II La Davideni

Se deşteptară în răceala jilavă a zorilor.

Trăgea un vânt subţire dinspre baltă; pescăruşi şi nagâţi treceau lipind de foame; roate de pâcle veneau după vânt şi descopereau solzii apelor întunecoase; luncile vâjâiau.

Caii erau sătui şi stăteau neclintiţi în verdeaţa umedă.

Caraiman se sculă şi porni după găteje. iar-ceilalţi se puseră să-şi şteargă săneţele de răvineală. Alexe Totârnac, poreclit Vulpe, zise:

— Stângaciule, ia-ţi săneaţa şi să pornim la po-tică. poate ne cade vreun iepure… Cam slabe-s di-hăniile. ce-i dreptul, pe vremea asta, dar, de nevoie, om mânca şi noi ce-om putea…

— Lasă iepurii. Vulpe, grăi Petrea Gânj: nu mai strica încărcătura degeaba; mai bine vezi, poate-i avea norocul de-asară.

— Aha. s-a-ntărtat moşul la gâşte grase, zâmbi Totârnac: apoi zise Stângaciului: Haide. Slângăduie, ia-ţi zburaturi… Şi porniră prin tufe.

Ceilalţi adăpară caii: iar Caraiman scapără, aţâţă focul şi făcu o pălălaie ca şi în sara trecută. Ziua deschidea ochii şi cununile codrului se rumeneau.

Alexandru era odihnit, după somnul greu: dar frate-său tot galben. întunecat şi chinuit de durere. Petrea Gânj zise:

— Mi se pare mie. stăpâne. că rana-i adâncă şi are să trebuiască să ne oprim la o casă de om; văd eu că nu eşti în toate apele.

— M-a tras pământul. moş Petre, asta-i. dai n-avea grijă; numai să pornim la drum şi-i vedea că are să fie bine…

Moşneagul clătină din cap şi mormăi nemulţă-mit; îşi umplu pipa şi se trase lângă foc. După un răstimp, grăi:

— Adică ce-ar fi dacă ne-am opri la o casă de creştin? încaltea să te văd lecuit de istov… Ce? două. trei zile trec ca o părere şi, după ce s-a astupa zgârietura. puţin ne pasă.

— Dar de zgârietura n-are încotro! zise Alexandru; nu-l ştii dumneata, moş Petre? Mai bine moare decât să spuie că-l doare. Ia uită-te la el: parcă i-a luat pânza de pe obraz; a curs pesemne sânge din el… cu vadra… şi n-a zis nici cârc. Amarnică fire de creştin! Ia ascultă, frate, cât e şagă e şagă…

— Taci. Alexandro, că nu ştii ce vorbeşti. Dar ce-s eu! muiere? Să cad în brânci pentru atâta lucru? Păziţi-vă treaba: pornim şi mergem înainte!

Bătrânul privea cu ochi calzi pe Potcoavă. Zise:

— Mergem… dar toi ar Ei bine să… La urma urmei, înainte cu Dumnezeu!

Se uită la mezin. îşi împinse pipa la colţul gurii şi zâmbi, clătinând din cap.

Fratele cel mare se sculă, se apropie de calul lui, îl mângâie pe ochi. îi răsfiră coama între degete şi-l bătu pe gât:

— Măi Murguţ măi. ca vântul să mă duci la cazaci, măi Murgul.! Până ce n-oi vedea duşmanii muş-când ţărâna. nu mă las!

Ochii lui Gânj licăriră: A da Dumnezeu, stăpâne. şi ne-a veni şi nouă apa la moară.

Murguţ necheză încetinel, înăbuşit, şi cercă să apuce pe Nicoară de mână. Ceilalţi cai ridicară capetele şi începură a vântura cu picioarele subţiri.

Caraiman. care se prăjea pe lingă foc, vorbi şi el:

— Ce zici. stăpâne? tot mi s-a distrămat mie arcuşul: are păr bun Şchiopul?

Alexandru zâmbi a râde şi răspunse:

— Taci. Caraiman, că nici de atâta nu-i bun vodă cel ticălos!

Statură tăcuţi câtăva vreme.

Suluri roşii de lumină pătrundeau de la răsărit prin ochiurile poienilor; stoluri de vrăbii prinseră a cislui prin sălcii, la marginea apei; mierlele ziceau din fluier. în luminile răsăritului.

Deodată desişurile pârâiră şi glasul lui Vulpe se auzi:

— Gata focul?

or;

— Gata. gata. dumneata să fii sănătos! răcni Caraiman, sărind în sus. vesel.

— Măi Vulpe măi. tună Toader Ursu, ce-i? gâscă ori gânsac?

— Ba nici boboc nu-i. răspunse Stângaciu ieşind cu Totârnac din dosul mestecenilor. Vulpe râdea.

— Ba nu, zău. Stângaciule, zise cam trist Caraiman; nu şăgui. că n-avem vreme şi mie parcă mi-au mas şoarecii în pântece!

Cei doi puşcaşi veneau numai cu săneţele în mină. Caraiman căta amărât la ei.

— Tu să fii sănătos. Caraimane! zise Vulpe, glumeţ. Caraiman se scarpină în cap.

— Dar ce-aţi păţit? întrebă mezinul.

— Ei. parcă gâştele au fost proaste, să se lese împuşcate… mormăi Petrea Gânj.

— Curat! rosti Totârnac.

— Cum? n-aţi dat peste nimic?

— Ba am dat, dar vorba ceea: ochii văd. inima cere… Parcă ne-am putut apropia? Pe urmă, ne-am gândit că se va face ziuă şi trebuie să pornim. Afară de asta. după deal. pe coastă, am zărit o curte boierească.

