VIICum se câştigă un tron şi cum se răscoală calicimea

Norodul Nemirovului, într-o repede perindare de icoane, văzuse dispărând în zare lăncerii Ieşi însărcinaţi cu prinderea lui Potcoavă, văzuse apărând întâiul pâlc de călări, apoi se zguduise la revărsarea mulţimii cazacilor, şi totul se petrecuse ca la un joc de război. Iar cazacii, după răcnetul lui Potcoavă, porniseră ca un uragan şi multă vreme în urma lor câmpia vui de un freamăt surd.

Acum Potcoavă ducea vârtejul de războinici spre Moşie. Călcau stepele, culcând la pământ iarba mare; călcau târgurile şi satele în zvonul mulţimilor şi în vaietul clopotelor; suliţile spintecau vântul şi săneţele sclipeau la soare; treceau într-o goană furtunoasă, împrăştiind în câmpii, în târguri şi sate, freamăt întins de groază.

La popasurile mari, focuri uriaşe se înălţau. Şi-n fierberea mulţimii, în cântecele de vitejie, în sunetele de tobe, în nechezările cailor aprigi, Potcoavă, aprins de dor de răzbunare, sta bătut de gânduri la vatra sfatului, cu ochii aţintiţi, se cobora în adâncurile sufletului, îşi întreba simţirile şi cerceta o dragoste tainică, care licărea ca un foc sub spuză.

Uite! se apropie ceasul în care duşmanii vor muşca ţărâna şi se vor zvârcoli la picioarele lui; se apropie ceasul când vânzătorul marelui Ion-Vodă va fi plătit. Un murmur mare de mulţămire se va întinde în toată ţara; domnia îl aştepta; vremurile biruinţilor de la Jilişte, Brăila şi Bender vor învia, zbucnind ca o vâlvoare sângeroasă! Şi cu toate acestea… o dragoste tainică, care licăreşte ca un foc sub spuză, îl face să se gândească cu amar la strălucirile viitorului.

— Pe cine va trebui să pedepsească? Cine e trădătorul? O icoană gingaşă, o nălucă mlădioasă pluteşte prin tresăririle şi zvârcolirile flăcărilor, – şi prin sufletul viteazului tresar şi se zvârcolesc ascuţite dureri.

Zvonul greu al popasului se sfarmă şi lunecă peste el. O tăcere adâncă s-a întins peste suflet, o noapte oarbă, fără hotar, în care durerile fără nume rătăcesc ca nişte păseri desnădăjduite. Şi tabăra se linişteşte, flăcăii dorm sub cerul nemărginit, cu faţa la stele, – numai Potcoavă rătăceşte ca o umbră.

Dar deodată tabăra murmură şi se frământă, caii nechează; la răsărit o rumeneală tainică taie orizontul drept, ca o linie de sânge: un stol de păseri negre trece cu un fâşâit grabnic spre ţară… Potcoavă se scutură şi-şi lunecă mina pe frunte; visurile nopţii se risipesc şi ochii lui. plini încă de durere, iarăşi se aprind nedomoliţi. Glasul i se înalţa în suflarea zorilor, stăpânind tumultul mulţimii.

Numai mezinul şi moş Petrea Gânj, în goana spre ţară, n-aveau decât câte un dor şi un gând: mezinul, dragostea, bătrânul, răzbunarea; cel în tăi ardea şi se zbuciuma în tăcere; cel de al doilea îşi destoia sufletul în gura mare.

Era bucuros bătrânul Gânj cum nu se mai află. Toată vremea între cazaci a petrecut-o, cu Pokotilo, bând ţapăn, dar despre gândurile iui n-a spus nici o vorbă. Acuma iată-l călare cu privirile arzătoare de sub sprâncenele negre ţintite în zări; iată-l vioi şi aprig ca un tânăr, răsuflând foc pe nări, fierbând şi gemând cu nerăbdare. Doamne î de-ar pune el mâna pe.cânele de Irimia Golia!

