I Cântecul lui Ion-vodă

Cei zece fugari făcuseră dimineaţă, în zori. un popas scurt, cât ai turna o lulea: de atunci nu mai puseseră piciorul pe iarbă verde, zburau pe caii lor aprigi spre asfinţit, prin strălucitul soare de primăvară: în urma lor, ca după o suflare de furtună, drumul singuratic rămânea cufundat în vârtejuri luminoase de colb.

În frunte călăreau fraţii. Nicoară Potcoavă, întunecat şi amărât, părea ţintuit pe murgul lui. Tunica scurtă căzăceasca îi strângea pieptul lat în care gemea înăbuşit o vijelie. Pulpele tari în nădragi largi, picioarele în cizme de marochin până la genunchi, cu pinteni de argint, strângeau nervos coastele calului. Căciuli’ă de astrahan da drumul unui val neregulat, creţ de păr luciu, şi punea o umbră uşoară pe ochii întunecoşi, în care plutea lumina unui râmnic adânc într-o zi fără soare. Mezinul, Alexandru, de o mare asemănare cu frate-său, dar cu ochii neliniştiţi, îşi contenise de multă vreme pornirile mânioase şi călărea lângă frate-său pe roibu-i ca şi dânsul de-nfocat…

După fraţi veneau, pe cai iuţi moldoveneşti, vechii tovarăşi de vitejii şi de restrişte.

Bătrânul Petrea Gânj, căpitan oţelit din pedestrimea lui Ion-Vodă cel Cumplit, le era fraţilor ca şi un tată. Un stejar de român cum rar se găseşte: îi plăcea să bea, dar mai mult îi plăcea să se bată. Glumea când era voie bună – şi răcnea ca un leu în vârtejul luptelor. Ochii blajini la linişte. – la minte se îricărcau de fulgere: sprâncenele negre, de un deget de late. se lăsau peste ochi posomorind luminile, iar barba albă şi pletele albe se răzvrăteau ca de spulber.

Apoi: Toader Ursu – urs, drept urs – cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă; Alexe Totârnac, poreclit Vulpe, de vulpe ce era, sprinten şi iute ca dihania; Crăciun Harbuz şi Radu Suliţă, buni tovarăşi de încăierare şi de cinste; Ştefan al Măriei şi Gheorghe Stângaciu, fraţi de cruce, din ţinutul Sorocei, oameni tăcuţi şi zidiţi în fier parcă; şi cel din urmă, robul Caraiman al lui Fedeleş, de la Runc din Moldova de sus, rob credincios, rob viteaz şi meşter mare: se îngâna cu apele, cu codrii şi cu privighetorile, din alăută!

Mergeau prin vârtejuri luminoase de colb, paloşele şi săneţele scânteiau la soare.

De la amiază, o luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub muncele şi prin vai. Pe ici, pe colo, pâraie lucii curgeau pe sub sălcii tăcute, încremenite în mâhnirea singurătăţilor.

Soarele de primăvară fusese aprins; dar căldura se potolea deseori când treceau pe sub streşini de codru verde: locuri bune de adăpost şi de odihnă, dar Potcoavă părea că nici nu le vede.

Toţi erau tăcuţi, flămânzi şi însetaţi; – priveau cu încruntare înainte. Dar mai încruntat decât toţi era moş Petrea Gânj; el mormăia din vreme în vreme ca urşii: de dimineaţă din zori, nu fumase măcar o lulea! Caraiman robul întovărăşea dorul acesta cu o privire desperată înainte, peste văi şi colnice; dar ochii în zadar îi licăreau ca argintul viu, nicăieri nu se zărea fum pe sate. În tăcerea care-i întovărăşea, numai tropotele vuiau fără răsunete.

Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgiţel tinăr. în care razele se cufundau mai pline de strălucire şi de taină; apoi începu să urce printre stejari rari, – cele dintâi străji ale codrului. Lumina se împuţina.

Domoliră fuga cailor, se înşirară unul câte unul pe sub streşina verde şi prinseră a sui la pas.

— Ei, ce zici, moş Petre? vorbi deodată mezinul, întorcând capul spre moşneag.

— Multe aş spune, răspunse bătrânul, dar mi-i foame şi mi-i sete. Tac şi mă gândesc.

Mezinul începu a iâde:

— Moş Petre, umple-ţi pipa şi are să vie şi gustul de vorbă…

— Pipa ca pipa, suspină din urmă Toader Ursii; dar o oală cu vin dac-ar fi… eh! bine-ar fi.

