IVCum se închide o rană şi cum se deschide alta

A doua zi tot soare, cald şi frumos. Rănitul Nicoară Potcoavă era mai senin. O parte din noapte ve-ghease mezinul la căpătâiul lui. Baba doftoroaie stătuse şi ea de obşte acolo, schimbase legăturile şi spălase rana cu isop. Bolnavul dormise liniştit.

Dimineaţa, Petrea Gânj intră tiptil în odaia bolnavului. Andrei Dăvideanu şi mezinul şedeau în jilţuri; dimineaţa luminoasă ajungea până la ei, pe fereastra deschisă, cu miros de flori şi de verdeaţă; raze aurii jucau vesele pe divanul bolnavului acoperit cu pânze albe de în.

Potcoavă deschise ochii şi îşi îndreptă spre frate-său şi spre gazdă privirile.

— Ei, cum îţi mai este, voinicule? întrebă boierul bătrân, punându-şi mâna pe fruntea lui. Ţi-i mai bine, nu-i aşa?

— Mi-i mai bine, răspunse Nicoară zâmbind.

— Dar rana, tot te mai doare?

— Nu mă mai doare.

— Aş! zise Alexandru, unde se poate să-l doară pe dânsul! Face ca şi atunci când îi curgea sângele şiroi şi el îi da că n-are nimic.

Bolnavul* zâmbi uitându-se cu bunătate la frate-său; boierul Andrei îl privea părinteşte, cu mânile împreunate pe pântece. Urmă un răstimp de tăcere blândă; un cintez ţârâia în tufele de lângă fereastră; rândunelele însemnau linii negre în lumină; primăvara aducea mângâieri calde.

Rănitul se uita pe fereastră gânditor. Deodată ochii lui se scoborâră în odaie; păreau a căuta ceva.

— Ce-i? întrebă bătrânul Dăvideanu.

— Moş Petrea… murmură bolnavul. Bătrânul oştean tresări şi se apropie, cu ochi umezi, trăgându-se vrăjmăşeşte de o mustaţă.

— Aici-s, stăpâne.

— Ce mai faci, moş Petre? şopti Nicoară, uitân-du-se ţintă la moşneag; tare nu te-am văzut de mult! îmi”pare că stau de un veac în perne, moş Petre…

Oşteanul îşi întindea fără milă mustaţa căruntă şi stufoasă.

— Oare când om porni noi, moş Petre?

— A da Dumnezeu, stăpâne! izbuti în sfârşit să geamă bătrânul.

Cintezul tot cânta cu foc în tufele de lângă fereastră şi primăvara aducea mângâierea depărtărilor. Moş Petrea zise deodată:

— Murguţ e zdravăn, stăpâne, şi te-aşteaptă!

— Tocmai asta voiam să te întreb, moş Petre, rosti visător Potcoavă; săracul Murguţ! oare l-oi mai încaltea eu?

— Mare-i Dumnezeu, stăpâne!

— Ai să-l încalici, frate, zise vesel mezinul.

O licărire ciudată trecu prin ochii rănitului. După o clipă pleoapele se lăsară pe lumini şi obrajii se îmbujorară. încă o dată buzele mai şoptiră: „Săracul Murguţ!” Apoi, în fruntea-i largă dunga prinse a se adânci.

— Doamne-Dumnezeule! rosti încet Potcoavă; voi mai vedea eu stepa fără de hotar? Cine ştie de-oi mai apuca zile ca altădată! Avem de plătit datorii…

Murmura cu ochii închişi. în odaie era lumină şi tăcere. Moş Petrea stătea în picioare dinaintea divanului, drept, cu fruntea plecată, cu ochii licăritori sub sprâncenele negre; mezinul, cu bărbia în palma dreaptă, cu cotul pe divan, se gândea, pătruns de cele din urmă vorbe ale frăţine-său. Boierul bă-trân îi privea, cu ochii luminaţi de bunătate.

Baba doftoroaie intră cu oblojelile ei întinse pe pânze albe şi se apropie, păşind mărunt. Nicoară Potcoavă deschise ochii.

