XII

Când s-arată Timotei Bogdanovici Hmelniţki, mirele.

Fratele Filip făcea socoteală, numărându-şi sub barba mare degetele, şi uitându-se din când în când în bagdadie, că am ajuns la Schit într-o joi sară. Într-a treia ori într-a patra zi după asta, zicea el că am sărit din pat în puterea nopţii şi am dorit să încalic şi să mă duc numaidecât la Iaşi. Pe urmă au mai trecut şase zile şi am auzit sus, deasupra căldării de unde începe a coborî drumuşorul, sunând cornul lui Ghinea Macovei, chihaia pădurarilor. Am înţeles că vine uncheşul meu Ştefan şi m-am bucurat.

Era într-o sâmbătă, cătră asfinţit, şi monahul Agapie intrase la slujba de vecernie. Prin uşa deschisă a bisericuţei îi auzeam murmurul ca într-o mare depărtare; din când în când îi creştea glasul, ieşind în lumină şi parcă venind spre noi. Stăteam în cerdacul arhondaricului jos, pe o blană de urs, şi mă uitam la valurile neclintite ale codrului şi la cerul înalt de august, gândindu-mă cu destulă linişte la ce se va fi petrecut în Iaşi, la Curtea Domnească. După ce a tăcut cornul, s-a întins peste toate cuprinsurile linişte ca din altă lume. A ieşit de la slujbă şi părintele Agapie, uscat şi adus de şale, şi a intrat pe o potecă, ducându-se la izvor, ca să pregătească apă proaspătă pentru cel care sosea.

Încă se vedea bine, când uncheşul a descălicat înaintea mea. M-am ridicat repede, ca să-i sărut mâna. M-a îmbrăţişat, apoi m-a depărtat puţin de cătră el, ţinându-mă de umeri şi privindu-mă cu luare-aminte.

— Te găsesc destul de bine şi de liniştit, a zis el; numai puţintel tras la obraz.

— Acuma-i potolit, slavă Domnului, a încuviinţat Filip. Numai într-o noapte am avut o leacă de năcaz; dar eram lângă domnia sa eu şi cu Mitriţă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu s-a întâmplat nimica. Fărădecât a poftit să încalice şi să se ducă la Iaşi. Noi l-am rugat să nu facă una ca asta; iar domnia sa a vrut să ne taie cu sabia. Atuncea noi l-am legat, măria ta, şi l-am udat cu apă.

Am început a râde. Uncheşul m-a aţintit cu îndoială, clătinând din cap. S-a aşezat lângă mine şi eu mi-am lipit fruntea de umărul lui.

— Uncheşule, i-am lămurit eu, cuprinzându-i mâna; apa cea rece a adus-o de la izvor, ca şi acuma, părintele Agapie. După aceea m-a supus sub patrafir şi mi-a cetit. Mi-a spus şi din gură vorbe înţelepte; că nu-i alt chip decât să mă las de acuma în sama lui Dumnezeu. De atuncea am început să mă liniştesc. Înţeleg că altfel nici nu se poate.

Pârcalabul m-a bătut pe spate, mângâindu-mă.

— Deşi lumea-i aşa de mare la despărţire, oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întâlnească. Am venit să stau două zile aici şi pe urmă te iau cu mine la Soroca. Înţeleg că treburile pe care ţi le-am rânduit încă nu le-ai plinit.

Eu am suspinat.

— Bine, bine… m-a mângâiat iar uncheşul; nu te tulbura; le facem amândoi.

Monahul s-a mişcat, ca să aprindă focul de cină. Fratele Filip şi Mitriţă s-au retras, după ce au lăsat la marginea cerdacului o cană de apă şi una de vin.

Uncheşul tăcea. Am început să fiu neliniştit.