Moş Petrea îşi aţinti urechea:

— O curte boierească zici?

— Da. ş-am socotit că până acolo n-om muri de foame.

— Departe? întrebă Potcoavă.

— Dar de unde! strigă Totârnac; se vede bine din vad; ce curte mândră. de-a mai mare dragul!

— Iaca-i bun! grăi moş Petrea, iaca-i bun! un pahar de vin şi un hartan de miel nu strică! Ar fi potrivit să mergem. După ce ne înviorăm, pornim înainte cu Dumnezeu! Un pahar de vin bun, mai rar…

— Bine. moş Petre! rosti zâmbind Nicoară: hai. băieţi!

Potcoavă era galben şi ochii îi ardeau dureros: îl frigea rana din coastă.

Se pregătiră. încălecară; ieşiră din frunzişurile umede, la mal.

Ca la vreo douăzeci de obraţe în susul Moldovei, se vedea o dungă de creţuri subţiri pe unde. şi apele curgeau împrăştiate pe prund.

— Acolo-i vadul! zise Petrea Gânj şi porniră într-acolo, cu junghiurile şi chimirurile late sticlind în săgetările soarelui.

Pescăruşii vinei i se învârteau ţipând pe deasupra lor: câteodată se repezeau asupra luciului verziu, înfiorau undele şi se ridicau cu chitici în cioc.

Intrară în şir. în vad. întâi Nicoară Potcoavă, după dânsul mezinul, pe urmă Petrea Gânj, şi ceilalţi după dânşii.

Apa venea tare şi se izbea în pântecele cailor cu vuiet. Caii păşeau cuminţi şi se ţineau bine.

Deodată Potcoavă ieşi din linie şi se lăsă pieziş după apă.

— O să ajungem mai degrabă aşa!… zise el.

— Nu te abate din vad. stăpâne. strigă Petrea Gânj. Să nu dai în vârtejuri!

Nicoară făcu un semn cu mina: să nu se teamă. Erau să se ia şi ceilalţi după dânsul; tocmai voiau să-şi dea drumul, când Alexandru scoase un răcnet şi-şi repezi calul spre frate-său. Potcoavă se scufundase până la piept cu cal cu tot. apoi ieşise deasupra şi iar se scufundase. Murgul sforăia şi se lupta voiniceşte, apele veneau mânioase şi se rupeau în două. izbindu-se de pieptul voinicului. Călăreţul îşi întoarse capul şi văzu că toţi se învăluit1 după el, le făcu un semn cu mâna şi şi rigă:

— Nu-i nimica, nu vă temeţi…

Murguţ se încorda şi sforăia; apele băteau în călăreţ şi-n capul calului; mezinul ajungea la frate-său; ceilalţi după el: dar Murguţ ieşea din vârtej: prinsese cu copita fund tare şi acum păşea pufnind spre mal.

— Slavă Domnului! cuvântă moş Petrea. Lucrurile se petrecuseră ca într-o fulgerare de icoane; caii trecură prin undele iuţi. apa coborî la genunchii lor. pe urmă mai jos şi în curând potcoavele bătură prundul vânăt.

Nicoară Potcoavă era galben ca turta de ceară: o întunecime mare plutea în ochii iui. – durerea adâncă eare-l făcuse în două nopţi şi o zi. după ce fusese rănit, să umble ca printr-un vis dureros. Când tovarăşii se apropiară de el. zăriră pete de sânge pe Murguţ.

— Dar ce-i. frate? grăi Alexandru: ţi s-a rănit calul?

Fratele mai mare zâmbi şi făcu semn. cu capul, că nu; răsufla greu şi strângea coastele calului intre pulpe. Atunci toţi. apropiindu-se cu luare-aminte, văzură ce era: un pârăuaş îngust de sânge se strecura pe sub tunică şi picura pe coastele murgului.

— S-au desfăcut legăturile rănii! răcni moş Petre.

— Nu-i nimic… murmură Potcoavă.

— Cum nu-i nimic, frate? strigă mezinul mî-nios: să-l descheiem. moş Petre…

— Nu te supăra frate, nu te supăra… murmură zâmbind Nicoară.

Soţii se grămădiră în jurul rănitului. Alexandru descheie bumbii de argint şi pieptarul ud. Dedesubt se văzură legăturile roşii zvâcnind deasupra rănii: sângele izvora şi curgea la vale. de-a valma cu apa rece.

Bătrânul se apucă, gemând. cu mânile de cap:

— Dar bine… asta-i rană? zise el. asta-i rană? lovitura asta putea ucide un mistreţ! S-au dezlipit legăturile muiate de apă şi uite ce vină groasă de sânge!

Potcoavă sta drept pe cal şi ochii îi sticleau de durere.

— Ce-i. moş Petre? zise el. ce te sparii aşa de tare? Eu ştiam că eşti obişnuit cu sângele…

Bătrânul războinic tăcu, cu faţa aspră; dar în ochii lui se aprinse o scânteie de duioşie. Toţi tăceau, privind faţa împietrită a rănitului.

— Nu-i chip să luăm legăturile, grăi mezinul.

— Nici vorbă! răspunse moşneagul, pe când Caraiman scotea fâşii de pânză de în; să le strângem şi să le întărim cu altele, ca să se oprească sângele. Nu mai avem mu 11 până la curtea boierească; iacătă-o, se zăreşte acolo în fund. după cuta de deal. Acolo ne-om opri şi vom vedea pe urmă ce mai este de făcut.

Legăturile fură strânse şi întărite pe deasupra cu altele. Sângele ţonteni. Nicoară Potcoavă oftă şi închise o clipă ochii, dar nici un muşchi de pe faţa lui nu tresări.

