XV

Când încep să se surpe munţii cei mari şi încep a se dovedi zădărniciile înţelepciunii.

Uncheşul meu m-a dus la Soroca. Acolo am început iar o viaţă ca altădată, cu mai puţin zbucium, însă cu mai multe gânduri. Tămăduindu-mă de rana mea, încercam să ridic fruntea şi să privesc ca pe ceva nou depărtarea Ucrainei. Aşteptam să-mi vie ceva dintr-acolo. Deocamdată nu primeam decât veşti tulburi despre năvăliri, prădăciuni şi porunci de alte războaie. De unde veneau aceste porunci nu putea şti nimeni. Nu erau scrise, nu le strigau crainici; dar dintr-odată porneau în lungul pustiei şiraguri de călăreţi aplecaţi pe oblâncuri şi cercetând depărtarea, cu palma cozoroc deasupra ochilor. Spuneau unii robi care scăpau dintr-acolo şi treceau Nistrul, că Hmil împinsese solii de cazaci şi de tătari de-ai lui Tobai bei până la smârcurile Siberiei şi până sub munţii Altai, acolo unde stau stăpânii cei adevăraţi ai pământului.

De acolo s-ar fi ridicat, cu patru sute de ani în urmă, acel Ghinghiz-Han despre care auzisem în Crâm, când am fost la Sefer-Gazi. Nu era în tinereţa lui decât un bulucbaş sărac, cu puţine căruţe şi cu puţini cai slabi. Nu ştia meşteşugul scrisorii, nici nu-şi închipuia că se întinde o altă lume dincolo de smârcurile lui şi de munţi, şi că pe alte meleaguri, unde n-ajungi decât umblând săptămâni şi luni, trăiesc alte noroade, cu obrazuri albe şi cu locuinţi clădite. Cuprinzându-se din ce în ce mai mult din an în an – după cât îmi arăta pârcalabul – a tot supus grămezile care umblau după vânt cu caii şi cu căruţele şi le-a făcut din capul lui o lege: că toţi oamenii cu faţa în unghiuri şi cu barba rară; şi care au ochii struniţi spre tâmple; şi care stau pe cal toată viaţa lor, încât au gleznele încovoiate şi nu mai pot umbla bine pe pământ; şi care ştiu a zvârli arcanul la o sută de paşi; şi obişnuiesc să mănânce carne crudă frăgezită sub şa; şi pot trage din arc cu amândouă mânile, şi înainte şi îndărăt, lăsând calul să fugă şi cârmuindu-l numai din pulpe; şi care pot lua din zbor cu suliţa un inel de pe pământ; şi care pot călări în picioare pe cal, şi sub pântecele calului; şi care pot umbla fără întrerupere în şa nouă zile; toţi aceştia să se cunoască fraţi; şi să nu-şi fure calul ori muierea, sub pedeapsă de moarte; şi o poruncă s-o îndeplinească chiar dac-ar fi să piară; şi orice altă seminţie s-ar afla împrejur, cât pot umbla ei cu caii, s-o supuie cu viclenie, cu fier, cu prigonire şi moarte. Aşa s-au adunat din toate pustiile, roind fără sfârşit, acei mongoli care n-au cunoscut truda şi mila până ce n-au supus toate seminţiile – cetate după cetate şi împărăţie după împărăţie; întâi kitaii, pe urmă India, pe urmă Vavilonul şi toate ţinuturile turceşti; după aceea Ţara Rusească până la nemţi şi peste nemţi, până la veneţieni. După ce au împlinit asemenea poruncă de la Dumnezeu în vremea lui Ghinghiz, acei călăreţi au stătut. Unii au rămas în olaturile Asiei, alţii au aşezat stăpânire la Crâm. Însă oamenii lui Hmil şi ai lui Tobai bei se duc până la locul cel vechi, în smârcurile sălbatice, şi aduc de acolo pe cei care au început iarăşi a flămânzi şi a-şi ascuţi nasul spre marginile pământului. Deci sub târgurile leşilor au venit în pradă războinici învestmântaţi numai în piele dubită negru, pe cai mărunţi şi lânoşi. Vin, se retrag, se răsucesc şi ocolesc şi iarăşi s-arată; întrebuinţează sabie, suliţă şi laţ, şi dintr-odată dau glas înfricoşat; după aceea încep a zvârli din şpăngi câlţi aprinşi în streşinile caselor. Cum au supus ţinutul şi l-au pus cu fruntea în ţarină, hanul lor împunge, pe o movilă, încrucişându-le, două suliţi cu flamuri: acesta-i semn că se dă oştenilor acel pământ în pradă trei zile. Iar călugări de-ai lor, îmbrăcaţi galben, vin la saivanul hanului, întind covoraşe şi îngenunchiază pe ele cu lumânări în mână şi se închină într-o limbă bolborosită.

— Deci, mă învăţa uncheşul, ai putut să vezi cum Dumnezeu împărăţiile ca pleava le vântură. Pune putere în cel slab şi îngenunchiază pe cel semeţ. Asemenea s-a întâmplat şi cu Hmil hatman, asupra căruia striga cândva măria sa Vasilie-Vodă că are palmele bătătorite de sapă şi ţărănie. Nu era decât un cazac din Ucraina, ajuns pisar al oştirii şi având în folosinţa lui, din mila boierilor, un târguşor lângă Cehrin. Iar după ce au început a fi strânşi în chingi şi pedepsiţi cazacii de la Praguri de cătră stăpânirea Lehiei ca să nu mai iasă la război şi-n pradă pe coasta Mării cu şăicile şi dubasurile lor, s-a întâmplat să aibă domnii de la Cehrin asupra acelui om din prostime cu numele Bogdan Hmelniţki o zavistie şi o duşmănie care i-au îndemnat să-l puie la bătăi şi la închisoare şi să-i hotărască şi osânda morţii. A vrut Dumnezeu să se găsească un prietin care să-l sloboadă din lanţuri şi să-i deschidă loc pe unde să treacă şi să iasă din temniţă. Cum s-a văzut slobod, a stupit în palme, a pus mâna pe sabie şi se vede ce ispravă face, încât acuma numele lui bate asupra Lehiei ca viscolul.

Aceste pilde ţi le-am dat, zâmbea cătră mine pârcălabul, întâi ca să înţelegi de ce a trebuit să treacă Nistrul o domniţă aşa de vestită ca Ruxanda. Al doilea, ca să vezi că, de la nimic, stăpânii din Lehia au scornit ei singuri o silă aşa de cumplită. Au spart un ou şi a ieşit din el un balaur care creşte zi cu zi şi-şi înmulţeşte limbile. Al treilea, ca să pricepi că însuşi Vasilie-Vodă n-a avut altfel de minte decât leşii, stârnind acele seminţii care stau din veci pe cal, cu suliţa şi cu juvăţul. Găsind astfel de meşteşug ca să pornească furtuna, acuma stă cu mirare şi nu ştie cum va opri-o. Se înşală dacă se gândeşte că preţul pe care l-a plătit cu domniţa e îndestulător. Nu-i decât o arvună. Va trebui să mai plătească, până la sfârşitul sfârşiturilor, căci împrejurările cele tainic alcătuite de Dumnezeu s-au mişcat. Iată, călăreţii mei care se duc la Domnie şi se întorc de acolo îmi spun unele lucruri. Ei nu le înţeleg, însă eu le pot despica, deoarece ştiu mai multe. Cel mai de aproape sfetnic al măriei sale, Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, a început să privească din coada ochiului şi să-şi întoarcă urechea îndărăt după ce a trecut pragul. Cât a fost ţara în bielşug şi huzur, toate au stat liniştite. Cum s-au clătit cele rele, se găseşte îndată un vătăman care să le călăuzească.