— În zborul cailor strigă lui Pokotilo:

— Doamne, frate! stau pe spini! de-am ajunge mai degrabă! Cinele de Golia îmi stă ca o bubă pe suflet, nu mă lasă să dorm! Nici sufletul lui Ion-Vodă, săracul, nu doarme, acolo unde-i el… Sufletul măriei sale aşteaptă!… Frate, frate, mult mai avem…!

Alexandru asculta întunecat vorbele bătrânului. în sufletul lui ardea nestinsă dragostea, şi vântul zborului, poştă cu poştă, o aprindea mai rău. Răzbunare, vitejie, toate se mistuiseră în marea flacără a iubirii. Petru Şchiopul, Ion-Vodă: slabe icoane, pierdute într-o negură deasă! Numai o fantasmă dragă dintr-un trecut de farmec îl chema, fugea înaintea lui, în stâlp de pară.

Dacă n.-ar fi călărit lângă frate-său şi dacă nu s-ar fi simţit în fiecare clipă învăluit de priviri mustrătoare, dacă voinţa lui Potcoavă nu l-ar fi ţintuit la datorie, – de mult, de mult mezinul ar fi lăsat şi tovarăşii, şi goana cătră domnie şi ar fi zburat înspre un sat de pe malul Moldovei, acolo unde lăsase toate dorurile şi toate avânturile.

Plivirile lui mâhnite rătăceau spre asfinţit, întrebau parcă vânturile care veneau dinspre ţara iubită; trupul lui slăbise.

Potcoavă privea tăcut pe fratele său, pricepea, – dar nu-i spunea nici o vorbă; numai ochii lui mustrători înfiorau pe mezin.

Oastea sălbatică trecu Nistrul înot şi răzbătu în ţinutul Sorocei. Acolo freamătul ei răscoli satele vitejilor hânsari, neînvinşii oşteni ai lui Ion-Vodă. Pe vârfurile culmilor, prinseră a cânta buciumele vechilor lupte; şi la undele bătrânelor melodii, vitejii puseră mâna pe pală şi prinseră harmăsarii din ceairuri.

Ţara se trezea din amorţire; ţărâna străbunilor tresărea în zvonul vijeliei care ridica în picioare cetele vitejilor.

Şi bătrânele melodii de bucium tunau pe culmi şi oastea zguduia pământul şi văzduhul. Poştă cu poştă se apropia de Iaşi freamătul paloşelor.

Vai ţie, Petre, domn ticălos! vai ţie, Irimie, Iudă care ţi-ai vândut Domnul şi ţi-ai îngenuncheat Moşia!

Iată şi Iaşii!

— Oastea lui Potcoavă se apropie într-o larmă surdă, care se împrăştie pe toată cam pia răsăriteană a oraşului. Un potop de suliţi şi să-neţe se apropie, un potop de paloşe, de arcuri şi de coase. Prin zvonul care se înalţă la cer, răzbat ca nişte plângeri de spaimă triste bubuiri melodice ale clopotelor.

O aureolă sângeroasă împresoară oraşul şi turlele sclipesc în bătaia asfinţitului. Prin pulberea aurie, se zăreşte la margine oastea domniei: mulţimea de turci în primul rând şi oşteni de strânsură, ca sprijin, dindărăt: ei stau ca un zid negru, deasupra căruia fesurile par o pânză sângefată.

Într-o clipă cele două oştiri se zăresc. Un răcnet mare se înalţă ca bubuitul unui vânt pustiitor. Şi oastea Şchiopului se mişcă în larg, – după aceea se strânge, ca o fiară care se ghemuieşte înaintea prăzii, şi se opreşte neclintită.

Cazacii lui Potcoavă îşi reped într-un avânt sălbatic caii. Nicoară îşi trage pala şi dintr-o dată, în toate sotniile voinicilor, licăresc fierurile lucii.

Bătrânul Gânj strigă:

— Ne-a venit şi nouă rândul, fraţilor! Să dăm de moarte, fraţilor!

Pământul se zguduie; rândurile se strâng; şi răcnetul de război izbucneşte. Călăreţii, plecaţi cu piepturile pe oblânc, îşi reped paloşele şi suliţile scânteietoare, şi nu se ştie, oaste vine, ori mânia lui Dumnezeu! Potcoavă e înainte cu bătrânul Gânj; aleargă înaintea pilcului de viteji şi coamele lor fâl-fâie în zborul cailor. Pământul ropoteşte şi larma surdă umple câmpia.