Porniră mâhniţi pe şesul plin de prund: mănunchiuri de iarbă subţire, ca nişte bărbi de ţap. ieşeau din pietriş, pe ici pe colo.

La dreapta lui Nicoară. în partea rănii, călărea Alexandru, la stânga moş Petrea Gânj. Chipul rănitului era întunecat, ochii ardeau adinei, dar trupul sta ca o făclie pe murg, nalt şi falnic. Moşneagul, pe gânduri. îşi rodea mustaţa.

Caii mergeau la pas. în tăcere. Pescăruşii se roteau ţipând pe deasupra. Pe coasta dealului, în fund. plutea fum vânăt, şi prin fum se zărea o curte mare boierească. Pe clin. la vale, erau împrăştiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. Soarele lucea vesel şi tânăr. La poalele dealului, păştea o cireada albă de vite; talanga suna moale în liniştea câmpiilor.

Satul era gospodăresc şi sătenii păreau cuprinşi. Băieţei în durâigi se hârjoneau cu cânii. în colbul hudiţelor: când vedeau pe fugari răsărind călări, cu săneţele în spate, săreau pe după garduri şi de acolo se uitau la ei cu ochi mari. spărioşi; cânii zăpăiau la picioarele cailor. Oamenii ieşeau pe prispele înalte şi petreceau cu priviri mirate pe străini; fete mari se iţeau prin crăpătura uşilor; în urmă nevestele sfătuiau cu mâna la gură.

Întâlniră un sătean. Mezinul îl opri:

— Bade, nu ni-i putea spune dumneata ale cui sunt curţile cele de colo?

— Da' cum nu? Acolo şade boierul nostru… boierul Andrei Dăvideanu… şi satul ista e al lui.

— Al lui? zise moş Petrea; tare bine… Şi cum îi zice satului?

— Dăvideni.

— Iaca-i bun… prea bine, mormăi bătrânul, să trăieşti, frate… Da'… de treabă boier?

— Cine? boierul nostru? he-hei!… numai oameni buni să fiţi… şi-ncolo să n-aveţi grijă.

Porniră înainte. Gospodarul stătu o bucată în loc. uitându-se după dânşii. apoi îşi repezi iar căciula pe ochi şi-şi caută de drum.

Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămânea în urmă. în verdeaţa livezilor; fumul se ridica vânăt. cânii lătrau. cumpe-nele fântânilor scârţâiau. Din vale oamenii se uitau după voinici, cu mânile streşină la ochi.

La jumătatea coastei, pe un podiş, se înălţa curtea boierească, albă: un zid scund o încingea ca un brâu; spre vale cătră Moldova, curgea neagră păduricea de frasini, de arini şi de fagi, împresurată de jur împrejur, cât bătea ochiul, do un gard înalt de nuiele. în vale. cătră marginea păduricii, clipea un râmnic întins în lumina dimineţii.

Porţile mari. căptuşite cu fier. erau deschise: fugarii fuseseră văzuţi de multă vreme şi boierul Andrei Dăvideanu îi aştepta în cerdac, în mângâierea dimineţii. Argaţii stăteau gata să primească şi prieteni, şi duşmani. Erau cu mânile goale, dar în chimi-ruri se ascundeau junghere tăioase.

Faţa boierului se lumina într-o coroană de păr alb.

— Bună dimineaţa şi bine te-am găsit, boierule! vorbi mezinul: bucuros de oaspeţi?

— Bucuros, bucuros! rosti limpede boierul bă-ti'ân. ridicându-se; poftim! dar. după cât văd eu, de nevoie cereţi ospeţie. că aveţi un rănit…

— Da… frate-meu e rănit, şi a slăbit pe drum…

Privirea limpede a lui Andrei Dăvideanu îi îmbrăţişa pe toţi deodată; se opri o clipă asupra lui moş Petrea, ţinti pe mezin, pe rănit, apoi se lumină.

Voinicii se închinară şi boierul le zise:

— Bine-aţi venit, vitejilor! dar nu staţi, descăli-eaţi, şi să vedem, poate s-a găsi ceva şi pentru dumneavoastră.

— Doamne, jupâne, vorbi moş Petrea; zi ospă-tare. ca să-ţi iasă un sfânt din gură!

— Hm! rosti boierul, se cunoaşte că eşti bătrân încercat. Cel mai bun cu vânt e acesta pentru cei drumeţi: n-aveţi grijă, poate s-a găsi ceva la bordeiul meu…

— Apoi se întoarse spre Nicoară:

— După cit văd eu. boierule, stai cam rău cu ţara… Galbăn. ostenit, hm! cam râu… Ia să vedem, deocamdată să te coborâm de pe cal…

Nicoară Potcoavă şopti ceva. ca o mulţămire. şi pleoapele i se lăsară grele pe luminile ochilor. Era ostenit peste măsură şi slab. Săriră de pe cai bătrânul Gânj, Suliţă. Stângaciu şi Ursu. coborâră rănitul de pe Murguţ şi încet, de subsuori. îl duseră în casă. Căta el să se ţie pe picioare, dar se simţea că tremură. Totuşi trupul stătea drept şi faţa neclintită: numai ochii i se aburiseră.

Boierul pornise înainte. începuse să facă larmă şi să răcnească în toate părţile. Câteva femei alergară îndata-mare şi pregătiră un divan într-o odaie luminoasă dinspre răsărit.

Fugarii îşi dezbrăcară încet stăpânul şi-l aşezară cu grijă pe pat. Era slab, închise pleoapele.