Lucruri de acestea şi altele îmi spunea uncheşul în zilele de toamnă, când ploua îndelung şi se prelingeau neguri pe Nistru.

— Aştept şi alte veşti, a adaos el într-un rând, şi trebuie numaidecât să-mi vie. Dacă faptele sunt, veştile nu pot întârzia.

Într-adevăr, după ce au curs ploile multă vreme desfundând hleiurile şi umilind puhoaiele, într-o bună zi s-a întors un vânt de cătră Ţara Moscului şi au venit omături pe spulber de furtună. Acele omături s-au amestecat cu glodurile şi s-au prefăcut în grunzuri de fier. După aceea a început a ninge în noaptea Sfântului Andrei, ca să se astupe urmele lupilor şi strigoilor şi, dimineaţa, m-am deşteptat într-o ţară albă pe care n-o mai văzusem niciodată.

Cum s-a bătucit cea dintâi pârtie, s-au auzit într-o zi, nu cu mult înaintea sfintei Naşteri a Domnului Hristos, sănii cu clopoţei, şi au făcut popas boierii de la Iaşi care se duceau la Cehrin cu daruri pentru Doamna Ruxanda şi soţul său şi cu carte pentru Hmil hatman. Din sania din frunte au coborât la Cetate, pentru odihnă, vel spătar Ciogolea şi Ştefăniţă paharnic, nepotul măriei sale Vasilie.

Îndată ce au intrat în odăi la căldură şi şi-au lepădat şubele, pârcalabul a bătut din palme şi a poruncit slujitorilor să puie la foc, într-o oală nouă, vin roş, adaos cu miere, cu scorţişoară şi cuişoare şi numaidecât să-l înfăţişeze aburind prea cinstiţilor oaspeţi, ca să-l beie şi să-i primească puterea şi căldura până în fundul mădularelor.

Foarte mulţămind uncheşului meu, boierii au băut vinul fierbinte şi s-au simţit mai bine. Au mai poftit altă oală nouă, cu alt vin, şi pe loc slujitorii noştri le-au împlinit porunca. Apoi a venit rândul lor să veselească pe pârcalab cu felurite veşti.

Veşti multe n-aveau; aşa că numaidecât şi-au deşertat sacul. Atunci uncheşul meu a bătut iar din palme.

— Domniile voastre aţi isprăvit, a râs el; eu însă mai am. Mitriţă, dă strigăt la cuhnie să iasă unul afară cu cele două oale care au fost aici şi să le spargă de zid, s-auzim noi din casă. Şi într-o clipeală s-o caute pe a treia, s-o umple şi s-o aducă după ce-a începe să sloboadă nouri. Eu socot că a treia are să fie cea mai bună.

Într-adevăr, a treia oală a părut cea mai bună; dar pe urmă lui spătarul Ciogolea i-a venit în minte să cerce şi pe a patra. Când a fost la a cincea, a început să râdă, privind cu fudulie în jurul său.

— Am înţeles şi acuma, a zis domnia sa, că oamenii se împart în două: cei care rămân pe drum şi cei care ajung la capătul drumului. Dacă aş pofti eu acuma să mă sui în sanie şi să mă duc la Cehrin, dumnealui Ştefăniţă paharnic are să-mi spuie că nu-i volnic să se scoale şi să facă doi paşi.

— Nu-s volnic, a răspuns Ştefăniţă paharnic, cu limba trudită; însă dacă domnia ta treci Nistrul, până în ziuă te mănâncă lupii; şi eu te-ajung din urmă să-ţi găsesc numai ciubotele.

— Asta nu se poate, căci nu-i în rânduiala firii, s-a împotrivit spătarul; bărbatul beţiv nu cade de pe cal şi-l ocolesc şi lupii. Să vie sania la scară, căci eu mă duc în noaptea asta la Cehrin.

— Domnia ta du-te la Cehrin, a încuviinţat Ştefăniţă; iar eu mă duc la culcare.

Au venit slujitorii paharnicului şi l-au purtat pe braţe în iatac. Iar Ciogolea s-a răzgândit. Mai degrabă a poftit vin alb nefiert, ca să se răcorească de cel roş. După aceea s-a duce şi la Cehrin. Cât despre lupi, se poate pune rămăşag cu oricine că mai degrabă îi mănâncă el pe ei, decât ei pe dânsul.

Cum a început a bea vin alb, Ciogolea spătar a părut că se limpezeşte şi a început a-şi aduce aminte despre nişte întâmplări tainice din târgul Iaşilor.

— Nişte întâmplări despre care paharnicul Ştefăniţă habar n-are. Nici nu trebuie să le ştie.

— Nu trebuie să le ştie nimeni, l-a îndemnat uncheşul meu.

— Ba sunt unii care le ştiu, şi alţii care nu le ştiu, a lămurit Ciogolea.

Văzând că uncheşul tace, a mai băut un pahar şi s-a uitat la noi cu mare dragoste.

— Domniilor voastre pot să vă spun că acei care ştiu au jurat pe sfânta evanghelie să nu afle nimeni pe lume; iar mai ales să nu afle Vodă, nici oamenii lui.

Pârcalabul a încuviinţat.

— Nici Vodă, nici boierii. Nici, mai ales, Gheorghiţă Ştefan logofăt.

— Cum spui? s-a veselit Ciogolea.

— Nici mai ales Gheorghiţă Ştefan logofăt

— Asta aşa-i, a pufnit vel spătar; Gheorghiţă logofăt nu trebuie să ştie. Nici eu nu trebuie să ştiu. Nici Ion Kemeni, din Ţara Ardealului, nici Diicul spătar din Ţara Muntenească.

— Dacă nu ştiu aceştia, apoi ştiu eu, a grăit pârcalabul, cu mare încredinţare.

Ciogolea s-a înţepenit, cu ochii rotunzi, şi l-a privit ţintă.

— Cum?

— Ştiu eu toate; şi mai ales ştiu o pildă nouă.

— Aşa? Eu cred că nu ştii nimica.

— Bine, dacă nu ştiu eu, atuncea ştii domnia ta, cu Gheorghiţă logofăt şi cu Ion Kemeni din Ţara Ardealului.

— Nu ştim nici noi, dar pilda poftesc s-o ascult.

— Bine. Subţiază-ţi gustul cu vin, ca să-ţi placă. De o bucată de vreme, de când creşte deşteptăciunea pe toate ogoarele şi pe toate imaşurile de-o culeg oamenii şi-o pasc dobitoacele, şi, se împărtăşesc din ea şi jivinile, nu mai este chip să te ascunzi, şi pe puţini îi mai poţi înşela cu vorba. Aşa am auzit asta primăvară, la o margine de dumbravă, cum se ostenea o vulpe să linguşească pe un corb, care avea o bucată de caş în clonţ. Corbul şi-a ferit subt aripă caşul şi-a zis vulpei: Ia să mă leşi în pace; nu mai umbla cu asemenea viclenii; cunosc de la pârcalabul Soroceanu povestea lui Esop. Du-te la măria sa Vasilie-Vodă, căci măria sa încă n-o cunoaşte. A vrut să i-o spuie pârcalabul, dar măria sa nu l-a ascultat.

Ciogolea, tulbure de vin, a stat puţin cu capul strâmb privind într-o parte şi strângând din buze. A prins a se minuna.

— Ţ-ţ-ţ! ai auzit domnia ta un corb grăind? Eu nu cred una ca asta.

— Totuşi am auzit.

— Vorbea de Vasilie-Vodă?

— Întocmai precum am spus.

— Atuncea-i mare poznă. Însă eu fiind aşa de beat, socot că n-am înţeles bine. Potrivit ar fi totuşi, cinstite Pârcalabe, să nu spui povestea asta şi lui Ştefăniţă paharnicul.

— Nu i-o spun, căci eu numai pe domnia ta te socotesc vrednic s-o asculţi.