— Până la vin, ne adăpăm cu venin! încheie scurt Nicoară Potcoavă.

Vorba aceasta trezi multe amărăciuni. Bătrânul Petrea voi să zică ceva, dar se stăpâni, mugi înăbuşit şi-şi trase cu mânile caierele care-i ţineau loc de mustăţi.

În tăcere, suiau la deal pe sub streşini întunecoase. Codrul se întărise; la dreapta şi la stânga se înălţau goruni uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, într-o pace de biserică. Paşii cailor răsunau sub bolţi.

Prin desime pătrundea o lumină slabă de zori şi tremura printre trunchiurile stejarilor, ca umbrele schiţelor unei roţi. Granguri galbeni, spăriaţi. se ridicau din ţâhlişuri; se auzeau departe cântecele mierlelor în suspinul obişnuit al codrului.

Bătrânul nu putea răbda. îşi trase cu tărie mustăţile şi mugi:

— Stăpâne Nicoară…

Potcoavă îşi întoarse spre bătrân ochii adinei.

— Stăpâne Nicoară, nu te da bătut! Stăpâne Nicoară, multe-am îndurat noi, şi bune şi rele… Va veni şi vremea noastră!

O brazdă se săpa în fruntea lui Potcoavă; prin ochii lui trecu o licărire de durere.

— Frate, zise mezinul, de ce eşti aşa de amărât? * – Nu pricepeţi voi? răspunse întunecos Potcoavă, nu pricepeţi că mult venin s-a strâns colea, în această zi de fugă! Oare Şchiopul e mai vrednic decât fraţiii lui Ion-Vodă?

— Frate! taci din gură, strigă mezinul; avem când să ne arătăm vrednicia! Am să rup ticălosului Petru şi piciorul celălalt!

— Stăpâne Nicoară, oftă bătrânul. adă-ţi aminte de vremurile bune. Toate merg până unde se poate. Ce voiai să facem noi, zece oameni? Dar are să ne vie apa la moară şi vom vedea!

Potcoavă tăcea: sufletul lui era plin de întuneric şi îndoială, gânduri aspre îl bântuiau, ca un vânt arzător. Brazda frunţii părea neagră.

Prin tăcerea codrului, suiră până pe creastă. De acolo, privirea, lăsându-se pe cununile întunecoase ale gorunilor, îmbrăţişa în văi, departe, lunci în linse de arini şi mesteceni, printre care scânteiau la soare reţelele curgătoare ale Moldovei, pline de jăraticul apusului.

Călăreţii se opriră. Petrea Gânj întrebă cu voce plină de duioşie:

— Te mai ustură rana. stăpâne?

Potcoavă se făcu că n-aude. îşi opri calul, pe gânduri. şi zise răsfirându-şi cu degetele barba bălaie:

— Poposim pe malul Moldovei, ce ziceţi?

— Poposim, frate, răspunse mezinul, caii au nevoie de odihnă.

Bătrânul zise iar, înfăşurând pe Nicoară cu o privire caldă:

— Stăpâne. te mai ustură rana?

— Nu, moş Petre, nu mă mai ustură… murmură pe gânduri Potcoavă.

Moş Petrea clătină neîncrezător din cap; apoi deodată izbucni, cu ochii fulgerători:

— Căţeaua de Chiajna e totul! Din pricina muierii s-a vărsat sânge moldovenesc! Şi dinii, dinii… de boieri vânduţi… De aceea a pierit Ion-Vodă al nostru, de aceea ţara geme împilată şi noi pribegim!… Alelei! stăpâne, stăpâne. ne vom întoarce noi şi rău vom potopi pe vrăjmaşi! cu mult sânge de al lor vom spurca pământul!

Potcoavă zâmbi cu dragoste:

— La asta mă gândeam şi eu. moş Petre… Dar până atunci să ne lăsăm la vale, să îmbucăm ceva, să fumăm o pipă şi să ne mai odihnim ciolanele…

Ochii bătrânului se luminară. Toader Ursu zise din urmă:

— Lasă, că are să fie bine!

Şi se lăsară la vale, prin tăcerea măreaţă a asfinţitului.

Soarele se stingea în pâclele vinete ale munţilor depărtaţi; o boare răcoroasă începu să adie. tufişurile murmurau în jur. Pe ici pe colo. plopii tremurători licăreau cu străluciri argintii. Moldova sclipea în vale şi, în tăcere, se tânguiau ţipetele pescăruşilor. Se auzea şi zvonul undelor. Pe alocuri, în desişuri, cârâiau cristei.