— Aşa-aşa… zicea boierul Andrei; încet… iată, am trimis s-aducă pe baba Aniţa… încet, să nu-I loviţi… aici are să se odihnească bine… Rana-i în coastă, după cum văd eu, zise după aceea mezinului; e adâncă?

— Nu prea ştiu. răspunse Alexandru, că n-a fost chip să-l căutăm. Ce crezi dumneata? e un încăpăţânat de nu mai are margini. Nu l-ai văzut? era slab şi prăpădii şi tot se ţinea ţapăn pe cal… Vai de mine, bine că am dat de o casă de creştini şi l-am adus, fără să vrea, – altfel…

Glasul deschis al mezinului plăcu boierului deodată. Ochii lui se umplură de dragoste şi înduioşare.

— Doamne – Doamne, zise el. ce-i tinereţa! Dar nu-i nimica… Odihnă îi trebuie şi îngrijire bună şi să vezi că în scurt timp e pe picioare.

— Mulţămesc. jupâne, aşa suflet bun mai rar.: în vremurile aceste de restrişte, unde mai puteam găsi noi adăpost? Ne-ar fi primit pretutindeni cu pl umbi.

— Hm! cu plumbi… mormăi boierul; adevărat: trăim într-o vreme în care oamenii se sfâşie cu dinţii şi cu unghiile, ca fiarele… Fiecare stă gata… vezi că fiecare se teme de ceva… Dar eu nu mă tem de nimic şi de nimeni… Ş-apoi doar creştini suntem şi fraţi, ce Dumnezeu! Adică numai oameni răi sunt în lumea asta?

— Vorbind aşa, boierul se uita pieziş, pe sub sprâncene la mezin.

— Eu cred că se mai găsesc pe ici, pe colo. şi suflete cu frica lui Dumnezeu! în orice om. eu văd întâi frate, nu duşman…

— Ferice de dumneata! zise mezinul.

— Ba nu. fiule: spui vorbă mare! Cine-i fericit în lumea asta? adică cine-i cu adevărat fericit? Rare ori e cerul fără de nouri!

Bunăoară eu… Dar să nu mai vorbim!… Când crede omul în Cel-de-sus, tot e bine. Eu mă încred în Dumnezeu şi de diavol nu mă tem. De pildă azi, de ce m-aş fi temut de străinii care cereau adăpost? Nu mă tem: cel curat n-are de ce se teme…

Boierul dădu trist din cap şi zise iar după un răstimp:

— Şoimii ^.

— Nu-s eu de ieri. de alaltăieri, – şi pot să spun deodată: Acesta-i om bun!

— Azi nu te-ai înşelat, zâmbi mezinul, aşa-i că nu te-ai înşelat? Azi ce-ai gândit?

Boierul zâmbi trist şi se uită în ochii mezinului; apoi îşi coborî privirea spre rănit.

— Vezi. zise el. mă crezi dumneata? să fi ştiut că sunteţi duşmani şi tot v-aş fi primit, pentru că am văzut un rănit.

După o tăcere scurtă, boierul Andrei întrebă:

— Dincotro? apoi adăogi repede: Să nu te temi. spune ca unui tată tot ce ai pe suflet. Crezi că nu pricep eu că sunteţi pribegi?

— De ce să mă tem? zise mezinul deschis; de la Iaşi venim.

— De la Iaşi? Ei. aşa-i că stau lucrurile rău pe la Iaşi? Văd eu că stau rău. de vreme ce vin răniţi dintr-acolo.

— Da, rău stau… Urgie pe capul ţării! Petru Şchiopul e urgie! Geme moşia sărăcită, de când s-a dus domnul poporului…!

La vorbele acestea, spuse cu amar, boierul ridică, capul şi ţinti pe mezin, întrebă încet:

— Dar fraţii lui Ion-Vodă dorm?

Rănitul făcu o mişcare grăbită pe patul lui; privirile mezinului scânteiară. Bătrânul îşi coborî ochii de la mezin asupra rănitului, apoi iar îi ridică asupra lui Alexandru, zâmbind de data asta.

— Hm, rosti el răspicat, nu mai întreb cine sunteţi şi încotro vă duceţi… Am priceput! sfârşi el.

— Alexandru tresări.

— Ori, cel puţin, adăogi repede bătrânul. cred că nu mă înşel. Ei, – de ce tresari? nu te teme!… Hei. Doamne, pesemne că nu mi-ai pi iceput sufletul, copile…

— Apoi. după o tăcere scurtă, cu blândeţă: Dar cum? ce-a fost? ce s-a întâmplat?

Mezinul începu a râde:

— Mare minune dumnezeiască e ochiul omului, zise el; am prins dragoste de dumneata, boierule… Ce să fie? Uită-te! îl vezi? îl vezi? urmă el, cobo-rând glasul, n-a fost chip să-i stăm în cale! Când a zis el ceva. e sfânt! înfruntă lumea!… Am venit ş-am călcat palatul Şchiopului ieri-noapte… S-a bă lut ca un leu şi acuma iată-l!

Boierul bătu din palme, minunat:

— Şoimilor! strigă el cu ochii aprinşi, să vă im-; brăţiş! Adevăraţi fraţi ai lui Ion-Vodă!

— Vino încoace, fiule, să te sărut; să vă sărut cu drag. – căci dragi îmi sunteţi şi voi!

— Voi sunteţi. vă cunosc, fraţii şoimului!

— Boierul îmbrăţişa şi sărută cu drag pe fraţi.

— Da. noi suntem cei amărâţi. noi suntem cei alungaţi ca fiarele! zise amar mezinul. Rănitul gemu.