— Aşa este, a încuviinţat cu înduioşare spătarul; cu toate că nici eu n-am înţeles tocmai bine; însă eu sunt un om de credinţă şi de cuvânt. Dacă şi domnia ta eşti ca mine, apoi află că a venit vremea să se întoarcă, în Ţara Moldovei, o stăpânire din os de domn vechi pământean. Poţi să-i spui şi corbului domniei tale asta, numai Ştefăniţă paharnic să nu afle.

Uncheşul meu s-a mirat, nepricepând cu desăvârşire nimic. Atunci spătarul Ciogolea s-a trudit să-l înveţe că acel os de domn vechi pământean, tocmai de la Alexandru-Voievod cel Bătrân, e Gheorghiţă vel logofăt. Nici atunci pârcalabul n-a înţeles şi Ciogolea s-a arătat prea supărat, începând din nou a-l învăţa şi sporindu-şi învăţătura cu pahare de vin, pe care le împingea cătră pârcălab şi după aceea le trăgea la sine şi le deşerta tot el.

Astfel am aflat, în acea noapte de iarnă, că prorocirile uncheşului meu sunt în mers. După ce s-au desmeticit de vin oaspeţii noştri şi au plecat, cu slujitori şi arme, pe pârtia dreaptă, în pustia lupilor, am stat de vorbă cu uncheşul şi l-am întrebat dacă nu se duce să vestească măriei sale primejdia care-l ameninţă.

— Băiete, mi-a răspuns el; ascultă să-ţi spun altă pildă, pe care n-a povestit-o Esop. Într-un rând stăteau la malul bălţii, în vreme de noapte, nişte ţărani proşti şi sfătuiau feluri de feluri despre căpcăuni şi vârcolaci. Sus în cer şi jos în fundul bălţii, strălucea luna plină. Cum grăiau ei, a sosit un asin de la păşune şi a început să se adape. Pe când îi curgeau lui de pe bot fărâmături de aur, s-a întâmplat să înceapă sus, la luna din cer, întunecime, adică eclipsis. Pe loc, ţăranii au pus mâna pe furci şi au omorât pe asin, căci mânca luna; după cum se şi vedea. Deci arătându-i-se lui Vasilie-Vodă faptele şi adevărurile, eu am să fiu ca asinul. Chiar când le judec şi le arăt, tot eu sunt vinovat, căci, în năcazuri, omul are nevoie să găsească o pricină. După cum s-a văzut, dacă n-aş fi vorbit de primejdie, Kalga han şi Hmil hatman n-ar fi venit asupra Moldovei.

— Atunci ce-i de făcut, uncheşule?

— Nu-i nimica de făcut, Bogdănuţ, decât să-mi plec fruntea la pământ. Acolo-i linişte.

Aceste vorbe aşa le-a rostit uncheşul meu încât au răspuns până în inima mea şi m-am înfiorat. De ele mi-am adus aminte nu multă vreme după aceea.

După Bobotează, solii măriei sale Vasilie-Vodă au trecut înapoi de la Cehrin şi s-au oprit iar, la vin roş, fiert cu scorţişoară. Numai cât Ciogolea spătar a fost cu multă luare-aminte la pahare, stând cuviincios şi tăcând. Chiar după ce a ospătat cu îmbielşugare şi a fost nevoit să adaoge mâncării ceea ce i se cuvine, îndată punea mâna la gură, apoi îşi mângâia barba domolindu-şi vorbele pe care le-avea într-însul. Pe departe şi cu meşteşug a cercat să vadă dacă ne-aducem cumva aminte de nişte poveşti şi de nişte isopii. Nici eu, nici uncheşul nu ne-aduceam aminte de nimic, ceea ce i-a făcut plăcere deosebită. Ca să ne arate cât ne iubeşte pentru asta, ne-a spus veşti de la Cehrin.

— Măria sa doamna Ruxanda, zicea el, stă ca o crăiţă pe un jâlţ aurit, în casele lui Hmelniţki. Ridică un deget şi cazacii se închină în faţa măriei sale. Când spune ceva cu glas subţire, Hmil stă şi o ascultă rânjind cu plăcere, apoi îşi pune mânile la piept şi pleacă fruntea. Chiar când se îmbată, prea rar o suduie.

— Ba mie îmi place Timuş, a adaos cuvânt Ştefăniţă paharnic. Cât stă lângă doamna sa, nu mai îndrăzneşte să beie nici horilcă, nici vin, căci nu-l sufere. Numai când se duce la tabără, îşi îndeplineşte şi legea asta a cazacilor. Iar după aceea, cum ajunge în starea de mânie şi de fală, hotărăşte să-şi facă datoria de bărbat după datina Ucrainei. La ruşi, după nuntă, numaidecât nevasta trebuie să tragă soţului său din picioare încălţările, iar el trebuie s-o bată, ca să-l cunoască de stăpân. Iată, au trecut cinci luni şi încă nu-l cunoaşte de stăpân.

Ciogolea râdea şi făcea cu ochiul.

— Este acolo un ataman cu numele Vihovski, a adaos el, care o păzeşte şi zi şi noapte. Dacă ar fi nevoie, ar trage sabia chiar şi asupra lui Timuş.

— Am auzit şi am şi văzut, a vorbit uncheşul. Acel cazac e un bărbat cu credinţă şi cu iubire pentru Doamna lui; deci îşi va primi simbria.

Uncheşul a întors capul spre mine, să vadă dacă nu-l pândesc cu duşmănie.

— Care simbrie şi ce fel de simbrie? a tresărit Ştefăniţă paharnic.

— Eşti văr drept al măriei sale şi poţi să m-apuci de piept, a răspuns zâmbind pârcalabul, dar vorbele mele nu pot feşteli o faţă domnească. Atamanul îşi va primi simbria care i se cuvine, de la domnul său, deci trebuie să-şi gătească din vreme pomenile şi parastasele.

Boierii au prins a râde iar eu am oftat, mulţămind în sine-mi uncheşului pentru acest judeţ.

În primăvara acelui an 1652, pârcalabul a început a se uita la mine cu zâmbetul lui cel strâmb. Încălicam prea des pe un cal mărunt şi roib, însă cu umblet foarte iute, şi mă duceam să văd cum se încheie dumbrăvile Nistrului şi s-aud cum cântă cucul abia sosit de la ţara Eghipetului. Cânta singuratic şi mâhnit, ca dintr-o mare depărtare a anilor, aşa cum a cântat şiragurilor de tinereţi de la împărătiţele cele de demult până la fetele mazililor care stăteau subt ocârmuirea părcălabului. Mă întovărăşea Mitriţă; şi el mă ducea pe nişte cărări ştiute de dânsul la poieni ascunse, unde prinsese puiul cel de căprioară. Era într-un loc o pădurărie, unde totdeauna se vedea ieşind fum. În altă parte o văgăună ş-un şipot unde s-auzea câte-odată un cântec subţire. Tinereţa mea simţea plăcere şi-n aerul curat, şi-n miresmele celor dintâi flori, şi-n cântec; şi cu o viclenie neîncetat nouă, simţurile îmi dădeau hrana îmbielşugată a anilor mei. Din durerea mea cea veche îmi rămânea ceva care nu era lipsit de plăcere. Îmi câştigam din ea şi învăţătură, cunoscând iubirea veşnică şi în acelaşi timp trecătoare a unei fete: avea un nume frumos, pe care l-am uitat. Vicleniile pe care le deprindeam nădăjduiam să le întrebuinţez când va fi sosit vremea pe care tot o mai aşteptam.