O înflcărare mare cucereşte toate inimile. Bătrânul Gânj răcneşte ca un leu. Bătrânul Pokotilo, hatmanul Şah şi vechii tovarăşi, Totârnac, Ursu, Suliţă, Harbuz şi Caraiman, strânşi în minghi neaua rândurilor de viteji, se simt ca într-un zid de oţel.

Dar prin pulberea de aur care joacă în jurul acestei rostogoliri ameninţătoare, ochiul de şoim al lui Potcoavă zăreşte deodată, înainte, pilcul turcilor mişcându-se. Glasul lui izbucneşte în tumult:

— Staţi!

Şi ca printr-un farmec, toată revărsarea de cazaci se opreşte tălăzuindu-se.

— Descălicaţi! tună Potcoavă. Şi, cât ai bate din palme, căzăcimea, descălecată, lasă caii nemişcaţi în câmpie şi se ia după Potcoavă în goană, se desfăşură în faţa turcilor, care se mişcă pe nesimţite.

Deodată, oastea Şchiopului se desface şi într-o larmă uriaşă se înalţă glasurile lui Potcoavă, Gânj, Şah şi Pokotilo; şi pe când oastea turcilor, desfăcută în laturi, descoperă tunurile, – la glasul căpi-ten iilor sotniile de cazaci se zvârl la pământ.

O izbucnire grozavă cutremură pământul şi umple de fum tot zidul desfăcut al turcilor. Soarele roş păleşte, pe când prin fumul luminos, Iaşii, în fund, se profilează pe asfinţit negru, ca într-un pojar.

Când fumul se împrăştie, cazacii sunt în picioare, cu săneţele aţintite, desfăşuraţi pe toată întinderea câmpiei. O pârâire prelungă de bubuituri începe dintr-un capăt la altul al liniei. Apoi, pe când în raidurile oastei Şchiopului o zvârcolire adâncă se sapă, pe când jumătate din zidul ei se zbate la pământ Irăsnită, cazacii, în goană se adună, se reped la cai, încalecă şi glasul lui Potcoavă iar se înalţă în vânt ca o buciumare de moarte:

— Înainte, fraţilor!

Şi ropotele, şi glasurile mintoase, şi zăngănirile armelor bubuie. Voinicii se lasă iară pe oblânc, îşi ridică paloşele şi dau năvală în turci şi în oastea de str însura.

— Ura! fraţilor! strigă înnebunit bătrânul Gânj. daţi de moarte! ucideţi, ucicleţi!

— Ucideţi! urlă voinicii şi încep a tăia în rân-d urile duşmanilor.

— Ţine-te, bătrânule! strigă Pokotilo; ţine-te, tătucă!

— Unde-i Ştefan al Măriei! unde-i Stângaciu! răcneşte Suliţă, repezindu-şi arcanul şi smulgând de pe şa un fugar; unde-s? Frumoase lucruri ar vedea!

Al Măriei şi Stângaciu zac în ţarina umedă pe malul Nistrului, şi-i jelesc undele, şi-i jeleşte vântul… – şi ei ascultă glasul undelor şi glasurile vântului, dar mai bine ar fi ascultat glasurile războiului!

Oştea biruitoare calcă într-un freamăt de paloşe armata Şchiopului: câmpia e cruntă de sânge, şi soarele se închide în dosul oraşului ca un ochi îngrozit. Răcnetele se ridică până la cer; săneţele. în fulgerări şi-n bubuiri arzătoare, scuipă plumb şi moarte prin umbrele amurgului. Cazacii pătrund în furnicarul duşman, paloşele vâjâie şi sfâşie în carne şi sânge, şi pliscurile suliţilor deschid izvoare roşii.