— Voinicule, voinicule. vorbi boierul cu glas mişcat: omul să nu deznădăjduiască… Adinei şi neînţelese sunt hotărârile Domnului!

— Ascultă-mă pe mine. uită-te la barba asta albă şi mă crede: norodul geme. se frământă ca un vânt înlănţuit! Veniţi şi daţi drumul lanţului şi se va prăvăli Şchiopul ca să nu se mai scoale!

Mezinul oftă şi arătă din ochi pe Potcoavă, care privea în bagdadic. cu ochii mari, întunecoşi. Bătrânul se plecă şi-l sărută pe frunte. Apoi zise:

— Nu poţi şti ce aduce ziua de mini. După nour, soare; după năcaz, bucurie! Vino să te sărut ca un t părinte, pe frunte; eu am fost bun prieten cu Ion-Vodă. batir că am avut ginere pe un ticălos ca Irimia Golia!

La vorbele acestea, mezinul căscă ochii mari şi se dădu repede înapoi, cu mâna pe paloş. Nicoară tresări şi îşi întoarse capul cu ochii cumpliţi.

— Pricep, pricep, zise boierul bătrân. zâmbind amar: dar! mi-i ginere… mi-a fost ginere un ticălos! L-am blăstămat când am auzit că şi-a vândut stăpânul şi a adus paginii să calce moşia părinţilor lui! Cinele! N-am dat cu ochii de el. că l-aş fi zdrobit fără leac de păcat!

— Pricep: v-aţi aprins… Dar fiţi pe pace: Dumnezeu nu bate cu ciomagul, nu… Iată. priviţi-mă. mi-e barba albă. şaizeci de ani port în spinare… mă gândesc mai mult la Domnul clocit la oameni… dar vă spun în cuget curat, un câne ca Irimia n-ar fi păcat să omor!

Ochii moşneagului ardeau şi arătau încă voini-cia şi tinereţa sufletului.

— Fiecare cu ale sale dureri… zise iar bătrânul. pe când mezinul asculta în tăcere; fata îmi murise: mi-am oprit nepoata: n-am vrut s-o las în stăpânirea unui viclean… am luat-o pentru totdeauna, şi am avut noroc că de mică crescuse la mine… Blăstămat să fie – să piară cum pier cânii!

— Iată, acu trăiesc ca un bursuc aici. cine ştie unde… nu vreau să ştiu de măriri şi de curte… Altădată era bine. – dar acu s-au ticăloşit şi boierii, şi domnul. Ce? crezi că-i bine când se ploconeşte Vodă şi sărută giubelele boierilor? He! de aceea-i tara de joc! Eu ştiu că domnul, dacă-i domn. stăpân şi domn să fie. dar nu aşa! De-aceea îşi fac râs paginii de noi şi de aceea pe vodă Ion n-are să-l uite norodul în veac!

Vorba multă vreme stăpânită şi acum aşa de bogată a boierului scăzuse încet-încet, – căci rănitul alipise. Capul lui frumos şi bărbătesc odihnea mai liniştit pe perne moi. dar se cunoştea că cumplit de chinuit fusese trupul şi sufletul voinicului; ochii se adânciseră şi obrajii erau mai trişti şi albi ca varul.

Valuri de lumină năvăleau în odaie şi jucau pe păreţii acoperiţi cu scorţuri mândre, pe divanurile pline de perne moi. Prin fereastra deschisă, venea căldura dulce a lui florar: până hăt-departe se vedea pânza vârfurilor pădurii, verde întunecoasă; deasupra pluteau uli ageri cu aripile întinse; în depărtare, printre muchi de dealuri, scânteia Moldova ca argintul viu. printre prunduri, printre pete de verdeaţă şi printre zăvoaie.

Uşa se deschise încet şi o jupâneasă mititică, cu faţa blândă. în negru, intră fără cel mai mic zgomot.

— Iaca şi jupâneasa mea… baba mea… zise boierul, cu glas potolit.

Mezinul se apropie în tăcere de bătrână şi-i sărută mina: ea îl apucă cu palmele de tâmple şi-şi puse buzele uscate pe fruntea lui.

— Bine-ai venit la noi. boierule, zise ea, cu voce moale: să văd ce face viteazul celălalt… Până ce va veni Aniţa, să-i primenesc eu legăturile…

— Atunci să-ţi trimet o fată. să te ajute… zise bătrânul Dăvideanu. şi să te lăsăm în voie… Noi să ieşim pe-afară câte oleacă… adăogi el, întorcându-se cătră mezin şi cuprinzându-l cu dreapta de mijloc.

În odaia de alături, boierul Andrei zise mezinului cu veselie:

— Mai întâi de toate, desfă-ţi chimirul şi te uşurează, fiule; închipuieşte-ţi că eşti acasă la dumneata…

Alexandru începu a râde:

— lată. mă desfac, jupâne. n-ai grijă, şi-ţi fac toate voile. de pe urmă n-ai să fii bucuros de mine…

Boierul zâmbi cu bunătate. Alexandru se descinse şi-şi lepădă armele.

— Aşa… acum să le aşezăm colea, frumos… Dar nu te teme. că mult n-au să stea: mini am de gând să mergem la vânat. ştii. să mă mai dezmorţesc… Atâta bucurie am şi eu în vizunia mea, şi atâta patimă!

— Trebuie să fie frumos vânat prin părţile acestea, şi mult. zise mezinul, pe când ieşeau în cerdacul larg.