De la Ucraina încă n-aveam ştiri. Aveam în schimb de la Iaşi. Uncheşul îmi dăruise straie nouă, bucurându-se de sănătatea şi de plimbările mele, şi se pregătea să se ducă la Domnie, să cerce a spune măriei sale cum a auzit grăind un corb. Dorea numai să vadă trecute sărbătorile Paştilor. Dar chiar în preajma sărbătorilor s-a împrăştiat în ţară vestea despre isprava lui Gheorghiţă Ştefan vel logofăt.

În soliile lui la Ardeal şi la Ţara Muntenească, acest boier vrednic îşi agonisise bune înţelegeri pentru planurile sale. Vărsase şi ughi de aur lui Kemeni Ianoşi pentru husari şi lui Diicul spătar pentru levinţi. Avea tovarăşi credincioşi şi în jurul măriei sale, însă prea buni băutori de vin şi prea vorbăreţi.

Se apropia Armindenul, când moldovenii obişnuiesc a mânca miei fripţi tâlhăreşte în gropi cu jar şi a bea vin-pelin. Se scot mesele la verdeaţă, sub streşină de pădure, şi lăutarii cântă de se varsă dulce zvon în toate văile. La această zi, obiceiul este a se încura caii, iar mai ales a se întrece din pahare. Mare laudă dă acest neam biruitorilor şi-i cinsteşte pe beţivii care-şi păstrează cumpăna până la sfârşit. Deci Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, ştiindu-l pe Ciogolea spătar luptător la întrecerile Armindenului, s-a temut că iar a spune unora şi altora felurite vorbe. A grăbit lucrul său, trimeţând cărţi unde trebuia, şi s-a hotărât să lepede în Iaşi şi pe spătar, şi pe fratele acestuia, şi pe Ştefan serdar.

Lucrurile temeinice se fac cu oameni tăcuţi, aşa că în preajma Floriilor, i-a căzut veste de la Bogdana, unde jupâneasa domniei sale zăcea bolnavă şi trăgea să moară, într-un suflet a alergat la măria sa Vodă Vasilie, tânguindu-se pentru asemenea năcaz şi cerând deslegare să plece numaidecât; poate-a mai apuca-o în viaţă, să se ierte cu dânsa şi s-o lese să treacă împăcată în lumea cea de veci, unde ne vom duce cu toţii.

Cu aşa glas supărat a grăit, vărsând lacrimi, încât măria sa Vasilie s-a înduioşat şi i-a poruncit să plece numaidecât.

Cum a ieşit vel logofăt din valea Şiretului şi a apucat calea muntelui, pe Trotuş în sus, a şi început a bâzâi zvon în ţară despre oşti de la Ardeal şi de la Ţara Muntenească.

Atunci, de spaimă, văzându-se lepădaţi, Ciogolea spătar şi fratele său Gavril au slobozit glas şi căzând la genunchii măriei sale, au mărturisit taina.

Abia în ceasul acela a înţeles Vasilie-Vodă ceea ce ştiau de mult corbii de la Soroca. Umflându-şi glasul cu mânie, a răcnit ca un leu în divan şi a trimes sub satârul gealatului pe Ciogoleşti. A dat poruncă la slujitori să-şi gătească săneţele şi să-şi ascută săbiile; a rânduit crainici care să cheme oameni de pretutindeni în leafă; a trimes vestitori la satele de răzăşi şi de mazili; a poruncit rugăciuni în toate mănăstirile şi privegheri neîntrerupte la ctitoriile măriei sale; şi a nădăjduit că, ajutându-l Dumnezeu, va izbândi să sfarme măselele vicleanului. În acelaşi timp şi-a adus aminte şi de unele vestiri şi prorociri ale pârcălabului Soroceanu, găsindu-le peste fire de ciudate.

Astfel Cel înţelept şi Atoateştiutor, a cuvântat măria sa în divan, îmi vădeşte cele bune şi cele rele. Pe voi toţi cei credincioşi şi cuminţi vă cunosc, căci aţi ascultat cuviincios şi aţi îndeplinit cu credinţă. Cei cu limbă neliniştită să se teamă însă, căci vorbele lor s-au potrivit prea mult cu întâmplările. Unii au mărturisit păgânilor cele ce s-au petrecut la Rezina. Alţii s-au.împotrivit la încuscrirea noastră cu prea puternicul Bogdan Hmelniţki hatman. Acuma sabia hatmanului va cădea greu asupra neprietinilor noştri. Vom şti să plătim unora viclenia, altora prostiile.

Pârcalabul a stat pe loc, dându-şi samă că înţelepciunea măriei sale e primejdioasă.

— Ascultă, băiete, mi-a zis el, pregătindu-şi căruţele şi slugile pentru cale lungă. Muntele cel nalt se năruieşte mai degrabă decât chibzuiam eu. Tu fii cu luare-aminte şi dă trupului meu hodină la Schit, după ce asinul îşi va fi primit pedeapsa nelegiuirii lui.

— Uncheşule, i-am răspuns eu cu supărare, întâmplarea cu vel logofăt poate să fie păgubitoare pentru măria sa, însă n-are legătură cu noi. Ne ducem, ne pustiim în munte şi aşteptăm. Nădăjduiesc că măria sa Vodă va ieşi biruitor; atunci va înţelege adevărul şi-şi va schimba vorbele.

Bătrânul m-a cuprins lângă sine, râzând, cu faţa slăbită.

— Ai dreptate să vorbeşti astfel, băiete, m-a certat el cu blândeţă. Tu eşti ca via, care-şi întinde lăstarii pretutindeni, acoperind şi biruind totul. Abia la urmă, când toată această putere a căzut veştezită, din lamura soarelui se alege puţintel vin. Acuma tu ai în tine acea tinereţă fără moarte, pe care am avut-o şi eu. Din năcazurile dragostei tale ai ieşit tot tare. Tu nu poţi înţelege nici lucrurile în sine, nici sfârşitul lor. Află că ceea ce va fi cu mine nu e o întâmplare singuratică; şi de ea nu eşti legat numai tu. Noi toţi – şi măria sa Vodă Vasilie, şi vel logofăt Gheorghiţă cu tot neamul, şi cazacii din Ucraina, şi toţi cei care au fost dintru început – suntem amestecaţi într-o nuntă care va mai dura. Au dănţuit la dânsa de două ori tătarii lui Kalga; vor mai dănţui zaporojenii lui Hmil hatman. S-amestecă Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului. Vin în petrecere şi leşii. Asta, Bogdănuţ, e nuntă domnească şi ţine lung. Bătrânii rămân în urmă şi cei tineri se duc cu dânsa înainte.

Ascultă, băiete, a urmat el, tu ia pe Mitriţă şi porneşte cu el la Domnie. Înfăţişează-te la măria sa şi spune-i c-ai venit să-l slujeşti cu sabia, după a mea poruncă. În vremea asta, căruţele cu slujitorii mei vor ajunge la adăpost în munte, la Schit. Iar eu stau aici la datorie, până ce te vei întoarce tu. Doresc să n-aibă dreptate nebunii, adică cei care se bucură de schimbări. Orişicum va fi, să ne plecăm frunţile şi s-aşteptăm judeţul lui Dumnezeu.

După porunca uncheşului, i-am sărutat mâna şi am purces spre Iaşi cu Mitriţă.

Am luat cu mine numai schimburi uşoare şi arme. Mitriţă purta şpangă. Eu aveam un arc scurt, pe care mă deprinsesem a-l încorda cu săgeţi subţirele cu vârf de aramă. Aveam în cucura de la oblânc patruzeci de săgeţi. Pe lângă şpangă, slujitorul meu avea buzdugan. Pentru vălmăşag eu aveam sabia, dăruită cu doi ani în urmă de uncheş. Îmi venise deci vremea să ies de sub mâna bătrânului şi să slujesc singur. Eram bucuros de asta şi am uitat curând de întristarea părcălabului, rămas singur la Cetate. Vremea era strălucită, cu desăvârşire nepăsătoare de războaie, înflorind ceas cu ceas.