Cai spăriaţi izbucnesc din învălmăşală şi bat cu copitele câmpia, cu coama în vânt, cu ochii sângeraţi; adesea în şa stă aninat trunchiul călăreţului; adesea trunchiul călăreţului e atârnat cu piciorul în scară, şi capul se zbate în bulgării câmpiei, şi se sfarmă. Câteodată un cal fără stăpân se opreşte între snopii de trupuri secerate, în bălţi de sânge, sforăie şi tremură pe picioarele subţiri, care vibrează ca nişte coarde.

Cazacii trec sprinteni; arcanele zboară în vântul serii, smulg călăreţii de pe cai şi-i târâie prin ţărână; moartea rupe din rânduri; suflări aspre de durere cutreieră câmpia şi se unesc cu gemetele răniţilor, înfioară pe cei vii şi trec zadarnic pe la urechile celor morţi. Vântul pustiitor trece, pe când umbrele amurgului se amestecă.

Şi, în amurgul nelămurit, se văd pilcuri de oaste călcate în picioarele cailor, pilcuri de oaste, gonite şi spârcuite. Cazacii îşi învârt arcanele şi rup din rândurile fugarilor: oastea Şchiopului bate în cai şi fuge, caută scăpare în noaptea apropiată, şi adesea mulţi din oaste se prăbuşesc în noaptea morţii!

Învingătorii pătrund în oraş.

Noaptea se lăsase şi scaunul domniei era pustiu. Nici o lumină nu licărea nicăieri. Tropotele cailor răsunau pe uliţi mute. Obloanele erau lăsate pretutindeni. Rareori capete spărioase, cu părul vâlvoi, se arătau pe Ia răspântii în licărirea sângeroasă a faclelor purtate de oşteni; o suflare de spaimă cutreiera cetatea.

Pilcuri de cazaci se împrăştiaseră pretutindeni, căutând cuiburile boierilor trădători. Prin noaptea uliţelor strimte alergau ochi mânioşi de facle, lăsând dungi şi scântei roşii în urmă. în vântul acesta de foc licăreau paloşele; uliţi le se aprindeau de o vâl-voare roşă şi casele mohorâte şi negre se înălţau ca nişte morminte mari în lumina trecătoare, se înălţau parcă în lumină, şi iar cădeau în întuneric.

La palatul domnesc, Potcoavă, mezinul, Gânj, Pokotilo şi toţi tovarăşii vechi, negri de fum. cu fe ţele încruntate, pătrundeau în cămări, în lumina sângeroasă, urmaţi de aproape de roate de oşteni.

Petrea Gânj şi Pokotilo sunt aprinşi din cale afară, ar voi să dea foc palatului, să dea foc tuturor curţilor boiereşti. Potcoavă, cu faţa cumplită, cu sabia în mână, caută pe acei asupra cărora trebuie să cadă răsplata ticăloşiei. Alexandru e neliniştit, e luat de şuvoi; păşeşte grăbit alături de frate-său, dar pe dânsul alte gânduri îl duc. Din când în când privirile lui de foc se îndreaptă spre moş Petrea; nu-i plac vorbele bătrânului. Cu toţii pătrund în cămări, negri şi cumpliţi la lumina roşă a faclelor. Pretutindeni, înapoia lor, oştenii furnică.

Uşile mari de stejar, legate în fier, cad; topoarele bat şi dărâmă uşile şi zgomotele răsună greu în cămările pustii.

— Stăpâne! stăpâne! strigă Gânj; să dăm foc cuiburilor de năpârci!

Potcoavă tace, dar mezinul murmură mâniat:

— A nebunit moşneagul!

Bătrânul n-aude, ridică barda şi o repede într-o uşă de stejar; iar Pokotilo se uită pieziş, cu uimire, la mezin.

Trec înainte, prin lumina roşă, duşi de răzbunare.

Deodată un mănunchi de oşteni răzbate dintr-un gang, răcnind şi făcând semne.

— La ei, stăpâne! strigă bătrânul Gânj; au pus mâna pe năpârci!…

Potcoavă se avântă. După dânsul, Gânj şi mezi-zinul. în fruntea roatei de cazaci e Toader Ursu:

— Stăpâne, i-am prins pe dumnealor, boierii tocmai când voiau să iasă din târg.