— Este. cum nu! Acuma am de furcă c-o turmă de mistreţi. Cumplite sălbătăciuni! Multă pagubă săvârşesc. Să vedem, ce-oi face. Am să scot toţi puşcaşii din Dăvideni; vei merge şi dumneata cu voinicii dumitale…

— Cum nu? când e vorba de vânătoare…

În clipa asta. răsări de pe scări, pe cerdac, înaintea boierului, un ţigănoi gras şi scurt, cu fălcile mari, mustăcios, ras. cu pestelcă albă dinainte.

— Aha! grăi boierul, tu eşti Timofte?

— Eu, măria ta. sărutăm picioarele… am venit.

— Aici zâmbi şi gura i se întinse până la urechi…

— Văd eu c-ai venit şi pricep eu… Taie nişte claponi şi nişte gâşte… şi vezi de te sileşte, arată-te meşter, că uite. avem oaspeţi…

— Sărutăm picioarele…

— Pe urmă, mi se pare că Toader Păscaru trebuia să aducă nişte mreană… Ia sama să nu mă faci de ocară, Timofte!

— Sărutăm picioarele! Şi bucătarul se trase de-a-ndaratele. ploconindu-se într-una.

Tocmai atunci veneau de la grajduri moş Petrea şi Suliţă şi treceau pe sub cerdac. Boierul le strigă cu voie bună.

— Voi, voinicilor, duceţi-vă de mai cinstiţi cî-te-un palici de vin cu logofătul… Şi până ce-a face Timofte bucate, mai vedeţi… s-a găsi câte ceva.

— Ce-i dreptul, de treabă boier… mormăi moş Petrea la urechea lui Suliţă. Trebuie să aibă vin bun!

Pe urmă, întorcându-se spre mezin, boierul îl pofti să şadă pe scaun, se aşeză şi el alături şi amân-doi începură să înşire la palavre de vânătoare.

Soarele de primăvară râdea vesel în întinsa curte boierească, în care robii şi slujitorii umblau forfota, strălucea în livezile din jur; şi în văzduh tremurau versetele ciocârliilor.

Nu trecu mult şi o băbătie mititică şi scorogită, cu bărbia adusă spre pliscul nasului, cu pielea coajă de nucă încreţită, – sui scările casei.

— Pe ici, mătuşă, pe ici… zise blând boierul, ară-tându-i uşa. Baba trecu uşoară ca o umbră.

— Bună doftoroaie e baba Aniţa, urmă bătrânul; ea în scurt o să-ţi puie fratele pe picioare. Vei vedea.

Şi iar începură a-şi răsfira patima lor: vânatul. – patima lor şi-a vremii. Vorbeau domol, prin mân-gâierea caldă a dimineţii de primăvară; glasurile lor pline şi prietinoase apropiau sufletele şi legau dragostea. Primirea aceasta aşa de creştinească aducea o mare mângâiere pribeagului.

În dosul curţii, la o parte, se întindeau sălaşu-rile ţiganilor. De acolo, veneau oftări de i'oi. bătăi de ciocane şi o zarvă potolită, deasupra căreia, uneori, se ridicau glasuri puternice. Prin ogradă, treceau grăbiţi îobii şi roabele oacheşe. Din fund. de la grajdul mare. veneau răsunetele bătăilor de copite pe podele şi strănutările înăbuşite ale telegarilor.

Pe laturile curţii începea păduricea şi se împân-zea îndăiăt. spre fundul văii. până la liniştitul râm-nic de sub coastă, care ardea în lumina dimineţii.

Trecu un răstimp aşa. de linişte. în cerdacul bananei curţi boiereşti. Apoi un pas uşor fî.săi pe scân-duri şi baba Aniţa se arătă. – tot aşa de slabă, tot aşa de încovoiată, tot aşa de tremurătoare.

— Ei. cum e? întrebă boierul Andrei. Nădejde mare este?

— A da Dumnezeu şi Maica Domnului şi s-a vindeca. îngână baba. cu voce subţire şi mângâioasă. Dar e adâncă rana… adâncă tare… Alt om n-ar fi ajuns ziua a doua. Dar e fire voinică, om straşnic… şi are să se vindece: să n-aveţi grijă, are baba buruieni bune… Sărutăm dreapta… Şi bătrâna cobori încet scările.

— Să vedem şi noi pe voinic, grăi Dăvideanu: să intrăm, dar în linişte… Dacă a zis baba că scapă, să ştii că scapă!

— Să ştii că aşa voieşte Dumnezeu… adăogi bătrânul. cu înţeles.

Intrară.

Bătrâna. cu pas domol, tremurând puţin, st ra-bătu ograda. Dar în partea cealaltă, prin uşa deschisă a casei slujitorilor, pătrunse un glas puternic:

— Mătuşă Anita!

Baba se opri. Un român. nalt. lung cât o prăjină şi osos, ieşi din casă cu un pahar de vin în mină. Pielea feţei era galbenă şi sub nasul ascuţit şi pe bărbie avea numai câteva tuleie sărace.

— Mătuşă Anita. ia de bine paharul ista… Baba luă băutura, fără ca pe fata ei pustie să se producă vreo mişcare. O duse domol la gură.

— Să trăieşti, băiete, zise ea încet, sorbind.

— Scapă? întrebă omul. luând paharul din mâna bătrânei.

— A da Dumnezeu! Şi bătrâna trecu înainte liniştită, pe nesimţite – o umbră.

Omul lung şi uscat se întoarse şi se aşeză în prag cu picioarele în lături, ca un compas uriaş. înlăun-tru. la masa lungă de stejar, stăteau tovarăşii lui Potcoavă, cu Nită Frunză, logofătul, şi cu alţi slujitori. O oală mare cu vin sta drept în mijlocul mesei, la locul de cinste.

— De ce-ai oprit baba. frate Ghiţă Botgros? întrebă Totârnac râzând.