— Înţeleg ce doreşti, mi-a vorbit pârcalabul, stând foarte aproape. Să nu crezi că am pregetat să-ţi înşir toate, întocmai cum s-au petrecut. Dimpotrivă, am venit anume pentru asta. Aşa că nu mult după ce te-ai pornit tu într-acoace au sosit slujitori ai Domniei, arătând lui Vodă că măria sa Timotei Hmelniţki a binevoit a descălica la Sculeni, pe Prut. Dar mai nainte de asta noi am ştiut cât de greu s-au hotărât cazacii să treacă Nistrul, ca să vie la nuntă. Întru întâmpinarea lor s-a fost dus Toma Cantacuzin, cu alai mare de oaste. Timuş l-a poftit la sine. Cantacuzin a trecut apa pe plute, cu trăsură cu şase cai şi cu daruri domneşti. După ce l-a văzut acolo, domnia sa feciorul lui Hmil a mai dorit să vadă lângă sine şi pe Gavriluţă medelnicer, nepot de frate al măriei sale. A trecut la Iampol şi Gavriluţă medelnicer. Însă tabăra lui Timuş a stat legată şi nu s-a mişcat. De multe ori, la vânătoare în pândă, am avut asemenea privelişte, când vrea să iasă din sihlă, la poiană, lupul. Îşi prelinge trupul printre tufe, înaintează cu fereală şi se opreşte cu botu-n margine, însă destul de ocrotit de desime. Stă, ascultă, priveghează. Îşi ciuleşte urechile, primeşte pe boarea vântului mirosurile şi nu se clinteşte. Numai vârful cozii bate pământul. Aşa, după ce şi-a ţesut cărările în marginea Ucrainei, Timuş a stat la Iampol, adulmecând şi mişcându-şi numai alergătorii, după veşti. Toate acestea erau poruncile şi rânduielile lui Hmil cel bătrân, căci lui Timuş abia încep a-i răsări tuleie sub nas şi-n jurul fălcilor. Călăuz de la hatman avea pe Vihovski, oştean de care auzisem. Cum au prins între ei pe Toma şi pe Gavriluţă, cazacii s-au simţit veseli şi gata de nuntă; şi abia atunci au trecut Nistrul.

Deci, după ce au poposit la Bălţi, joi sară au fost la Sculeni, unde n-au închis ochii, căci au avut slujbă să deşerte antalele de vin trimese acolo de Domnie. Vineri dimineaţa au încălicat. Trei mii de oşteni cazaci au dat prin vad, iar Timuş a trecut cu Vihovski pe şăici, cu căruţele de arme. La Popricani l-au întâmpinat opt călăreţi ai lui Vodă, în strălucite straie cu ceaprazuri de aur, închinându-i cel dintâi plocon: opt cai cu tacâmuri bogate turceşti. La cotitura de sub dealul Podgoriei, i-a ieşit înainte însuşi Vodă Vasilie cu mare alai – având după ei, îmbulziţi sub Copou, opt mii de călăreţi. În dreapta şi în stânga măriei sale stăteau boierii, care de care mai bărbos şi mai fudul, cu gugiumanuri scumpe şi cu straie pentru care încă nu s-a născut meşter croitor în pustiile cazacilor.

Când s-a înfăţişat Timuş, oastea de pe culme a dat glas. L-am cunoscut numaidecât. Era în frunte, având în stânga pe Vihovski ataman. S-a arătat ca un flăcău cu mijloc subţire şi pieptul lat, călărind falnic. Îi bătea ca o aripă pe umeri o mantie de catifea. Pe straiul de matasă roş-cârmâz străluceau aurării şi arme. Frumoase straie. Mi s-au părut prea largi. Am înţeles îndată că au fost croite în altă ţară, pentru alt călăreţ, care căzuse undeva, străpuns de războinicii lui Hmil. Era un strai de şleahtic subţire; iar feciorul hatmanului avea un obraz stricat de vărsat, iar privirile-i şterse, grămădite sub frunte, îi luceau ca nişte solzi. Am cunoscut ochii lupului de care ţi-am vorbit. Nu i s-au clintit trăsăturile feţei, n-a slobozit glas.

Vasiiie-Vodă a dat semn, descălicând. A descălicat şi Timuş. Vihovski ataman, bărbat cu înfăţişare ageră, l-a adus, împingându-l cu umărul, în braţele lui Vasilie-Vodă. Măria sa l-a sărutat, apoi a spus ruseşte vorbe de bună primire. Feciorul lui Hmil a ascultat, cu ochii la ciubotele lui de marochin, frământând cu stânga straja săbiei şi cu dreapta mânerul junghiului. Atunci a deschis gura Vihovski ataman şi am înţeles că are vorbă dulce. A alcătuit oarecum în faţa măriei sale, ca un chip prietinesc care râde şi se închină.

— Venim să cunoaştem florile din grădina Moldovei… a zis el; şi mai cu samă o floare mai vestită şi mai aleasă între toate.

Timuş asculta, cu urechea întoarsă cătră dânsul; însă n-a ridicat ochii, nici nu şi-a arătat dinţii.