Cum am trecut Prutul, m-am alăturat de pâlcuri de boieri din ţinutul Botoşanilor, care grăbeau cu slujitorii lor la şleahul cel mare din valea Moldovei. Umblau întruna zvonuri de oşti ale lui Gheorghiţă Ştefan dinspre Focşani şi Trotuş şi Domnia se grăbise a-şi adăposti o parte din averi spre munte. Ştefăniţă paharnic primise de la măria sa poruncă să aibă în grijă a scoate din Cetate de la Neamţ, alte odoare grămădite din vreme acolo. Deci drumul Romanului trebuia păzit. Toţi acei boieri de la ţinutul Botoşanilor mi-au vestit trecerea în grabă a lui Stamatie Hadâmbul postelnic la Hmil hatman.

Fiind tânăr şi buiac, m-am lăsat dus de vânt şi de alţi coconi nebuni ca şi mine. Nu m-am grăbit la scaunul Domniei, ca să îngenunchez la măria sa Vasilie-Vodă. Am socotit slujba mea mai folositoare unde-i primejdia, unde chiar măria sa dăduse poruncă de apărare. Pe lângă asta erau şi popasuri bune la acel drum domnesc, pe care eu întâia oară le cunoşteam, cu vin bătrân şi hangiţe tinere. Aş putea spune că două zile de umblet mi-au fost numai o încântare, până ce am văzut lucind turlele bisericilor din târg de la Roman.

XVI.

La căpătâiul morţilor arde făclia sufletului lor şi stau de pază Dumnezeu şi un morar.

Despre întâmplările iuţi ale acelor ceasuri mi-au rămas în amintire destule lucruri: toate au fost însă copleşite de o bătaie de aripă a morţii, care m-a doborât iarăşi, ofilindu-mi inima.

Umblam fără grijă între coconii aceia prea vorbăreţi. Mă înfrăţisem cu unii din ei. Le eram drag şi mă ocroteau la mâncare şi băutură, pe la vornicii de prin sate, ori la hanuri cu nume bun. Eram ca prigoria care se lasă legănată de soare şi pluteşte sticlindu-şi penele.

Cum am trecut de târgul Romanului, localnicii au prins a da veste anumită de oştire ungurească. Ştiau că suie în susul Şiretului şi că unele pâlcuri au ajuns nu departe de acolo. Aveam între noi cârmuitori cuminţi; mai ales ne bizuiam într-o barbă căruntă a lui Sandu Catargiu. Adevărat că din acea barbă ieşeau şi doi ochi bulbucaţi şi un glas gros şi plin de mânie. Cum s-a aflat de pâlcuri ungureşti, barba s-a întors cătră Iaşi, ca şi cum ar fi vrut să se închine. Coconii au stat din vorbă şi şi-au pipăit săbiile. Pe urmă unii au poposit la nişte budăie subt un deal, ca să-şi adape caii. Alţii au tras pită şi brânză din desagii de la oblânc.

— Ţineţi caii şi lăsaţi mâncarea, a strigat cu aceeaşi mânie barba căruntă, holbându-se. Călăreţul trebuie să-şi păstreze până sara pântecele deşert şi dobitocul vition.

Cum a strigat asemenea cuvinte, s-au şi arătat călăreţi pe clina prăvălatică. Erau doi, unul după altul. Unul fugea înainte, sprinten. Celalalt în urmă, la o sută de paşi, bătându-şi calul cu pana săbiei. Iar mai în urmă chiuiau după dânşii, în limbă străină, husari unguri. Doi dintre aceştia se apropiau cu fiecare copcă tot mai mult de cel care-şi bătea calul şi întârzia.

Unii dintre tovarăşii mei i-au cunoscut pe dată. Cel din frunte a şi sosit în dreptul nostru, ţipând:

— Scăpaţi-l pe Iacomi. Şi-a lăsat la Roman caii lui şi a încălicat cal de olac.

— Acesta-i Alexandru Costin, îşi vorbeau unul altuia coconii; şi celalalt e Iacomi, vătavul de aprozi.

Au pus mâna pe arme şi au săltat cu caii la drum.

Cei doi care-l ajungeau pe lacomi au bătut asupra lui din pistoale. La a doua păreche de focuri l-au doborât. A lunecat într-o parte din şa şi a rămas atârnat într-o scară, cu picioarele crăcănate şi mânile răstignite. Calul a abătut peste câmpuri.

Cum ne-au zărit, ungurii au strâns frâiele, au ocolit în scurt şi au întors. Cei de pe deal s-au învârtejit mai repede; cei doi de pe clină, cu pistoalele goale, au poticnit, întârziind. Am auzit lângă mine pe Mitriţă slobozind un fel de răcnet subţire, parcă se mira. Roibul meu cel mărunt şi-a repezit înainte botul, furându-mi dintre degete frâul, şi până să-l stăpânesc, era în goană asupra husarilor, lângă tovarăşul lui, pe care Mitriţă îl mâna drept în primejdie. Fără să-mi dau bine sama ce fac, am scos arcul în faţă şi am ales o săgeată din cucură. Mi-am adus aminte, nu înţeleg de ce, de istorisirile uncheşului cu războinicii lui Ghinghiz-Han, care trăgeau cu arcul în toate felurile. Am tras asupra celor doi, fără să nemeresc. Mitriţă urma să ţipe cu mirare. Am mai pus o săgeată în strună şi am tras iar fără izbândă. Tovarăşul meu şi-a încordat deodată braţul ridicându-se în scări, şi a aruncat şpanga. Clonţul de fier a trecut printre fugari şi a căzut, scăpărând în cremeni. Am tras a treia săgeată, tocmai când fugarii treceau dealul. Am lovit unul din cai la un picior din faţă, sub genunchi. Călăreţul a căzut cu fruntea înainte, calul a rămas în urmă, cu copitele încrucişate sub pântece. Îndată am fost asupra ungurului şi l-am cules de-o aripă, aducându-l cu mare fală la vale, unde ne aştepta râzând barba lui Sandu Catargiu.

Lângă acea barbă s-a alăturat îndată alta, a lui Alexandru Costin stolnic. Amândouă m-au învăluit şi m-au îmbrăţişat.

— Aşa viteaz îmi place şi mie, strigă Catargiu. Iar coconii mă băteau cu cuşmele. Făceau bine că mă răcoreau de fierbinţeală. Râdeam şi căutam să-mi dau samă cum am putut prinde pe ungur. L-am prins bine, cugetam eu, cu oarecare ajutor al lui Mitriţă. Mai ales ţipătul lui mă împunsese şi mă repezise. M-am uitat la el pe furiş. El nu râdea. Stătea de vorbă cu ungurul, mai mult în semne; uneori se strâmba, ca să se facă mai bine înţeles; şi tot îi dădea să mănânce dintr-o bucată de pită. Dar ungurului nu-i era foame. Respingea pita cu mâna, iar Mitriţă o mânca singur, închipuindu-şi că hrăneşte şi pe prins.

Boierii şi coconii se veseleau, privind. Apoi barba a rostit cu multă cuminţenie poruncile care se cuveneau şi ne-am întors iarăşi pe drumul pe care venisem. Ne-am întors călărind chiar cu mai multă iuţeală. Drumul nu mai era al nostru tot. Avea şi alţi stăpâni, cu pistoale. Şi venea şi sara.

Vremea de noapte aduce popas. Deci, închipuindu-ne că husarii se opresc, noi ne-am împins caii mai departe, ca să punem între noi şi duşman cât mai multă vreme şi să putem vesti de sârg pe măria sa.

— Aşa fac boierii războaiele, mormăia Mitriţă. Noi ne bizuim mai mult pe labele noastre; ei se bizuie mai mult pe cai. Dacă ne dă măria sa un zlot pe ungur, apoi avem bani de cheltuială.

