făcusem odată. Ea m-a oprit şi am simţit cum mă trage, c-o mişcare uşoară în sus.

— Sărută-mă, Sorocene, a zis ea zâmbind, şi după ce m-oi duce, adă-ţi aminte de mine. Am înţeles, de la uncheşul domniei tale pârcalabul, că ţi-am făcut rău; dar eu nu sunt vinovată cu nimica. Şi nefiind întru nimic vinovată nici pentru altele, iată-mă cu mult mai mâhnită decât domnia ta.

N-am îndrăznit să-i ating obrazul. Ea m-a împuns cu privirea şi a bătut din picior.

— Fă cum îţi poruncesc; se poate întâmpla să nu ne mai întâlnim niciodată în această viaţă şi poate nici într-o viaţă viitoare.

Cum râdea, i-am zărit lacrimile. Atuncea a tresărit în mine demonul pe care îl moştenisem de la neamurile părcălabului.

— Măria ta, am suspinat, lacrimile acestea sunt poate pentru Ţara Moldovei, ori poate mai degrabă pentru Ţara Leşască.

— Sorocene, mi-a răspuns ea cu trufie, sunt pentru toţi cei cu care am fost bună şi cărora le-am fost dragă.

Abia atunci m-am hotărât s-o sărut ori pe unul din acei ochi ascuţiţi ori la coada de rândunică a unei sprâncene. Dar ea s-a retras smulgându-şi mâna. Mi-a rămas între degete floarea de rujă. Am vrut să mă reped. Ea m-a oprit cu privirea.

— Măria ta, am îngânat cu spaimă, iartă-mă.

— Poate voiai să vezi căprioara, a râs ea. Am aflat astăzi veste rea N-are să se mai arate decât pe talgerele cazacilor.

Au să mănânce căprioara, pe urmă au să ia talgerele de argint şi au să se ducă, mă gândeam eu, fără să înţeleg de ce am rămas singur. Priveam rătăcit în juru-mi. Nu vedeam; auzeam numai umblet cătră sufragerie şi glasurile slujitorilor medelniceri. Ştiam că nu trebuie să mă duc într-acolo. Am făcut totuşi câţiva paşi, hotărât să întreb, râzând, pe cineva, dacă nu s-a risipit turnul Goliei. Atunci, fără să înţeleg cum, şi de unde, s-a arătat uncheşul, cu zâmbetul lui pieziş. Lângă el, cu privirea mânioasă pe care i-o cunoşteam, măria sa domniţa Ruxanda. Întâi a deschis uşa de la cămara ei; apoi a venit repede cătră mine.

— Porunceşte-i! a zis ea cătră uncheş.

Eu am înţeles ce fel de poruncă trebuie să primesc.

M-am plecat să-i sărut de rămas bun mânuţa. Măria sa m-a cuprins cu zece degete de cap, smulgându-mi părul în laturi, înainte şi îndărăt. În acelaşi timp m-a sărutat. N-a fost o sărutare de tovarăş, ori de prietin, ori de rudă; ci sărutare de ibovnic. M-a părăsit, a intrat în cămară şi a închis uşa. Pârcalabul râdea.

Nu puteam, în clipa aceea, lămuri vălmăşagul din mine. Aş fi putut să-l asemuiesc cu o întâmplare pe care am avut-o într-o noapte de ger, când a trebuit să stau cu pădurarii afară sub cetină, în preajma unui foc mare. Pe o parte simţeam fierbinţeala jarului şi a vâlvătăilor, iar pe de alta îngheţul întunericului. Uncheşul mă scotea la soare; închideam pleoapele, orbit, şi mă scuturau fiori. Am aruncat floarea de rujă pe care o păstram în pumn, ca s-o calce alaiul nunţii. Am dus mâna la gură, pipăind buzele, cercând să prind ceva din ceea ce-mi lăsase fiinţa pe care o părăseam.

— Grăbeşte-te, îmi zise uncheşul. Te-aşteaptă fratele Filip şi cu Mitriţă, ca să porniţi la Schit.

Am trecut înaintea lui, ameţit, şi el m-a mânat din urmă până la hanul lui Elefterie. Acolo am încălicat şi am purces ca un rob, între ce doi paznici ai mei.