Vihovski ataman se uita la noi drept şi-i plăceau şi lui vorbele pe care le spunea. În urmă, zaporojenii soseau, pâlcuri, prin marginile drumului, pe imaşul de lângă iaz; se opreau bulucindu-se, se înălţau în scări şi se uitau unii peste capetele altora. Care de care aveau frâie şi săi mai împodobite cu argint, pietre albastre şi mărgăritare. Purtau pe ei mătăsuri. Aveau pe capetele rase cuşme cu surguciuri. Nu sămăna un strai cu altul, şi o şa cu alta, şi o podoabă cu alta. Unul se fălea c-un lanţug de aur. Altul a scos din sân un ceasornic rotund şi s-a făcut că-l ceteşte. Toate prăzile de război erau pe ei. Se uitau la noi cu fudulie; aşteptau să ne minunăm; izbucneau din când în când în râs şi ne priveau pieziş. Erau nişte războinici de vitejia cărora se cutremuraseră noroadele. Însă mi s-a părut că se uitau ei mai cu uimire la curtenii lui Vasilie-Vodă, care cunoşteau şi ei meşteşugul straielor şi le aveau pe ale lor; iar mai cu osebire se holbau la luminăţia sa, care avea, numai în ceaprazuri, în loc de fiecare bumb, câte patru olmazuri îngemănate.

Am şoptit la urechea lui pan Kotnarski:

— După cât au ridicat ei din Ţara Moldovei, se aşteptau să ne găsească cu pielea goală, ori în zdrenţe.

Kotnarski a râs. Timuş, încălicând, a întors coada ochiului spre el. Mi s-a părut că vrea să zâmbească. Însă n-a zâmbit şi n-a scos o vorbă.

Vodă şi-a pornit calul în pas, având în stânga pe Timuş. Îndată după ei s-au înşirat boierii şi trei atamani cazaci, cu Vihovski. Pe urmă au prins a sălta în săi, cu mâna stânga în şold, zaporojenii. Aveau halaturi scumpe; însă caii cam slabi.

— Încă n-au avut vreme s-apuce din iarba de la noi… am socotit eu.

Cum ne-am mişcat, pe costişă au sunat trâmbiţi. Apoi au izbucnit puştile. După aceea drăganii au pornit a-şi descărca unul după altul, cu repeziciune, săneţele. Şi s-au învăluit deasupra târgului clopotele de la biserici şi mănăstiri.

Cu asemenea alai împărătesc am intrat în târg şi am mers până la Curtea Domnească. Stătea lumea în priveală pe garduri şi pe case, veselindu-se; se grămădeau prin hudiţi şi pe marginile uliţilor; iar mai ales muierilor le plăceau cazacii, numai cât îi râdeau că aveau capetele rase chilug. După ce am intrat la curte, postelnicii au poftit numaidecât pe asauli şi pe fruntaşii cazacilor la gazde, iar grosul zaporojenilor a trecut înainte ca să-şi lege căruţele şi tabăra unii pe la Han-Tătar în vale, iar alţii la deal, pe la Drumul Oilor.

Curtenii, ploconindu-se cuviincios, au poftit pe domnul mire să se aşeze în jâlţ. El s-a uitat întâi împrejur şi pe după speteaza jilţului. L-au împresurat boierii mai tineri şi i-au spus vorbe de prietinie. El a stat aşa, privindu-şi degetele şi fără să răspundă. Erau de faţă şi unii din coconii Cantacuzinilor şi Sturzeştilor şi au îndrăznit a-l întreba dacă nu pofteşte cumva să se ducă la feredeul turcesc al măriei sale. Iorgu Cantacuzin, feciorul lui Toma, a cutezat chiar să adaoge că aşa obişnuiesc mirii la Moldova. Dacă ar fi întins un deget, ar fi putut să-i scrie numele pe obraz, aşa era de aburit de colbul drumului. Dar Timotei nu s-a clintit, nici şi-a mişcat buzele. Sucindu-se în jilţ, s-a întors cu umărul cătră boieri, a tras din cingătoare un junghi subţire cu plasele de fildeş şi a găsit de cuviinţă să-şi taie şi să lepede arcurile negre de la unghii. Atunci coconii s-au retras încet; dar Vihovski ataman le-a făcut faţă, întrebându-i despre straie şi despre cai, găsind că, la Moldova, straiele sunt mai frumoase decât la leşi, iar caii mai strălucit împodobiţi decât la persieni.

— Aş dori să cunosc, domnilor mei, a adăogat el, unde se găseşte feredeul măriei sale. Pentru unele lucruri pe care nu vrea să le facă Timotei Hmelniţki, doresc să-i fiu ajutor şi să-l înlocuiesc eu, ca să se găsească toată lumea mulţămită.