Cai şi oameni coborau obosiţi prin întinsa melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară. în sufletele lor gemeau multe doruri şi multe patimi, de asta vorbele ieşeau greu. amărâte. foarte scurte, foarte simple. – dar din tonul lor răzbăteau dureroase înţelesuri.

Tăceau coborând spre popas şi amurgul îi înfăşură cu cele din urmă străluciri.

Când balta, scânteind ca oţelul. începu să se arate aproape, prin ochiurile zăvoaielor, cu un murmur uşor de unde, caii, ca şi cum ar fi simţit popasul aproape, porniră mai repede.

Călăreţii cârniră la dreapta şi poposiră într-o luncă, pe malul apei.

După ce îngrijiră caii, se uşurară, se răcoriră şi se întinseră în iarbă, pe cergi. Caraiman scăpară şi aţâţă un foc de găteje; iar Vulpe şi Stângaciu porniră cu săneţele pe poteci, cătră vad, după vânat.

Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină în tufişuri; frunzele luncii licăreau. Erau împresuraţi de o roată albă de mesteceni; iarba moale ca părul era naltă şi prindea a se umezi. Se întuneca, şi sus, din văzduhuri albastre, izvorau stele galbene.

Nicoară Potcoavă se aşeză jos, pe cergă, lângă foc, şi îşi dezbrăcă straiul strimt care-i îmbrăţişa mijlocul. Pieptarul de piele de căprioară şi, dedesubt, cămaşa de în erau scoarţă de sânge închegat. Bătrânul Gânj strigă cu voce mişcată:

— E rău, stăpâne! Te doare?

— Vezi, frate, grăi mezinul, ai spus că te-au zgî-l iat; eu văd că unghia de fier a pătruns adânc!

— Nu-i nimic, zise liniştit Potcoavă, mă mir numai cum de a putut răzbi sângele şi prin legături. Dar bine că s-a oprit acuma!

— S-a oprit pentru că s-a închegat, vorbi şi Suliţă; altfel ce fel de legătură. în goana calului? Se vede bine ce soi de zgârietură este.

După o tăcere, moşneagul zise:

— Stăpâne. să nu desfaci legăturile, că n-are să fie bine…

Nicoară zâmbi:

— Nu te teme. moş Petre!

Nu-şi desfăcu legăturile. Poate nici n-ar fi putut să le desfacă: trebuiau tăiate cu paloşul, căci coaja de sânge era de un deget. îşi încheie domol bumbii de argint şi rămase tăcut lingă foc. cu ochii ţintiţi în flăcările roşii, cu dunga din frunte adâncă şi neagră.

Vântul uşor şi umed pornise mai tărişor şi pleca într-o parte limbile focului. Potcoavă sta cu capu-n piept; mezinul păstra şi el tăcerea, privind din vreme în vreme înspre faţa dureroasă a celui mai mare. Moş Petrea Gânj îşi umplea luleaua ca să-şi mai amăgească foamea; ţiganul Caraiman aţâţa focul şi făcuse jăratic cit lumea: parcă avea de gând să se îndoape cu jar. Ceilalţi aşteptau tăcuţi, întinşi pe cergi.

Deodată pornii ă două tunete lungi şi depărtate, în noapte. Ţiganul tresări, se ridică în picioare, apoi se cinchi iar înaintea jăraticului: moş Petica ofta mai uşurat.

Nu trecu mult şi cei doi plecaţi se întoarseră. Aduceau trei gâşle vinete.

— Avem noroc, zise înviorat moş Petrea. semn bun!

Iar ţiganul sări ca uliul asupra vânatului şi începu să scarmene de pârâiau penele şi zburau după vânt. ca fluturii. Vulpe înjghebă trei ţăpuşi şi trei crăcăni, şi. cât ai fuma o lulea, mai mult nu trecu şi cele trei gâşte prinseră a sfârâi deasupra jăraticului.

Toţi se dădură pe aproape, dar toţi tăceau încă, pentru că se gândeau şi se uitau numai: şi când foamea te roade, nu ţi-i de vorbă, cum nu i-i cânelui a linge sare. Numai Caraiman mormăia încet un cin-tec. lingându-şi buzele şi învârtind deasupra focului gâştele care sfârâiau. Moş Petrea molfăia capătul lulelei; frăţii stăteau alături, căzuţi pe gânduri.