— Cum de ce? răspunse fratele Ghiţă. Ştiţi cine-i baba asta? Nu ştiţi! Asta-i baba Aniţa, fraţilor! Mai întâi baba asta m-a tămăduit odată de dragoste! Şi ce dragoste! Pe urmă baba asta. dacă nu vă va pune într-o săptămână stăpânul pe picioare, să-mi radeţi mie mustaţa!

Ghiţă trecu degetele-i osoase prin tuleiele de sub nas, intră în odaie şi. aşezându-se la masă,.îşi umplu paharul.

— Şi încă ce dragoste î urmă el, ce dragoste, fraţilor! Acu eram mort hăt şi bine, dacă nu mă scăpa baba Aniţa. De asta. când o văd, o cinstesc. Aşa-s eu, bun la inimă! Da da. nu râdeţi. muream, zău muream şi acum nu puteam bea cu voi paha rul aista! Noroc, fraţilor!

— Aici aveţi s-o duceţi bine. adăogi Ghiţă. umplând iar paharele; dacă n-aţi duce-o bine, să-mi radeţi mie mustaţa!

— Măi, că avan om, mormăi Petrea Gânj; auzi, frate Suliţă, cică să-i radem mustaţa!

Ghiţă Botgros nu prea băga de samă râsetul poznaş al lui moş Petrea şi-i dădu înainte:

— Boierul nostru e bun ca pânea caldă. Să ştiţi că Dumnezeu a îndreptat aici pe stăpânul dumneavoastră. Dacă nu l-a îndreptat Dumnezeu…

— Să-ţi radem mustaţa! sfârşi liniştit Petrea Gânj.

— Curat! Ha-ha-ha! (Botgros râdea din toată inima). Mi-ai pus-o în traistă, moş Petrea! Să luăm de bine! Noroc să ne deie Dumnezeu! Las' că are să fie bine!…

— Încă unu, moş Petre, ce zici? Şmecher român moş Petrea. he-he!

— Bun vin, – halal!

— Ce-i drept, de treabă boier! zise moş Petrea privind cu dragoste oala.

Din vorbă în vorbă se împrieteniră cu toţii şi logofătul Nită Frunză, om zdravăn, bun la inimă Şi cinstit român, înnoi de mai multe ori vinul din oală. Numai Caraiman lipsea dintre ei: el se dăduse, cu vorbe bune, pe lângă bucătarul cel gras.

O mare dragoste îi învălui pe toţi, se făcură toţi blânzi şi drăgostoşi ca fraţii de cruce. Cinsteau şi vorbeau; mai ales Ghiţă Botgros îşi dezlegase traista, spunea câte-n lună şi-n stele, ruga pe ceilalţi să-i radă mustaţa, dădea din mâini, închina pocaluri şi spunea.

Ruga pe străini de toţi dumnezeii să-l creadă că boierul Andrei Dăvideanu e creştin bun, rămas de la Ştefan-Vodă; om ca dânsul cu dragoste pentru norod nu se mai află în toată ţara Moldovei. După aceea, umplând paharele, începu să spuie cu înduioşare că în acel rai pământesc. numit Dăvideni. este un vin înfundat. în pivniţi străvechi. – un vin care mângâie multe amaruri. La aceste cuvinte, moş Petrea numaidecât încredinţa pe toţi că.ce-i drept, de treabă boier!'

Botgros mai spuse că are boierul o jupâneasă tot ca dânsul de bună şi de blajină şi gospodină fără păreche. Cât despre nepoata boierului, Ilinca, ceva care nu se mai află; te uiţi la dumneaei ca la o icoană, e mândi ă ca o zână şi sufletul i-i ca sfân-tul mir. Dacă n-a fi aşa, le dă voie tuturor să-i radă mustaţa.

Botgros adăogi că boierul Dăvideanu e vânător straşnic şi e voinic cât trei voinici, batir că e de şaizeci de ani; că nu vrea să audă de trebile domniei, şi nu-i trebuie mila Domnului, căci n-are ce face cu dânsa. Apoi, poftind pe toţi să mai dea de duşcă un pahar, îşi mai trase puţin tuleiele de sub nasul ascuţit şi sfârşi printr-o nouă închinare, o altă oală şi cele din urmă laude aduse boierului.

— Să vedeţi, fraţilor, ce hori se întind aici. în ograda curţii, pe pajişte, colo, sub nucul cel mare! Duminica încep lăutarii, se strâng flăcăii şi fetele şi ce mai duduie pământul! de-a mai mare dragul! Toţi se veselesc; iar boierul, jupâneasă Irina şi ju-pâniţa privesc cu dragoste şi se împărtăşesc şi ei din veselia altora… Aveţi să vedeţi… Ş-acuma. să mai luăm de bine! Sughiţ bun la cumătră! (Aici Botgros făcu cu ochiul). Am să vă arăt eu pe cumătră! Dar aici nu-i nevoie de baba Aniţa… Noroc să deie Dumnezeu! Dacă n-a fi bine. să-mi…

Botgros făcu semnul prin care-i lămurea pe toţi de ce vrea să spuie şi, foarte înflăcărat şi plin de

4o dragoste, puse mina pe oală şi, cu deosebite vorbe şi semne pe înţeles, o aşeză în braţele lui Nită Frunză, apoi le făcu la amândoi vânt pe uşă.