Între paloşele oştenilor, în tremurul luminii, stau câţiva boieri rupţi, prăpădiţi, fără arme, cerând îndurare. Sunt galbeni; unii bâlbâie înfricoşaţi. însă alţii privesc liniştiţi, cu încruntare, în jurul lor.

— Unde-i Golia? strigă Potcoavă pe când cazacii se dau în laturi. Spuneţi, mişeilor vânzători, unde-i căpitenia voastră…?

În lumina pâlpâitoare a faclelor, paloşul viteazului licăreşte. El stă drept, încruntat, şi ochii lui scânteiază ca două vârfuri de jungher.

Unii din boieri, palizi, tac. Alţii cad în genunchi pe lespezile de piatră şi se târâie la picioarele învingătorului. Moş Petrea mugeşte ridicând securea:

— Câinilor, unde-i Golia? unde-i Şchiopul?

— Unde sunt ticăloşii? rosteşte scurt Potcoavă.

— Au fugit, doamne, se tânguiesc boierii, au fugit cu ruşine dinaintea măriei tale! Tu eşti stăpânul nostru acuma; doamne, fie-ţi milă! Noi nu suntem de partea Şchiopului!

— Voi sunteţi Iudele care aţi vândut pe Ion-Vodă! mugeşte iar Gânj, ridicând securea; voi aţi vândut pe Ion-Vodă, ticăloşilor! Aveţi să muşcaţi ţărâna, viclenilor, aveţi să vă zvârcoliţi ca şerpii pe jăratic, ticăloşilor!

După mugetele mânioase ale bătrânului se face tăcere în gang. Numai suspinele boierilor îngenuncheaţi se aud înăbuşite, prin pâlpâirile faclelor:

— Avem copii, măria ta! fie-ţi milă! Au să ră-mâie, sărmanii, de izbelişte!… fie-ţi milă, măria ta!

Glasul lui Potcoavă izbucneşte aşa de straşnic, încât boierii cad cu feţele la pământ! Cei palizi şi ne-indoiţi tresar.

— Dar voi… dar voi! aţi avut milă de Moşie? Voi aţi avirtmilă de norodul bântuit? Avut-aţi milă de măria sa Ion?

Glasul lui ca un tunet umple palatul de piatră. Iar boierii ticăloşi bat lespedea rece cu fruntea plină de sânge, gemând.

— Fie-ţi milă, măria ta! îndurare!

— Tu eşti domnul nostru acum!

— Da! tu eşti acum domnul nostru! zice deodată un boier din cei încruntaţi şi galbeni, care stăteau în picioare, măria ta! fă ce pofteşti!

— Ai biruit!

— Da! el e domnul vostru! adaose cu tărie Gânj, el e fratele drept – auziţi domniile voastre? fratele drept al lui Ion-Vodă! Şi el, ca Ion-Vodă, va binevoi să treacă pe mulţi din voi prin ascuţişul paloşului!

La strigătul bătrânului, iar se face tăcere. Şi boierii, şi Potcoavă, şi mezinul se uită la bătrân încremeniţi o clipă. Numai Pokotilo bătrânul începe a râde.

— Bătrânule, bătrânule tovarăş, ai rostit mare adevăr!

— Trăiască măria sa!

— Tu eşti domnul nostru, strigă boierii, facă-se voia ta!

— Duceţi-i! rosteşte scurt Potcoavă şi staţi gata! O bubuire umple palatul şi trece prin ganguri ca o suflare de vitejie. Mezinul tresărind, galben, ridică capul:

— Ce este? au prins pe Golia?

O f rământare grăbită trece prin roiurile de oşteni care se poartă din gang în ograda palatului. Potcoavă, o clipă căzut pe gânduri, se înalţă şi întreabă:

— Unde-i moş Petrea?

Tocmai atunci Totârnac, răzbătând prin râmatul cazacilor, se apropie.

tu

— Moş Petrea e sus pe zid… Norodul se grămădeşte de pretutindeni şi moş Petrea strigă: „Trăiască măria sa Nicoară, fratele lui Ion-Vodă!” iar prostimea răspunde cu bucurie… ian auzi!