Moldova şoptea aproape, lunca şoptea împrejur şi trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte luminări O prepeliţă strigă peste ape.

— Bună ar fi de pus în ţăpuşă!… rânji Caraiman.

— Are omul gusturi alese! vorbi Totârnac, poreclit Vulpe, de vulpe ce era.

— Voi vorbiţi de prepeliţi… mormăi moş Petrea Gânj; şi când aţi zis ţăpuşă, eu m-am gândit la Irimia Golia… Hei! voi da eu odată cu crucea peste dân-sul! El l-a mâncat fript pe Ion-Vodă al nostru!

— El, da!… murmură cu întristare Crăciun Harbuz. Moş Petrea oftă, apoi începu să mozolească iar capătul lulelei.

Ţiganul era meşter la fript gâşte, după cit se vedea. Toţi erau grăbiţi, da' el era mai grăbit decât toţi. Scoase pite de secară din desagi şi le împărţi; apoi toţi se dădură pe lângă carnea rumănă. Nu ştiu, ori fălcile lor pârâiau, ori ciolanele gâştelor, dar trebuie să fi fost straşnic de bună friptura. Fraţii uitară gândurile negre şi piciorul cel şchiop al lui vodă Petru şi se mai înveseliră, cu câte un picior de gâscă în mină. Limbile începură a se dezmorţi.

Pe urmă, se întinseră iar în jurul focului, pe cergi. Caraiman numai, după ce şi-a pus pântecele la cale, s-a gândit că destul a prăjit el gâşte, acum a venit vremea să se prăjească şi el, – drept aceea, a stârnit o pălălaie lungă cât mestecenii. S-a dat aproape şi numai cât îi sticleau ochii şi dinţii.

E nevoie să mai spunem că toţi şi-au scos pipele, pentru că nu se ştia dacă fumează ori nu, – numai despre fumatul lui moş Petrea nu-i nevoie de vorbă multă: pufăia moşneagul de s-auzea cine ştie de unde, şi mormăia şi scotea un fum, de socoteai că i-i hogeag gâtlejul.

S-au pus apoi la taifas. Caii păşteau în desişul întunecos iarba moale; focul arunca pânze roşii de lumină în întunericul frunzelor; Moldova se sfădea cu prundişurile; mestecenii se închinau şi vântul umplea câteodată afundurile depărtate ale codrului de vuiet de ape.

— Doamne, fraţilor! vorbi Petrea Gânj, mi-am adus mai înainte aminte de ticălosul Irimia Golia. De mi-a pica în palmă, am să muşc din el cum am muşcat din gâştele de odinioară. Viteaz a fost IonVodă. dar minciuna sparge şi casa de piatră. – şi boieru-i minciună din creştet în tălpi.

— Moş Petre, moş Petre, murmură Stângaciu. nu-mi mai aduce aminte, că tare mă arde la inimă! Şi-au vândut. cânii. moşia şi l-au vândut pe vodă cum a vândut Iuda pe Hristos!

— Pe tine te doare, băiete? Şi pe mine mă doare, cumplit mă doare!

— Oleoleo! dar mare-i unul Dumnezeu! Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om?

— Eu nu pricep, zise Alexandru mezinul, cum dracul de n-am dat de dânsul ieri. Aveam un ştreang minunai pentru gâtul lui.

— Doamne, frate, mişelul e ca şarpele! rosti neguros Nicoară.

Moş Petrea mormăi, după un răstimp.

— Decât un an cioară, mai bine o zi şoim! Ion-Vodă al nostru a trăit puţină vreme, dar şoim a fost!

— Of-of! gemu moşneagul scrâşnind. cum ni l-au sfârticat nelegiuiţii! Cât ne-am necăjit să-l facem să fugă singur şi n-a fost chip! S-a dus şi el, s-a dus şi soaţa lui. s-a dus şi pruncul. – parcă nici n-au fost! N-am să mor, n-o să mă lese Dumnezeu să mor, până ce n-oi vedea pe Irimia întins la picioarele mele!

Moşneagul îşi lăsă capul pe piept şi oftă; apoi căzu pe gânduri. Luleaua i se stinse între degete.

Zăvoaiele dese murmurau în preajmă, caii strănutau din când în când; chimirurile late, săneţele şi paloşele sclipeau în bătaia focului. în ţâhlişuri. peste Moldova, ţipau cristeii; o undă de vânt trecu tainică prin mesteceni.