Curtea boierească e mare şi încăpătoare, cu acareturi multe şi cu toate din belşug în acareturi. În grajduri bune de vălătuci, bat din copite şi sforă-iesc cai pietroşi moldoveneşti. O linişte patriarhală domneşte asupra saraiurilor. Din casele vechi, din sălaşuri, din parc, izvorăsc în amurg acele murmure tainice, rămăşiţele generaţiilor dispărute, care umplu de fiori locul şi fac totdeauna să plutească pe castelele bătrâne negura legendelor.

Sara. intră pe poarta cea mare vaci pline şi lăptoase, iar gospodinele curţii îşi suflecă mânicile, spală doniţele şi umblă forfota pe sub vaci; laptele bogat ţâşneşte din ugerele grase; ţigăncile oacheşe se dau în vânt prin curte şi dancii se luptă cu viţeii încăpăţânaţi. Vacile mugesc, cânii zăpăiesc şi fumul vânăt se ridică de pe curte şi de pe sat; cum-penele fântânilor ţipă. din câmpiile rodnice şi din satul plin de viaţă vine zvonul înserării.

În şatra din dosul curţii ciocanele sună. foile suflă greu şi cântece duioase se ridică prin pâlpii-rile focului.

Încet-încet, cerul roş al asfinţitului, zăbrelit de vârfurile codrilor, se întunecă, şi parcul prinde a ofta prin umbrele înserării. Deodată. în adâncă pace care s-a întins, izvorăşte din necunoscut şi vibrează în nemărginire cântarea tainică de bucium, ca o tân-guire seculară.

În noaptea limpede, se aprind sus stelele nopţii şi jos, în sat, se aprind steluţele caselor de stuh; şi se mai aprind stele negre şi inimi tinere la pârleazuri.

În sara plină de pace. ce urmă zilei în care fugarii noştri sosiseră la Dăvideni, boierul Andrei şi mezinul stăteau la căpătâiul lui Potcoavă.

Tihnă lină plutea în odaia plină de miros de flori sălbatice, o candelă ardea înaintea icoanelor ferecate cu argint, care cuprindeau întregul părete dinspre răsărit. Luminările din sfeşnice vărsau văpăi tremurate peste faţa palidă a rănitului şi purtau umbrele boierului şi mezinului pe păreţii albi.

Baba Aniţa pregătea legăturile care trebuiau să oblojească rana; umbla ca o umbră prin colţul ei de la piciorul patului, şoptea înăbuşit şi degetele, tremurând. amestecau leacurile necunoscute. Boierii stăteau la căpătâiul patului neclintiţi, ca două stane.

Deodată baba se apropie de Nicoară şi-l atinse uşor cu un deget. Rănitul deschise ochii.

— Să-ţi schimb legăturile… şopti foarte blând şi muzical bătrâna.

Potcoavă îşi purtă în tăcere ochii prin odaia liniştită, apoi încreţi fruntea şi-şi aţinti privirea bolnavă în bagdadie.

Baba Aniţa desfăcu legăturile vechi şi puse pe cele noi. Cu mare băgare de samă le aşeză, descân-tând în şoaptă.

În tăcerea adâncă, murmurul cel duios umbla ca un fior prin lumina tremurată de vis; se scurgea ca o şoaptă din întunericul trecut, colorând cu o ceaţă tainică de basm odaia veche.

În tăcere, străbătu deodată oftarea şuierătoare a rănitului.

Mezinul, înainte de a se culca, ieşise puţin la răcoare. Se plimba tăcut prin umbra de cărbune a curţii. De la răsărit, se împânzea pe un cuprins nemărginit poleiala unui pătrar de lună. Râmnicul, în vale, era pătruns până în fund de un sul auriu de lumină; peste dumbravă se întindea o uşoară pacla viorie, abia văzută.

Se plimba gânditor şi, prin visurile ce-i cucereau sufletul, răzbăteau acordurile slabe ale unui cântec care venea din dosul curţii, de la sălaşurile robilor. Era tăcere pretutindeni, numai fiinţa aceea, chinuită de cine ştie ce dor, într-un colţ, undeva, îşi mângâia durerile, zvâiiind nopţii o melodie tainică.

Dar deodată Alexandru se opri într-un colţ de zid, încremenit. Printr-o fereastră deschisă care da spre răsărit, un cap frumos de fată, luminat dinlăuntru, ieşise în privaz. Părul lung cădea în două părţi pe sâni, şi, în cadrul lui, faţa albă ca o pieliţă de crin, pe care ardeau doi ochi negri ca două flori de întuneric, dădea un nespus farmec castelului, parcului încununat de neguri viorii şi râmnicului străpuns de lumină. Fata visa cu ochii în tainica pulbere a lunii şi asculta melodia slabă, care tremura în liniştea măreaţă a naturii.

Mezinul încremenise. Stătu multă vreme cu ochii pironiţi asupra minunatei arătări.

— Acum fereastra se închisese, frumosul cap dispăruse, dar el tot sta. cu ochii aţintiţi, fermecat de un vis, care acum abia îi deschidea porţi mari spre lumi încă nebănuite de el.

Se întoarse şi începu iar să rătăcească la întâm-piare. Sufletul războinicului se plimba prin plaiuri înflorite. într-o lume de poveşti.

Tăcerea plutea pretutindeni, cântecul tăcuse.

Târziu se îndreptă, spre scările largi, la odihnă. Totuşi îi fu dat să se mai oprească o dată. în fundul curţii, două umbre ieşiră în lumina lunii, apoi iarăşi intrară în întuneric. Peste puţin, o altă umbră trecu pe lângă clădirea slujitorilor. Mezinul se plecă pe parmaclâcul cerdacului, şi cunoscu pe Totârnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un şuier încetinel.

— După cât văd eu, murmură Alexandru, se pun pe trai voinicii noştri!

Şi intră pe gânduri în chilia lui.