— Să-ţi desfac legăturile, dragul mătuşii.; Şi desfăcu baba legăturile vechi şi puse oblojeli nouă. Apoi grăi:

— Rana are carne bună şi se astupă; acuma îţi trebuie hodină; în două-trei săptămâni eşti în picioare…

— Trei săptămâni? zâmbi amărât Nicoară;atât de mult? Am căzut mai tare decât îmi închipuiam…

— În trei săptămâni încalici… şopti baba Aniţa; n-avem cum face altfel; suntem în mâna lui Dumnezeu.

Rănitul oftă şi aşteptă să plece doftoroaia. Atunci întrebă, fără a'-şi întoarce privirile:

— Ce vuiete şi ce viers de alăute se auzeau ieri?

— A fost horă în curte, răspunse mezinul, şi puşcaşii au chefuit după ce… ne-am…

— Da, a fost horă, îi tăie vorba bătrânul Gânj, făcând semn mezinului; numai horă a fost…

— Aţi fost la vânătoare! zise Nicoară, cu vioiciune şi cu părere de rău nespusă.

— Ba n-am fost, stăpâne, răspunse repede bătrânul oştean, n-am fost la nici o vânătoare…

Rănitul zâmbi amărât şi neîncrezător, pe când bătrânul îşi întindea mustaţa şi făcea cu ochiul celorlalţi.

Baba plecase uşoară ca o umbră.

— Doamne, cum aş vrea să mă înzdrăvenesc! şopti iar Potcoavă; apoi închise ochii. După un răstimp, Andrei Dăvideanu şi Alexandru Potcoavă crezură că bolnavul a adormit, îşi făcură semn şi ieşiră în vârful picioarelor.

Bătrânul Gânj, rămas singur, se uită în tăcere la rănit. Apoi se apropie uşor, se plecă şi sărută părul lucios al lui Potcoavă. Când se ridică, două lacrimi străluceau sub genele-i groase. Un oftat umflă pieptul bătrânului, şi un glas, un syspin, de-abia se auzi:

— Suflete… suflete!

Apoi, ca şi un condamnat apăsat de o durere mare, ieşi tăcut şi încovoiat.

Odaia rămase în tăcere, plină de lumina soarelui de primăvară. Mângâieri calde veneau din când în când.

Aşa a trecut multă vreme. Potcoavă ofta uneori prin somn. Se auzeau în liniştea zilei trâmbiţări de cucoşi; muşte mari albastre se izbeau în geamuri.

Într-un târziu se auzi un fâşâit uşor. Pe uşă intră, uşurică şi luminoasă, jupâniţa Ilinca, albă la chip, cu obrăjeii rumeni, subţire şi mlădioasă. Pe o tipsie de argint ducea un filigean de lapte din care ieşeau aburi. Ştiuse boierul Dăvideanu pe cine să trimeată la bolnav; îi trimisese pe jupâniţa cum ai trimite o veste bună, ori o floare, la vederea căreia oricine se bucură.

Ilinca păşi încet până la căpătâiul lui Nicoară; acolo se opri. Rănitul deschise ochii, pe urmă îi închise repede ca orbit de soare, apoi îi deschise iar şi-i aţinti uimit asupra fetei; un zâmbet luminos îi trecu pe faţă.

Fata zâmbea şi ea, cu ochii mari, negri, aţintiţi asupra lui Potcoavă. Gura rumănă murmură, cu un glas ce suna dulce la auz:

— Nu pofteşti lapte cald?

— Ba cum nu? răspunse rănitul. Se ridică într-un cot şi întinse mâna cealaltă.

Ilinca se aşeză pe scaun, alăturea, iar Nicoară Potcoavă începu să soarbă laptele din filigean. Din când în când se uita la fată, cu ochi mari, fără zâmbet acum.

De bună-samă că se întreba: Oare asta să fie fata lui Irimia Golia, fata asta aşa de gingaşă? Ilinca, tot zâmbind, se uita la el cum sorbea, cu ochii ei mari, mistuitori – două flori de întuneric.

Când Potcoavă sfârşi, ea luă tipsia şi filigeanul şi ieşi ca o arătare luminoasa. Rănitul o urmări cu ochii, apoi rămase gândindu-se.

Poate îşi punea aceeaşi întrebare: Se poate să fie fiica lui Golia, fata asta aşa de gingaşă?