Apropiindu-mă de scaunul Domniei, mi se părea că trebuie să mă arăt semeţ şi c-o mână în şold, ca să mă privească lumea de la ferestre şi din cerdacuri. Am aflat însă îndată că târgul e pustiu. Slujitorii domneşti de la mănăstirea Balicăi se lăudau că ei au aflat mai degrabă decât noi veşti de la unguri şi chiar de la munteni. Deci măria sa Vasilie-Vodă, cu boierii şi cu unii din târgoveţi, s-au mişcat spre Prut.

— Foarte bine, a încuviinţat barba cea căruntă.

Mitriţă se arăta cu totul nedumerit. Atuncea eu i-am lămurit că măria sa Vasilie-Vodă nu fuge. Dimpotrivă, vrea să bată război. A luat cu sine slujitorii toţi; şi darabanii şi drăganii, şi siimenii şi nemţii, neuitând puştile. Stau în jurul lui toţi boierii, care de care cu sabie mai grea. S-au adunat şi gloate în leafă, după obiceiul pământului, câtă frunză şi iarbă.

— Atuncea de ce nu stă aicea, ca să se bată? se mira Mitriţă.

— Nu stă, după cât înţeleg de la bărbi şi de la slujitori, am răspuns eu, ca să nu se pârjolească iarăşi târgul. Abia l-au clădit din nou oamenii, din topor şi din bârne şi acum iar să ardă? Pe urmă, mai bine este să bată război lângă apa Nistrului, pentru că dincolo-i ţara lui Hmil hatman.

Asta era o cuminţenie a măriei sale şi a dregătorilor, care mie mi-a plăcut. Mitriţă mormăia că nu-i place; ştia că de la malul Nistrului poţi zvârli cu căciula şi stupi în Ucraina, însă, la noi la Soroca, asemenea cuminţenie are alt nume.

Totuşi s-a supus şi a urmat să-şi ducă ungurul în juvăţ şi legat pe cal, nădăjduind să câştige pe el bani de cheltuială.

Am umblat pe urmele măriei sale din popas în popas, până ce l-am ajuns la un sat ce se chiamă Potârnicheni, în drumul Hotinului. Cum ne-am amestecat cu oastea Domniei, am aflat alte zvonuri decât acele care ne sunaseră nouă la urechi. Noi veneam cu ştire că logofătul Gheorghiţă Ştefan ar fi apucat scaunul Iaşilor; iar aicea unii spuneau că slujitori orheieni de-ai vicleanului au şi purces în căruţă pe vlădica Ghedeon de la Episcopia Huşilor, ca să vie să-l miruiască şi să-l binecuvânteze, la Sfântu-Neculai Domnesc, pe Gheorghie Ştefan-Voievod. Se aflase chiar că Gheorghie Ştefan-Vodă primeşte slujitori cu lefi mai bune decât la alte Domnii, şi iartă slujbe trecute, la alţi domni. Noi mai oblicisem pe drum cum că Hmil hatman numaidecât va să repeadă pe feciorul său Timuş, cu oaste de frunte, ca să vie în sprijin lui Vasilie-Vodă. Dar slujitorii râdeau. Ei aflaseră că Timuş nu vine în Ţara Moldovei decât când s-or coace cireşele, plăcându-i domniei sale, ca şi cucului, prea mult aceste roduri.

Aflând măria sa Vasilie-Vodă de războiul nostru, adică al meu şi al lui Mitriţă, şi de izbânda ce avusesem, a dat poruncă să fim aduşi înaintea slăvitei sale feţe. Ne-am înfiinţat numaidecât, eu înainte iar slujitorul meu îndărăt, cu robul. Cum m-a văzut, măria sa Vasilie-Vodă m-a cunoscut şi s-a bucurat.

— Ha-ha! tu eşti, Sorocene? Tu ai săvârşit asemenea ispravă?

Am îngenunchiat la măria sa, fără frică. Se aflau de faţă, sub cortul deschis, pe lângă boieri de credinţă, şi Boj, căpitanul de lefegii, şi căpitanul de darabani Cara. Stăteau rezemaţi în săbii şi mă priveau zâmbind.

— Milostive Doamne, am zis eu cu smerenie, am făcut ceea ce se cuvenea, pentru stăpânul meu, după poruncile pe care le-am primit de la pârcalab.

— Care pârcalab? a tresărit Vodă, privindu-mă pieziş.

— Uncheşul meu, pârcalabul de Soroca, luminate Doamne.

— El te-a trimes?

— El m-a trimes în slujba măriei taie.

Vodă a tăcut puţin. S-a uitat la boieri şi la căpitani cu mirare; în urmă s-a întors cătră oşteanul lui Kemeni, după aceea iar a venit cu privirile spre mine.

— Am auzit că l-au doborât cu pistoalele pe Iacomi.

— Aşa, milostive Doamne.

— Şi numai tu ai ieşit asupra lor?

Eu am tăcut. Ungurul de lângă Mitriţă, pe care noi îl cunoşteam mut şi timp de pe drumul Romanului, deodată a început a grăi moldoveneşte, încât am răsărit spre el ca spre un duh necurat.

— No, că vrednic fecioraş de domn, a strigat el. Numai domnia sa şi cu sluga au îndrăznit a veni asupra noastră.

Mitriţă l-a privit urât şi l-a pălit cu cotul.

— Măi nebune, i-a şoptit el; ai început a grăi? Hm! pân-acuma era ungur… a lămurit el măriei sale.

— Am fost în leafă la Kemeni Ianoş, s-a amestecat iar robul; dar acum mi-i voia să am alt stăpân.

— Vrei să intri în leafă la mine? s-a veselit Domnul.

— Apoi da, ca să nu mă vândă fratele istă al meu pe-un ban de aur. De aceea am şi tăcut până acuma. După război îmi iau paralele ce mi se cuvin şi mă întorc iar la ciobănie.

Măria sa Vasilie-Vodă s-a mirat de aceste vorbe şi i-au plăcut. Ne-am veselit şi ne-am mirat şi noi. Apoi măria sa a poftit să afle cum a fost întâmplarea şi a întrebat şi pe mocanul cel viclean cele ce dorea să ştie. M-a bătut pe umăr.

— Ascultă, Sorocene, mi-a grăit cu bunătate măria sa; întâmplarea asta, ca toate, a fost orânduită de Dumnezeu.

Şi tot rânduită este şi cartea pe care am să ţi-o dau la mână, poruncindu-ţi să te cobori la Soroca, întru întimpinarea uncheşului tău.

M-a bucurat porunca fără să o înţeleg.

— Stamatie postelnic, a urmat măria sa, n-a putut trece la Cehrin. Spune că l-ar fi sfătuit pârcalabul să nu treacă. Iar eu am avut nevoie să vestesc pe cuscrul meu. Deci am poruncit să-mi fie adus Ştefan Soroceanu, să-şi deie samă. Tu du-te cu această carte pe care ţi-o dau la mână şi mi-l adă ca pe un prietin. Înţeleg că Stamatie l-a pârât cu duşmănie. Dar Dumnezeu dă pe faţă adevărul.

Acuma pricepeam. Am sărutat mâna lui Vodă. Luminăţia sa a poruncit pisarului să aştearnă pe hârtie, cu pana, aceste vorbe: „Noi Vasilie Voievod, poruncim să nu cuteze nimene a aduce vătămare credinciosului nostru boier Ştefan pârcalab de la Soroca”.

Am strâns hârtia la sân şi am cerut învoire măriei sale să mă grăbesc. Am încălicat în grabă cu Mitriţă, lăsând luminăţiei sale, în dar, robul nostru.

— Auzi, a dracului cioban, mormăia Mitriţă pe când ieşeam afară din tabără. Tace, se uită pe sub sprâncene şi învaţă a vorbi omeneşte. Se chiamă că am prăpădit un zlot.