Atuncea coconii s-au bucurat. Unii l-au dus pe Vihovski, alţii s-au întors, aşteptând pe mire să-şi isprăvească lucrarea pe care o începuse. Cum a băgat însă de samă domnul mire, privind pieziş în dreapta şi-n stânga, că-i lipseşte ceva, s-a ridicat şi a strigat să-i vie Vihovski. Coconii au poftit îndată în preajma lui pe unii din ceilalţi cazaci, pe Hriţko ataman şi Saşa Popovici, bărbaţi în putere, cu musteţi lungi şi cărunte. S-a înfăţişat însuşi vel postelnic Stamatie. Când l-a auzit vorbind subţire, ca un hadâmb ce este, mirele s-a înseninat puţin la obraz şi s-a liniştit. Pe urmă, când Stamatie Hadâmbul a vorbit iar, Timuş a ridicat privirile şi s-a uitat cu nedumerire la atamanii lui.

— Timoşa, a grăit în şoaptă Hriţko ataman, care era mai bătrân; să ştii că boierul acesta de la Moldova se chiamă mare postelnic şi-i lipsesc trei lucruri, pe care dacă le-ar avea, n-ar putea să fie ce este. Îi lipseşte glas, bărbăţie şi muiere…

Cei de faţă n-au înţeles malorosieneasca ce se vorbeşte la Pragurile Niprului. Mirele iar s-a uitat pieziş în juru-i, apoi şi-a vârât în teacă junghiul. Atunci au sosit dulceţuri şi apă rece, aduse pe tablale de argint de cătră aprozi: iar alţi slujitori au înfăţişat straie de atlaz domnului mire din partea măriei sale, poftindu-l în cămara lui, ca să binevoiască să se schimbe.

Vorbeau pe urmă slujitorii că i-au adus lui Timotei Hmelniţki lighean şi apă în ibric. Iar el a luat apa în gură şi a stropit din ea asupra mânilor; a mai luat iar şi a stropit-o în pumni, dând pe obraz; a mai luat şi a treia oară, întrebuinţând o parte; iar cata-i i-a mai rămas a împroşcat-o prin casă, pe duşamele, ferind cu mâna la o parte ligheanul pe care i-l înfăţişa sluga. Apoi s-a îmbrăcat cu straiele cele nouă de atlaz şi i-a plăcut să se uite multă vreme în oglindă. Din pricina asta a întârziat la masă. Au venit coconii cu alai, să-l ridice. Nu s-a dus până ce nu l-a scos Vihovski din cămară.

La masă au fost faţă toţi boierii. S-au petrecut îmbielşugate vinuri şi alese mâncări. Dar s-au veselit numai atamanii, care s-au dovedit buni băutori, mai ales Hriţko bătrânul. Cântau lângă fereastra deschisă lăutari ţigani; au venit apoi muzicanţi turci, cu ţimbale şi flaute.

Vel spătar a bătut cu spada domnească în duşamele; au stat săcăluşurile care zbucneau din când în când afară; au tăcut muzicile.

A venit lângă măria sa, cu pocal de argint, marele paharnic. A turnat vin, a gustat el întâi, şi a înfăţişat măriei sale băutura.

Îndată mirele s-a plecat la urechea lui Vihovski şi l-a întrebat ceva. După ce ne-am sculat noi cu toţii, s-a sculat şi domnia sa. Vodă a închinat pentru prea puternicul Hmil hatman, dorind lărgirea puterii lui până la marginea pământului. A poftit sănătate şi voie-bună domnului mire şi a băut din cupă. Atunci a bubuit sub ferestre balimezul cel mare al slujitorilor nemţi. Atamanii s-au spăriat şi au râs cu voie-bună. Timuş s-a aşezat la locul său, Vihovski s-a închinat cuviincios cătră măria sa şi a ridicat glas.

— Măria ta, a spus el, noi toţi câţi am venit aicea, cu mire tânăr de la Ucraina, pentru cea mai frumoasă domniţă din lume, avem poruncă să înfăţişăm închinare de la hatmanul nostru cel nebiruit, batiuşca Hmil, şi să te încredinţăm pe măria ta că ai prietini buni pe toţi zaporojenii, care vor sta oricând pentru măria ta cu săbiile.

Asemenea închinare a plăcut prea mult lui Vodă; iar cazacilor le-a plăcut vinul. Cum l-au sorbit, au întins îndată cupele cătră păhărnicei. Atuncea s-au arătat în ogradă, sub ferestre, şi pehlivani în straie galbene, cu felurite meşteşuguri minunate.

La această masă din spătăria cea mare au stătut numai bărbaţi; aşa că domniţa şi-a văzut mirele din locul pe care-l ştii. Pe cât am înţeles, s-ar fi bucurat întâi văzând şi auzind pe Vihovski ataman; dar după aceea şi-a adus aminte că mirele măriei sale e flăcăuaşul cel stricat de vărsat care tace. Vin îi plăcea să beie, însă deocamdată îşi descleşta cu greu fălcile pentru vorbă.