XIV

Dintr-o sărutare şi o floare rămâne totuşi ceva.

Astfel am petrecut prea frumos noi curtenii lui Vasilie-Vodă. Ne-am îndestulat cu mâncări şi băuturi şi am aşteptat, fără să le auzim, vorbele slăvitului mire. Părea a nu se simţi tocmai la îndămână în straiele de catifea de Veneţia, pe care i le făcuse plocon măria sa Domnul. Părea că nu cunoaşte nici o limbă dintre cele care se vorbesc sub soare; nici o înţelegere dintre cele care nasc între tineri, când un fecior şi o fecioară stau alături. Mâna lui nu ştia să alunece pe marginea mesei, ochii lui nu căutau acea privire luminată de lacrimi ca de diamante. Asta ţi-o spun nu pentru ca să te liniştesc, ci ca să te fac să înţelegi că plânsul miresei nu era dintre cele hotărâte de năravurile şi datoriile muierilor din ţara asta. Se fac a plânge şi în ele ţipă râsul. Acele picuşuri care cădeau în păhărelul ei de cristal, dacă le-ar fi băut, socot c-ar fi căzut înveninată. Ţiganii lăutari totuşi îi cântau „Taci, mireasă, nu mai plânge”, aşteptând să se arate zâmbete de plăcere pe obrazurile cinstiţilor meseni. Dar cinstiţii meseni ascultau în tăcere şi fără să râdă; iar unii râdeau ca să ascundă altceva. De aceea lăutarii mai ales cătră mine s-au închinat, aşteptând să le lepăd un zlot de aur, căci mai ales eu păream că mă desfătez.

N-am a-ţi mai spune decât că veselia a urmat în tot târgul şi la curte. Au chiuit şi au bătut din săneţe cazacii, după care au arătat noroadelor câtă sete au războinicii din pustie. Solii şi-au închinat darurile şi au primit altele de la măria sa pentru stăpânii lor. Au fost soli de la Matei-Vodă şi de la Racoţi-Voievod. Şi au petrecut curtenii toată ziua aceea şi toată noaptea, subt oblăduirea vel postelnicului. Pe acest Stamatie Hadâmb l-au prins înspre zori femeile slujitorimii între ploşte şi i s-au ploconit ca unui dregător ce era, însă i-au cântat stihuri necuviincioase ca la o vreme ca aceea, când mirii erau singuri, despărţiţi de lume.

Cât au urmat desfătările după asta, adică trei zile, Ruxanda a stat ascunsă de soare. Iar joi, la al patrulea ceas din zi, Timuş s-a arătat la fereastra iatacului doamnei lui, sprijinindu-şi coatele pe prichici şi privind în ogradă, la curteni şi ostaşi. Atunci a descălicat în dreptul său Vihovski, şi-a scos din cap cuşma, şi l-a firitisit zâmbind. Timuş i-a răspuns puţine vorbe şi s-a tras îndărăt de la fereastră. O clipă s-a arătat doamna Ruxanda şi atamanul a stat cu capul descoperit, privind-o în tăcere.

A fost în ziua aceea plimbare cu rădvanele, între călăreţi. A ieşit toată curtea, cu măriile lor Domnul şi Doamna şi cu însurăţeii. Era alai întins şi norodul striga din toate părţile. Am mers şi eu călare şi am văzut cum se bucură lumea pentru asemenea ticăloşie. Prostimea de aceea umblă cu pălăria spartă, ca să-i iasă pe acolo mintea: asta-i o podoabă care nu-i foloseşte; o leapădă şi stupeşte după dânsa.

După plimbare a fost altă petrecere la curte şi domnul Timotei Hmelniţki a danţat cu doamna sa în faţa măriilor lor. Lăutarii s-au priceput să cânte Horodinca, după îndemnul lui Vihovski, apoi au stat când doamna Ruxanda a ţipat, trăgându-şi piciorul de sub talpa soţului său. Vodă s-a ridicat şi a pus în palma ginerelui său un ban de argint, plată pentru danţ. Timuş s-a uitat la ban, pe urmă în jur, şi n-a ştiut că trebuie să se ploconească şi să mulţămească.