Eu îmi făceam socoteală că am câştigat în schimb viaţa uncheşului.

Am intrat fără întârziere în drumul Sorocei, făcând popasuri oriunde găseam slujitori şi oameni de rând. Îi întrebam întruna de veşti din jos, aşteptând cu strângere de inimă s-aud rostind numele părcălabului. Ascultam veşti după veşti, ba de la târgul Iaşilor, unde se aşezase în scaun şi împărţise dregătorii nouă măria sa Gheorghiţă Ştefan; ba de la unguri şi de la munteni, care aveau de răscumpărat năcazuri multe de la măria sa Vasilie-Vodă; ba de la Hmil hatman, care mişcase o samă de zaporojeni şi repezise poruncă grabnică la cei mai tari atamani de la Pragurile Niprului. Cum s-or aduna împrejurul lui Timuş, trec de-a dreptul cu caii prin Nistru şi după ce suie la cestalalt mal, trag săbiile şi nu se mai opresc decât la Iaşi. Aşa că domnia lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă se arăta trecătoare şi noroadele trăgeau tot cătră Vasilie-Vodă, nădăjduind leafă, dobândă şi scutire de dabile.

A doua zi am început a afla veşti despre pârcalab.

Spuneau unii că l-ar fi găsit Stamatie Hadâmbul cu scrisori de la Gheorghiţă Ştefan-Vodă şi de la Kemeni. Alţii, că însuşi Vodă Vasilie i-ar fi simţit viclenia. Alţii, că l-ar fi pârât fraţii Ciogoleşti înainte de a-şi pune capetele sub sabia călăului. Alţii, că Ştefăniţă paharnic l-a apucat de grumaz şi-l duce legat în căruţă la măria sa, unde-l aşteaptă fără întrebare şi judeţ osânda. Alţii, că s-ar fi supărat pe el Hmil hatman pentru felurite vorbe purtate din hotar în hotar şi Vodă îl chiamă pe pârcalab la el, ca să-l ocrotească.

Ştefan Soroceanu pârcalabul era bărbat cunoscut de mult în toate ţinuturile Moldovei. Şi unele din vorbele lui le purtau oamenii din gură în gură. Umblau pe sama lui şi cuvinte pe care nu le spusese niciodată. Privirea lui răutăcioasă şi zâmbetul lui într-o parte nu prea plăceau multora dintre boieri. De unele vorbe de ale lui făcea haz prostimea; de altele se veseleau curtenii. Cum s-a zvonit de ridicarea lui Gheorghiţă Ştefan cu oşti, pârcalabul ar fi spus cum că începe de acuma hăituiala lupilor. Când s-a aşezat Doamna Teodosia în Cetate la Suceavă, tot el ar fi zis că a intrat lupoaica cu puii la ghizunie. Pe boieri îi tălmăcea pârcalabul cum că petrec pe măria sa cu cinste la hotar şi pe urmă se ploconesc cu smerenie, se încălărează şi grăbesc să se întoarne cătră domn tânăr. Cu ochiul de cătră Nistru plâng şi cu cel de cătră Iaşi râd. Alţii sunt mai harnici şi se întorc de pe acuma la casele lor, să-şi caute sub divan papucii. Numai prostimea e cu credinţă. Se duce la Vasilie-Vodă, ca să primească lefe. Îndată ce vistierul le-a lepădat o simbrie, ţăranii încep a se scărpina după ureche şi se duc peste noapte la domn nou, ca să găsească acolo parale mai bune. La asemenea iepuri, bun domn a fost asemenea lup.

Unii râdeau şi spuneau o ghicitoare, la focurile de popas:

— Dă, Doamne, două domnii, să mâncăm două simbrii.

Spuneau şi alte prostii şi zicale, care stătuseră, în vremea stăpânirii lui Vasilie-Vodă, la clocit, iar acuma ieşiseră din găoci şi fugeau prin lume.

Cum e în astă-sară, la Mişcoreni, am aflat că-l aduc pe uncheşul meu slujitori cătră Hotin, la măria sa. A doua zi m-am sculat foarte de dimineaţă şi am pornit întru întâmpinarea lui, cu Mitriţă, pregătindu-mi în mâna stingă cartea Domniei. Îndată am prins din gura oamenilor un zvon, întâi nelămurit, cum că l-ar fi ajuns pe uncheşul meu, din urmă, cazaci de-ai lui Timuş şi l-au ridicat, să-l ducă la stăpânul lor. Pe urmă, dintr-odată am înţeles, că uncheşul meu s-a oprit pe cale şi trebuie numaidecât să mă grăbesc eu singur cătră dânsul, deoarece el nu mai are putere să vie cătră mine. Slujitori de-ai Hadâmbului şi de ai paharnicului Gheorghiţă l-ar fi despoiat de banii pe care-i avea asupra lui şi de unele odoare care-i mai rămăseseră şi cu care-l aduceau. Am întrebat dacă pot găsi pe Stamatie postelnic şi pe paharnic să le arăt cartea domnească. Oamenii nu puteau şti dacă acei dregători au fost cu uncheşul meu. Alţi spuneau că Hadâmbul a trecut în Ucraina şi paharnicul la Hotin. Pârcalabul a rămas singur la o margine de sat, prădat şi lovit. Acel sat, Drobuşor, nu mai era depărtat de mine decât cale de două ceasuri, când am aflat vestea. Ne-am împins caii cu repeziciune şi am ajuns la o margine de crâng, pe un tăpşan, subt un deal cu moară de vânt în vârf.

Era o vreme lină de primăvară. Lângă măcieşi înfloriţi, cântau cu hărnicie păsărele mărunte. Morarul din deal coborâse la tăpşan şi sta neclintit lângă un trup de om acoperit în întregime c-un lăvicer vrâstat negru şi roş. Era un moşneag uscat cu bărbuţă albă. Pusese în iarbă, între flori de păscuţe şi toporaşi o tătărcuţă în care ardea o făclioară.

Când am descălicat, păsărelele au tăcut, apoi au sfârâit din aripi cătră moara de sus. Moşneagul s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să-şi apere mortul. M-am repezit în genunchi şi am dat la o parte lăvicerul. Pârcalabul stătea cu faţa în sus, privindu-mă fără zâmbet, eu ochii îngheţaţi. Tâmpla stângă îi era zdrobită de o lovitură de buzdugan ori de muche de topor.

Abia am putut îngâna:

— Uncheşule!

Mi-am aplecat fruntea spre pieptul lui, simţind în mine un deşert al spaimei. Nu puteam încă plânge.

— Ce s-a întâmplat, uncheşule? am întrebat.

Pârcalabul a tăcut, urmând a mă privi din noaptea lui încremenită.

— Ce-a fost? am strigat eu cătră moşneag, ameninţându-l cu scrisoarea lui Vodă. Spune-mi ce-a fost. Ai aflat? ai văzut?

— Am văzut… am văzut… a prins a se tângui morarul, cu voce puţintică.

— Spune. Altfel te pun şi pe tine alături.

— Spun, de ce să nu spun? Nu vă supăraţi pe mine, căci nu sunt cu nimica vinovat. Au stătut aici slujitori domneşti în popas, având cu ei pe acest boier. Au poruncit să le dau făină. Le-am dat făină. Au aprins foc şi au gătit mâncare. Cum ospătau, iaca vin din urmă cazaci. Erau cu ei şi doi boieri moldoveni, dar au rămas deoparte. Asaulul a venit cu patru zaporojeni la foc şi a întrebat, ploconindu-se, dacă acel boier care merge cu slujitori la Domnie nu-i cumva pârcalabul de la Soroca.

— Ba el este, au răspuns slujitorii. Iar acel boier pârcalab n-a spus nimica. Nici s-a veselit nici s-a întristat.