În urmă, fruntea i se încreţi şi brazda adâncă a amărăciunii răsări.

Acum se gândea la viteazul Ion-Vodă. la Iuda vânzătorul şi la răzbunare, la Petru Şchiopul cel ticălos şi la ursita lui de oştean pribeag. în loc să fie mare şi temut, în loc să stăpânească, zace în perne, rănit în coastă şi cu gândul numai se gândeşte, dar cu braţul nu poate face nimic. Adinei şi furtunoase dorinţi zguduiau sufletul rănitului şi, înlr-o lumină sângeroasă, visa o răzbunare îndeplinită.

Cătră sară a venit iar jupâniţa Ilinca; dar nu i-a adus lapte, ci mâncare întăritoare, şi n-a stat puţin ca dimineaţă. Ochii ei priveau plini de strălucire pe Nicoară Potcoavă, cercetau cu o bucurie copilărească chipul frumos al oşteanului.

Numai atât l-a întrebat:

— Îţi place mâncarea?

Iar Potcoavă a făcut semn că-i place şi a mâncat cât un voinic. Fata şedea potolită, cu mânile pe genunchi. N-au mai rostit amândoi nici un cuvânt. Făta a luat tablaua şi a ieşit uşoară, iar Potcoavă a rămas singur, cufundat în amărăciunea gândurilor lui.

A doua zi şi a treia zi a căzut o ploaie rece şi vântul bătea mânios, vâjâind, în dumbravă. în tăcerea odăii, veneau ţipetele chinuite ale craiului-că-lător şi.înfiorări adinei se strecurau pe coş.

Rănitul asculta şi se gândea la copilăria limpede şi la tinereţa pentru totdeauna prăpădită în zbuciu-mări cu duşmanii. îşi aducea aminte de anii fără griji, când hoinărea cu tovarăşii pe malul bălţilor şi pe nemărginitele câmpii pline de soare”, îşi aducea aminte de Potcoavă cel de altădată, acum cufundat într-un amurg de basm.

Pe urmă îi trecu pe dinainte icoană după icoană dintr-o tinereţă fără odihnă. Visuri de vitejie, zile de lumină şi negură, o uriaşă desfăşurare de vrednicie, după pilda fratelui mai mare.

Avere: calul, pala şi curajul; tovarăşi: un întreg popor de viteji.

A dus o viaţă de pribegie, cu vitejii, prin stepe fără hotar, pe ape repezi şi limpezi, prin ţări înflorite şi prin pustietăţi arse de secetă. De multe ori mânca şi dormea pe cal, de multe ori călărea şi se hărţuia zile întregi. în jurul lui se înmănunchease un popor de voinici, şi fulgerul paloşului său sclipise în patru părţi de zare. Turcii, tătarii şi leşii murmurau cu groază numele lui şi, în nălucirile de spaimă ale acelor vremuri înfricoşate, falnica lui făptură se arăta într-o rumeneală de sânge.

La veghele războinicilor se închegau cântece slăvind vitejia lui; focurile ardeau în stepă, voinicii ascultau privind înainte într-un vis de glorie; vân-tul trecea murmurând prin ierburile mari.

Veneau şi zile de veselie nebună, – petreceri vitejeşti în care vinul curgea ca o gârlă nesecată. Dar erau puţine acele zile. Venea o veste graDhică ca un vânt şi voinicii porneau ca vijelia pe caii lor pietroşi. Potcoavă îi ducea uragan spre vrăjmaşi. Vântul vî-jâia prin stepă şi-i umplea de fiori în goana nebună a cailor, iarba pletoasă se culca după vânt şi fugea în valuri, de-a valma cu ei. Aşa alergau nopţi şi zile – zilele în soare, nopţile în lumina tainică a stelelor şi a lunii. Ajungeau. Intrau în altă vijelie, în vijelia trăsnetelor şi în vâjâirea paloşelor.

Aşa au trecut ani de tinereţă nedomolită.

Pe urmă au venit zilele lui Ion-Vodă, zile puţine de vitejie fără şaman şi de izbânzi strălucite.

Dar uraganul stârnit de mare domn s-a potolit, o linişte de moarte s-a întins în nefericitul pământ al strămoşilor.