Toate aceste întâmplări nici nu era nevoie să ţi le mai înşir, căci tu te aştepţi să afli cum a plecat spre Nistru copila măriei sale. A plecat cum se pleacă, între druştele de la Ucraina. Au stătut alaiurile la Podgorii, sub pădurea Copoului; şi doamna Ruxanda s-a închinat suspinând cătră părintele său şi s-a agăţat plângând de grumazul Doamnei; apoi şi-a ferit cu mâna stângă şuviţele de păr de pe ochi şi tinzând dreapta cătră ataman, s-a lăsat săltată în rădvan. S-a dus poate pentru o viaţă de om. Astfel se desfoiază florile primăverilor.

Vrei să-mi spui ceva? a isprăvit dintrodată pârcalabul.

— Nu vreau să spun nimica, am şoptit eu, cu gâtlejul uscat.

Eram rănit în suflet de împunsăturile necontenit răutăcioase ale unei povestiri care mi se părea că nu mai are sfârşit.

— Credeam că vrei să spui ceva, Bogdănuţ…

— Nu, uncheşule, mă mulţămeam s-ascult… am oftat eu. Socoteam că mai este. Până la sfârşit poate va fi rânduit Dumnezeu să sune pentru mine clopotul cel nou. Mi-a plăcut întâi că din viaţa domniţei au ieşit leşii; dar pe de altă parte nu pot fi bucuros că intră cazacii. Pare că este unul care are prea mult dar al vorbirii.

— Într-adevăr, Bogdănuţ, văd că ai fost cu luare-aminte.

Uncheşul meu a rămas tăcut un răstimp, privind în noaptea neagră ca funinginea, din cer până-n păduri. Am rămas şi eu gânditor, mestecând în mine otrava pe care bătrânul mi-o picurase vorbă cu vorbă până în fundul fiinţii. Totuşi vorbirea lui fusese întristată; totuşi acel afion care-mi ostenise trupul părea că mi-a deschis înţelegerea. Mă judecam cel mai nefericit dintre muritori, dar simţeam că vine cătră mine o uşurare. O bănuiam şi o aşteptam; şi acea suferinţă de dragoste ce-mi fusese o pedeapsă se desfăcea, lăsând loc mâniei, care şi aceea trebuia să se aline. Un lucru îmi era lămurit deplin: că se rupsese pentru totdeauna legătura care mă ţinuse de acea copilă fără simţire şi cu puţină cugetare. Pe cărările stepei, gura ei zâmbea acelui ataman falnic cu numele Vihovski.

Abia acum lămuream în înţelegerea mea un lucru. Pârcalabul vorbind despre florile care se desfoiază, nu cugetase la făptura vicleană a Ruxandei, ci la acea bucurie a mea care se deschisese numai o clipă. Atâta fusese norocul meu într-o viaţă. Înaintea mea poate nu mai aveam nimic.

Mi-am plecat fruntea spre uncheş.

— Ce spui?

Am tresărit.

— Înaintea mea poate nu mai am nimic, uncheşule.

— Ascultă, băiete, s-a întors pârcalabul cătră mine. Are să-ţi treacă şi acest gust de amărăciune, care ţi-a rămas în fundul gurii. Mai este însă ceva, la care tu încă nu te poţi gândi. Trece asta; trec şi oamenii ca frunzele toamnei; însă nebunia aceea a ta, pe care se pare c-o lepezi călcând-o în picioare, aceea să ştii că rămâne. Puţintel în tine, dar mai ales în cea care s-a dus poate pentru totdeauna. Nebunia aceea se suie poate şi luceşte în stele. Cu lacrimi se va îndrepta spre acea lumină, într-un veac viitor, un urmaş din sângele tău.

Am închis ochii pătruns de acea suferinţă tainică, pe care o mai simţisem trecând de la uncheşul meu la mine.

Din întunericul nourilor de deasupra, în tăcerea pădurii, a început să cadă ploaie rară, şoptind în cetini. Mi se părea că mă cufund în trecut şi că acel glas uşor suna pentru oameni care încă nu erau.