— Domnia ta eşti acel pârcalab? a întrebat asaulul.

— Eu sunt, a răspuns boierul.

— Apoi dacă eşti domnia ta, noi avem poruncă de la stăpânul nostru Timuş, a zis asaulul. pe care trebuie numaidecât s-o aducem la îndeplinire.

— Care poruncă? a întrebat boierul.

— Ai să vezi numaidecât, a răspuns asaulul.

— Bine, a primit pârcalabul, şi a oftat încrucişându-şi mânile pe piept. Asaulul a făcut semn şi zaporojenii de lângă el au lovit dintr-odată pe boier cu toporaşele, în ceafă şi la tâmplă. L-au lăsat şi s-au dus. Slujitorii Domniei i-au luat ce au crezut ei de cuviinţă, bani şi scule. Am rămas numai eu cu măria sa şi i-am adus această făclioară. Sufletul ia dintr-însa lumină şi poate trece prin vămile întunericului la Dumnezeu.

Bătrânelul vorbea cu un glas moale, dar fără nici o întristare. Eu aveam în mine ceva, ca şi cum inima mi-ar fi fost ghemuită între clonţi de spini. Mi se golise fruntea de orice fel de gând. Înţelegeam numai că nu pot plânge şi nu pot face nimic. Când am întors ochii în laturea mea, unde auzeam un fel de zgomot ciudat, am văzut pe Mitriţă ştergându-şi cu putere şi necontenit obrazul potopit de apele ochilor lui femeieşti. În acelaşi timp smârcâia cu putere şi pufnea. Amesteca din gură, într-un ţipăt stăpânit şi scheunat, sudălmi împotriva vrăjmaşului. M-am uitat la el cu mirare.- mirat mai mult de pustiul din mine. Pe loc a început a trage cu mânicile minteanului, într-o parte şi-n alta, pe obraz şi pe ochi.

— Stăpâne, mi-a vorbit el, cu alt glas, liniştit; nu-l putem lăsa pe măria sa aici. Trebuie s-aducem un preot, să-i cetească o moliftă, după aceea îl ducem la odihna lui pe care a poruncit-o.

— Aşa este, Mitriţă. Pân-acolo-i loc depărtat. Ar trebui să-l ducem la Schit.

— Ştiu, măria ta. Să-l ducem acolo. Trebuie chiar să-l pornim fără întârziere, să nu vie neprietini să-l caute.

— Nu mai au ce-i lua, Mitriţă.

Flăcăul nu mi-a răspuns. Şi-a tras pe sprâncene cuşma; apoi a lepădat-o. S-a întors la cai şi le-a legat frâiele de o răsură înflorită. Şi-a scuturat de pe mânici şi straiul de şiac, a venit la moşnegel şi l-a tras după sine, punându-i întrebări şoptite şi dându-i porunci.

Eu am rămas singur cu uncheşul privindu-l în tăcere. Câteodată mă miram că nu i se arată pe obraz zâmbetul lui strâmb. Stam cu aceeaşi inimă înghimpată şi cu aceeaşi secătuire a întregii mele fiinţi. Când s-au întors tovarăşii mei, am început a mă mişca şi eu, dându-le ajutor. Preotul din sat nu era acasă.

— Nu-i nimica, zicea Mitriţă; avem noi călugăr la Schit.

A întins pe iarbă al doilea lăvicer. Deasupra lui au adus şi au aşezat cu grijă pe pârcalab în lung, înfăşurându-l strâns în pături. L-au legat şi într-al doilea lăvicer şi au cusut cu ţepuşi toată această alcătuire. Sarcina au purtat-o la drum şi au întins-o într-o cărucioară, sub fân. Mitriţă a dus calul lui între hulube. I-a scos şaua şi celelalte halaturi şi le-a grămădit lângă mort. I-a potrivit calului hamuri de frânghie şi cerc. A rupt o nuieluşă de sânger, şi-a ridicat de jos cuşma, şi-a tras pe mânici minteanul şi s-a arătat gata de drum. A întors spre mine obrazul:

— Stăpâne, dă creştinului acestuia un ban de argint pentru cărucioara lui; dă-i şi un bănuţ pentru lumânărică; şi să nu mai stăm pe loc.

Am pus în palma morarului plata. El a primit-o închinându-se şi sărutându-mi mâna. A suspinat o vorbă pe care n-am înţeles-o. Am încălicat şi m-am luat după cărucior.

Flăcăul umbla pe jos, îndemându-şi calul cu vărguţa de sânger.

Am mers aşa până-a doua zi sara, cu puţine popasuri. Rupeam în dinţi, din mers, pastramă şi pită. Popririle le făceam mai mult pentru cai şi alegeam locuri cu izvoare, ca să ni se potolească arşiţa. Am umblat pe drumuri cotite, abătându-ne din şleahuri. Cum am ieşit dincolo de apa Moldovei, nu mai aveam frică de slujitori ai lui Vasilie-Vodă. Lumea îşi vedea de treburi şi popii îşi ascuţeau penele de gâscă, pregătindu-se a însemna în ceasloave domnia cea nouă, cu toate semnele ei. Mai ales un semn neîndoielnic era ştiut: că se arătaseră pe câmpuri, în acea primăvară, ţiştari fără număr.

Am intrat noaptea sub brad şi ne-am călăuzit drumul cu cetini aprinse. Într-o târzie vreme, când s-a suit jumătate de lună asupra codrilor, am chiuit din deal pădurarii şi ei mi-au răspuns buciumând. La miezul nopţii am intrat la Schit şi am dat jos povara noastră, sub pridvor. Fără întârziere, fratele Filip s-a suit în turn şi clopotul cel nou de la Liov s-a auzit bătând o singură dată în dungă, prelung, întâia oară. Am stat ascultând până ce s-a stins zvonul şi am scos pe pârcalab din strânsoarea lăvicerelor.

Chiar în acea noapte pădurarii au alcătuit sicriul, pe când noi ceilalţi stăteam în priveghi, iar cuvioşia sa monahul Agapie cetea din carte vorbe de mângâiere. Când a răsărit soarele aurind florile din poieni, am deschis gropniţa din mijlocul bisericii şi am zidit pe uncheş în cotlonul lui. L-am închis cu cărămidă şi var. Iar chihaia şi doi din feciorii lui au sunat din cornuri, vestind şi ei singurătăţilor trecerea din viaţă a stăpânului. Muierile pădurarilor boceau afară stând în genunchi pe iarbă, cântând şi legănându-şi capetele.

Abia când s-a isprăvit îngropăciunea, şi mi-au căzut braţele în lungul trupului, m-a înjunghiat o durere pe care de mult o aşteptam. Mi s-a suit sângele în ochi, cu lacrimi. Am început a rupe de pe mine straiele şi a striga împotriva ucigaşului. Îmi spuneau pe urmă oamenii că urlam întruna:

— Să n-am somn, să n-am hodină, până ce n-oi plăti moarte pentru moarte.

Atâta am ţipat, până ce-am răguşit; atâta m-am scrijelat cu unghiile, până ce mi-am sângerat tâmplele. Mitriţă m-a cuprins în braţe stăpânindu-mi mânile şi m-a vârât în biserică la altar, ţinându-mă sub patrafirul călugărului. Au venit slujitorii şi muierile lor, ca să-asculte cetania monahului. Apoi s-au pus lângă mine, din a dreapta şi din a stânga, Mitriţă feciorul şi fratele Filip, au îngenunchiat şi mi-au sărutat mânile, jurând să nu cunoască nici ei pace, până ce n-or răscumpăra sângele părcălabului. Abia atunci spun ei că mi-ar fi căzut capu-n piept şi m-aş fi lăsat moale în braţele lor zdrobit de trudă crâncenă.