Aceeaşi bubuire prelungă umple palatul şi trece prin ganguri.

Încă o frământare prin mulţimea cazacilor, – şi prin pâlpâirile sângeroase, care joacă umbre negre pe zidurile nalte, răzbate bătrânul Ţopa, urmat de Kopycki şi Şah.

— Să trăieşti, măria ta! strigă boierul. Norodul cheamă pe Ion-Vodă!

Palatul se cutremură de răcnetele cazacilor, care se frământă, se grămădesc şi-şi ridică cuşmele în vârful paloşelor.

— Uraaaa! Trăiască măria sa Ion-Vodă! uraaa! Faclele fâlfâie grăbit, ca suflate de spaimă, şi de afară zvonul norodului pătrunde tot mai tare, de dincolo de înaltele ziduri de piatră:

— Trăiască măria sa! Trăiască măria sa Ion-Vodă!

După ce Potcoavă se arătase din clopotniţă la lumina faclelor, după ce mulţimea, într-un singur glas înălţat până la ceruri, salutase pe „Ion-Vodă” – pe zid nu rămăsese decât străjile de noapte, negre, în lumina păcurii aprinse în ceaune. Norodul încet-încet se împrăştiase şi în jurul zidurilor nu rămăsese decât scursoarea oraşului – golanii.

Se grămădeau», se băteau, ţipau.fără să ştie ce vor. Lor nu le păsa de nimic.

— A venit domn nou; el cu boierii are ce are, dar cu mişeii n-are nimic; ba acuma, ca de multe ori, a venit vremea să se că-pătuiască cei rupţi şi flămânzi!

— Într-o gălăgie surdă, se grămădesc se mişcă fără de cârmă încolo şi încoace şi ei singuri nu ştiu ce vor şi ce caută.

Pe ziduri stau străjile, neclintite; ceaunele cu păcură întind şfichiuri de aur, fumegă, împrăştiind o lumină lugubră; sfârâie, tremură în întunericul nopţii, şi lumina roşă joacă peste pilcurile mulţimii.

— Măi Sahan! ţipă un găligan nalt, slab şi adus de spate ca o coromâslă; ce zici tu, bre? Unde-i măria sa Şchiopul?

Mulţimea se strânge cioatcă împrejur. Sahan e un apar scurt, gros, cu mâinile lungi. Pe obrazu-i mare şi buget stă, zvârlit parcă de cineva cu nepăsare, un nas cât pumnul, vânăt şi noduros; iar gura, deschisă până la urechi, e împodobită cu dinţi ca de cal. Ţine coromâslă între umere, fără găleţi. Mulţimea se grămădeşte în jurul lui şi al gliganului nalt.

— Ha? măria sa! zbiară Sahan rânjind; măria sa… şontâc-şontâc, – şontâc, – uite, aşa are să-mi umble: şontâc-şontâc, – he-he-he! şi are să care apă cu mine… şontâc-şontâc!

Mulţimea începe să urle într-un râs sălbatic. Iar Sahan se strâmbă, scoate limba, zbiară, face la fel de fel de semne cu ochii şi descopere atâtea şi atâtea taine despre măria sa Şchiopul, încât cei din jur se ţin de coaste, răcnesc, vântură din mâni şi tropăiesc din picioare, într-un delir de vorbe destrăbălate. Cei mai zdraveni pocnesc în cap, pe la spate, pe cei mai slabi, le smulg cuşmele şi le zvârl peste ziduri, într-o furtună de răcnete. Păcura sfârâie, fumegă şi împrăştie lumină sângeroasă; pe colbul uliţii şi pe zidurile din faţă umbrele tremură., Deodată se aude un glas după ziduri şi îndată porţile se deschid şi o roată de oşteni se repede afară şi începe a învârti harapnice şuierătoare. Mulţimea, luată în şfichiuri, se frământă şi porneşte încet, îm-brâncindu-se, frământându-se pe uliţile întunecoase…

În medeanul unei cişmele, se opreşte. Câteva facle se aprind, rumenind chipurile sinistre.

— Iaca! strigă un golan, asta-i răsplata de la domnia nouă! ne iau în sfârcurile harapnicelor!