— Fraţilor! geniu moşneagul, vă aduceţi aminte de vremurile cele straşnice? Oh. Doamne, ce vremuri!

— Să ne-ndulcim amarul, zise cu greutate Suliţă: atâta mai avem şi noi în ceasuri cumplite!

Bătrânul. cu ochii mari. aţintiţi, începu să vorbească ca într-un vis:

— Ce zmeu de om! Cum muşcau paginii ţarina şi se zvârcoleau ca şerpii pe jăratic! N-a fost nici va mai fi aşa voievod! Mergeam toţi ca nebuni după dânsul. prin bura de sânge! Când îşi trăgea paloşul şi pornea, turcii se abăteau într-o parte ca înaintea unui vifor! -

O înfiorare rece trecu prin toţi tovarăşii.

— Cum s-a dus! urmă moşneagul, cu glas amă-rât. Grozavă ursită pentru aşa viteaz! Şi domniţa Măria, cu puiul ei. cum a trecut, ca o umbră… şi noi n-am putut-o scăpa nici pe dânsa! S-a dus pentru totdeauna, aşa de amărâtă şi aşa de zdrobită, cu pruncul la sân!

Luleaua stinsă tremura în mâna moşneagului. Bătrânul se plecă asupra jăraticului, căutând un cărbune. Nimeni nu-i văzu ochii, dar un cărbune sfârâi dedesubt.

Focul întindea limbi albăstrii: o tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplii în piatră, al bătrânului. Ochii seânteiau întunecos.

— Moş Petre, vorbi Potcoavă. Dumnezeu a vrut să scăpăm, pentru răsplata Iudeu!

Gânj dădu încet din cap, privind cu dragoste chipul viteazului.

Tăcură multă vreme. Un vânt amar le bântuia sufletele, toţi stăteau pe gânduri. cu mintea la vremurile cumplite. Acelaşi gând, acelaşi dor trecea prin toate sufletele, pe când prin luncă se strecurau murmurări tainice, ca ciuntiri depărtate de undă.

Bătrânul îşi umplu din nou pipa. cu ochii ţintă în jăratic, cu sprâncenele negre încruntate. Mezinul se lăsase pe o coastă şi privea văzduhul negru în care clipeau stele vioaie. Ţiganul era neliniştit. înfiorat, şi ochii lui focoşi ardeau ca doi ochi de lup.

Deodată se ridică în picioare, se apropie de desagi, se plecă şi prinse a cotrobăi prin ei.

Vulpe râse încetinel:

— Săracul Caraiman. cât de ţigan e el. dar tot s-a întors prin foc. de şi-a iuă< scripca.

— Aş! zise şi Ursu. ţi-ai găsit să se lese el de diblă! Noi fugeam cu săneţele în mină şi împroşcam foc în ieniceri şi el saltă pe cal ca un smintit, cu stânga ţinea frâul şi cu dreapta scripca. în vânt!

Caraiman se întoarse, fără să se uite la nimeni, se aşeză lângă foc cu picioarele încrucişate sub el. şi stătu aşa un răstimp. Apoi dreapta lui pipăi strunele.

Suflările nopţii porniseră mai tari. se furişau prin mesteceni în freamăt uşor şi ţiganul ciupi strunele: tim-cum. tim-cum. – şi ochii îi licăreau ca doi cărbuni şi stăteau nemişcaţi, privind înainte.

Ciupea strunele şi cânta încet, cu glas duios:

Foaie verde de dudău, Murgule căluţul meu, Ce oftezi aşa de greu? Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete, Ori ţi-i dor de codru verde…

Apoi luă arcuşul şi prinse a mângâia lin strunele; cântecul părea că vine de departe, o dală cu vin tul.

Toţi ascuUau tăcuţi, răsturnaţi pe cergi; numai moş Petrea. cu coatele pe genunchi şi Nicoară Potcoavă în capul oaselor, stăteau nemişcaţi. în lumina roşie, cu ochii spre cele din urmă tresăriri de flăcări.

Caraiman cânta încet, arcuşul luneca lin. şi alăuta părea că suspină chinuit şi plânge cele din urmă ceasuri ale viteazului Ion-Vodă şi ale duioasei Marii. Umbrele lor p plutesc în întuneric, pe vânt; iar strunele gemeau şi oftau, cu lunca, cu vântul, tot mai slab. tot mai moale, ca într-un vis.

Nicoară Potcoavă lot nemişcat sta şi sarbăd. cu ochii plini de amărăciune în flăcările albastre.