În liniştea aceasta, glasul răzbunătorului izbucni ca o trâmbiţare de moarte. Fraţii hotărâră să ridice movili de oase pe mormântul fratelui mai mare; şi pentru că mormântul acela nu era nicăieri, fraţii trebuiau să lase oase albe de duşmani pretutindeni.

Însă rana din coastă aducea tristeţă şi îndoială cu dânsa, şi visurile luminoase ale trecutului mureau, se risipeau ca o pulbere de raze, şi întunericul venea.

Potcoavă se gândea şi la trecut şi la viitor, pe când ploaia bătea în geamuri şi pe când vântul bubuia în parc. îndoiala şi rana pustiau sufletul viteazului. Singur numai cu câţiva tovarăşi de nevoi, departe de mulţimea de viteji care-l iubeau, ţintuit în pat de o rană grea, ofta amar şi sarbăd, cu privirile în gol, cu fruntea încreţită.

Vântul umed plângea afară, se vânzolea cu frunzişurile şi aducea valuri de ploaie, izbindu-le în geamuri; în odaie pătrundea o lumină mohorâtă şi rece.

Mezinul şi boierul Andrei veneau şi stăteau mult la căpătâiul rănitului, dar nu schimbau cu el decât puţine vorbe, îl lăsau mai mult cu gândurile, tăcerea părea a-i face mai bine decât vorba. Baba venea şi ea ca o umbră şi-i schimba legăturile şi iar ieşea ca o umbră, tot tăcută, cu mişcări sfioase. Şi iar rămî-nea rănitul cu gândurile triste ale vântului umed.

Ilinca pătrundea în tăcerea şi-n umbra mohorâtă, ca o lumină de primăvară. Se aşeza la căpătâiul bolnavului şi aştepta, privindu-l cu ochii ei mari luminaţi de milă. Când şi când întreba cu grijă câte ceva şi pe faţă i se aprindea bucuria, dacă rănitul o privea cu mulţămire.

Amândoi păreau că ascultă suspinul vântului, dar amândoi nu auzeau nimic. Unul se gândea la nenorocirea lui şi se scobora în adâncul sufletului şi în întuneric cu îndoiala; celălalt cerca să gâcească ce se petrece în sufletul rănitului.

Începea fata să-şi închipuie viaţa zbuciumată de ostaş, şi-i veneau în minte poveştile pline de fiori ale copilăriei. I se părea că găseşte o asemănare între fraţii aceştia rătăcitori şi voinicii feţi-frumoşi, care caută zâne pe care nu le cunosc şi se luptă cu zmei Ce varsă foc pe gură.

Fata fusese crescută în liniştea mănăstirească a unei curţi boiereşti din ţară şi nu văzuse decât felele bătrânilor ei, ale robilor şi ale sătenilor.

Bunicul şi bunica niciodată nu-i vorbiseră de strălucirile ostăşeşti şi de bogăţia curţilor domneşti; ba încă niciodată nu-i vorbiseră de faptele tatălui său; iar fata, acum răsărită, se ferea să întrebe; acum, când bănuia că mai este o lume dincolo de liniştitele câmpii ale Moldovei, tăcea pentru ca oa-gase de samă că chipurile bătrânilor se întunecă la numele tatălui.

Floarea, dacă dă de întuneric în drumul ei, se întoarce spre soare; tot aşa, sufletul tânăr al copilei se îndrepta spre lumina tinereţii şi spre viitor, şi uita trecutul, o dată cu acela căruia niciodată nu-i zisese „tată”.

Şi iată că deodată vin pe neaşteptate doi oşteni tineri şi voinici. Fata se uită la ei, întâi curioasă, ca la o minune. Pe urmă se apropie. îi aude vorbind; îi vede mişcându-se; aude, vede că sunt viteji şi buni şi cade mintea ei tânără şi neştiutoare pe gânduri.

Se uită la cel mai mare cu sfiiciune, pentru că-l vede întunecat şi plin de durere; se uită la mezin cu bucurie, pentru că-l vede vesel şi glumeţ. Şi amândoi fraţii îi plac, se simte învăluită de umbra şi lumina lor; când vede deosebit pe câte unul, simte aceeaşi mişcare de suflet şi aceeaşi bucurie neînţeleasă.