— Nu-i nimica! strigă Costache, gliganul cel nalt; dacă stăteam degeaba acolo! Ne-au mânat să mergem, să ne căpătuim şi să ne saturăm!

— Chiar aşa, măi Costache! zbiară Sahan, să te saturi! De când n-ai mâncat tu, măi Costache, ce zici? Ia acum a venit vremea să te îndopi şi tu! Când ei trece pe dinaintea curţilor boiereşti şi-i simţi mirosul bucatelor, n-au să-ţi mai curgă prin colb bale de un stânjen!

Iar mulţimea în jur se frământa şi urla: Hă-hă-hă! he-he-he! ha-ha-ha! Măi Costache! bale de un stânjen! Hă-hă-hă!

— Taci, Şahâne, porc-de-eâne! strigă Costache. Şi norodul golanilor iar: Hă-hă-hă! Şahâne, porc-de-eâne!

Gura cea mare a lui Sahan se deschide într-un rânjet mare:

— Măi Costache, măi! eu îs porc şi tu eşti câne!…hă-hă-hă!

Din jur mulţimea s-a grămădit aşa de tare ca să asculte cele două guri de aur ale cişmelelor, încât rândul întâi se prăvale peste Sahan. Cei doi vorbitori cad unul peste altul, nas în nas, se apucă de cap şi încep a-şi căra pumni. Mulţimea izbucneşte iar în hohote şi, în frământarea înghesuielii, mulţi se apucă de grumaz, şi încep gemete, urlete, sudălmi, de nu se mai aude nici în cer, nici în pământ.

Apoi pilcurile se urnesc iar. Şi Sahan, din frunte, strigă:

— Măi băieţi, măi! ia acu a venit vremea noastră, măi! Hai să chefuim!

Un glas răguşit răspunde:

— Dacă n-avem parale, măi!

— Tare eşti tu prost, măi! urlă Sahan; de-acum buţile de vin sunt ale noastre, măi! Asta-i noaptea când avem şi noi slobozenie la toate.

Şi glasuri multe chiuie şi mulţimea neagră se mişcă cu vuiet spre inima oraşului. Sahan se hărţu-ieşte cu Costache şi norodul se îndeasă furnicând pe uliţi.

La o poartă boierească se opresc, în zbieratul Iui Sahan:

— Aici, măi!

Norodul, vuind, stă încă la îndoială; dar o piatră azvârlită bate în porţi. îndată pornesc să ploaie bolovanii fără nici un folos. Pe urmă, cei mai voinici înaintează şi pun umerele. O bardă prinde a bate, în larma bubuitoare. Apoi, într-un tumult greu şi în răcnete cumplite, porţile se dau în laturi şi mulţimea, strivindu-se, pătrunde înlăuntru.

La lumina faclelor, porţile pivniţelor pâraie şi lăcăţile grele cad.

Se începe destrăbălarea. Vinul curge, mulţimea se striveşte, urlând ca fiarele. Şi într-o prăbuşire surdă, uşile, ferestrele cad sfărâmate; în casă nu ră-mâne un lucru teafăr şi la locul lui; totul se macină, pulbere, în frământarea mulţimii sălbatice. Apoi în urletele şi chiotele cumplite, şuvoiul se mişcă clăti-nându-se; în urmă, limbi de foc ţâşnesc pârâind pe ferestre; în curând casa e închisă de brâie de flăcări şi întunericul se luminează într-o izbucnire de pojar până la cer.

Norodul trece pe uliţi într-o bubuire de glasuri neînfrânate, se opreşte, bea, sfarmă, pradă; şi, în urma lui, alte flăcări izbucnesc, şi altele, şi altele. Mulţimea trece neagră prin lumina roşie, şovăind şi înghesuindu-se în uliţele strimte; în frunte Sahan şi cu Costache, ţinându-se de gât, păşesc uiiând în zdrenţe, cu chipurile rumenite de flăcările ameninţătoare.

Stoluri, stoluri se năpustesc, ca păseri prădalnice, asupra curţilor boiereşti, lăsate în părăsire. Porţile se dărâmă sub topoare, ori se desprind, ca nişte aripi, din umerele zidurilor şi se prăvălesc, iar norodul desculţilor se năpusteşte cu mânie în curţile pustii. Geamurile cad ţăndări, cu sunete ascuţite, uşile mari bubuie şi limbile de flăcări neîndurate împânzesc o rumeneală sângeroasă deasupra oraşului.

La curţile unde boierii au rămas împăcaţi cu noua stare de lucruri, – argaţii într-armaţi cu bâte ţin piept năvălitorilor fruntaşi. Porţile se aleg cu o grindină de bolovani. – şi mişeii trec înainte, ca să nu-şi piardă vremea. Trec cu facle prin uliţi mute şi pustii, trezind din somn căsuţe negre şi stârnind urletele jalnice ale cânilor.

Apoi, încet-încet, ceata se împrăştie. Grămezi după grămezi rămân la gurile pivniţilor, desfundă buţile într-o beţie furioasă. într-o destrăbălare fără nume, orbecăiesc chiori prin curţi, bătându-se cu capul de ziduri, urlând răguşit frânturi de cântece. în vremea asta, ceilalţi, cu Sahan şi cu Costache în frunte, colindă uliţile prin fumegareă faclelor, urmaţi de dureroase urlete de câni.

Dar lucrurile nu puteau dura multă vreme aşa. Ostaşii începură să risipească pe tulburători. Prea mult îşi făceau de cap şi vinul mai mult îl părăduiau în loc să-l bea. Şi astfel, răcnind şi azvâiiind în toate părţile cu bolovani, armia lui Sahan se risipi.

Totuşi, prin dosuri, slabe rămăşiţi se mai apucară de vitejii, intrară prin crâşme sfărâmând, şi înghiţind băuturile ce le cădeau sub mână. Ostaşii nu putuseră să-i moaie, dar băutura îi muie de tot. începură a urla şi a cânta, se întoarseră iar spre curţile boiereşti până ce oştenii se mâniară că nu sunt lăsaţi în pace să cinstească la gurile gârliciurilor, şi prinseră a da în tulburători. Cum au dat nu se ştie, dar sânge a curs.

Sahan a făcut şi el o isprav^Cu coromâslă, a pocnit în cap pe un cazac beat, rătăcit. Cazacul a căzut şi Sahan, mai ameţit decât cazacul, s-a scremut multă vreme să se aburce în şa. Pe urmă a făcut ce a făcut şi s-a suit, dar aşa de bine, că în loc de frâne a apucat coada calului, şi calul înainte fugea şi Sahan trăgea de coadă şi răcnea, cumpănindu-se în şa de-a mai mare dragul.

Calul a fugit aşa pe uliţi, pe urmă a dat între oşteni, şi atunci şi Sahan şi-a sfârşit călăria. A căzut de pe fugar, cu un glonte în cap, şi a rămas în mijlocul drumului, cu mâinile întinse în laturi, cu ochii holbaţi şi sticloşi, cu nasul vânăt, cu gura mare căscată şi plină de sânge.

După tulburarea aceasta.scurtă, – până la ziuă focurile fură stinse, morţii îndosiţi, sângele spălat ori acoperit, şi a doua zi laşul se trezi într-un soare frumos de vaiă, ca înviat, după o noapte de groază.

Prin lumina strălucită, poporul, îmbrăcat ca de sărbătoare, se grămădea pe uliţi spre palatul dom

— Şoimii nesc. Clopotele vuiau în turnuri cântând melodii care umpleau văzduhul, într-o uşoară pulbere aurie.

Boierii, cler, norod, toată suflarea înălţa glasuri de bucurie, slăvind pe noul Ion-Vodă, prin vesela lumină a acelei dimineţi. Şi când mitropolitul unse pe oştean, la Sfântul Neculai cel Bogat şi-i puse coroana de voievod pe pletele.creţe, când clopotele cântară mai adânc şi săcăluşurile bubuind zguduiră pământul, când poporul îşi înălţă glasul, prin toate sufletele trecu acelaşi fior de înălţare şi avântul cutremură mulţimea cu suflarea lui înflăcărată.