Când sta la căpătâiul celui mai mare şi îi vedea ochii ţintiţi, duşi în lumea gândurilor, sta şi ea tăcută, înfiorată, şi se gândea şi ea, fără voie, la multe, – şi ades poveştile copilăriei îi încălzeau sufletul şi-i aprindeau ochii negri. Vântul se bătea afară cu pădurea. Potcoavă se bătea, în pânzele albe, cu gândurile, şi fata sta nemişcată şi înfiorată, cu mânile mici albe în poală, şi privea pe rănit cu ochii ei minunaţi. Aşa au trecut câteva zile.

Într-un rând, pe când Ilinca sta cuminte în scaunul cu spătar nalt, o rază albă de soare străpunse nourii cenuşii şi ziua mohorâtă şi ajunse ca o pată luminoasă pe chipul rănitului. Nicoară Potcoavă îşi ridică privirile şi întâlni ochii duioşi ai fetei. Un zâm-bet fugar ca lumina ce-i juca în ochi trecu pe buzele lui şi se răsfrânse şi-n ochii Ilincăi. întrebă încet:

— De ce te uiţi aşa la mine?

Fata se înroşi şi răspunse, ferindu-şi privirile:

— Nu mă uit…

O clipă îşi întoarse ca fulgerul, iar, privirile; şi când dădu de ochii adânci ai rănitului, se ridică sfioasă ca o căprioară şi se mai uită o dată înapoi, apoi se şterse, o dată cu lumina de soare.

Potcoavă rămase uitându-se o bucată de vreme după ea; apoi îşi încreţi fruntea, privirile i se întunecară' şi capul pletos şi creţ se lăsă în perne cu gândurile de totdeauna.

Privirea lui înnoptată păruse a zice: «De ce mă uit eu după fetiţa asta? ei îi vine a râde şi mie numai de asta nu-mi arde»…

Cătră sară, când intră iar fata, ochii lui Potcoavă o aşteptau, iar chipul fetei, sfios la început, se lumină. Rănitul întrebă:

— A stat ploaia?

— Da, acum e frumos, s-a răzbunat…

Chipul fetei se înveseli, ochii lui Nicoară păreau luminaţi de soare. Dar după ce plecă Ilinca, faţa bol navului se posomori iar şi-n sufletul lui scăpară scânteia altei dureri.

Nicoară Potcoavă se temea de ceva; se temea de ceva mai primejdios decât vijelia războiului.

Noaptea, n-a închis ochii, şi dimineaţa, când intră Ilinca în odaie, îl găsi posomorit şi rece.

Soarele veni vesel şi câmpiile se umplură de a-buri. Pe Moldova şi pe codrii stăteau grămezi mari, alburii de nouri şi nici un vânt nu aburea.

Tovarăşii fraţilor o duceau bine la curtea boierului Andrei Dăvideanu. Cât a fost vreme urâtă şi ploioasă, au stat închişi la un loc, au râs, au şuguit, au povestit şi au petrecut minunat. Moş Petrea Gânj bea şi mânca zdravăn şi se răzbuna de zilele de lipsă; Ghiţă Botgros îşi plimba trupul cioiănos pe cataligele cele lungi şi îndruga verzi şi uscate, ţesute de «Să-mi razi mie mustaţa, dacă nu-i aşa…»

Cum s-a făcut, cum s-a dres, dar din taina cea mare a goanei după popa Ciotică n-a rămas nici o taină. Ori că Botgros s-a răsculat, ori că Suliţă a vorbit ce nu trebuia, – de bună-seamă nu se poate şti: dar se ştie că preacinstita faţă a părintelui a rămas mânjită o dată cu cinstea lui.

După cum se vorbea, aflase tot satul de patara-nia popii şi n-a mai îndrăznit sfinţia sa să iasă din casă decât a patra zi după întâmplare, şi atunci bar-ba-i părea zbârlită şi coada roşă nu-i mai era împletită frumos şi trecută pe sub anteriu. Ajunsese pesemne vestea şi la preoteasă.

Iar cumătrul Ghiţă Botgros a prins să se căiască, în vreo două rânduri, l-a prins Suliţă uitându-se cu jale la ciotoros şi dând din cap amărât.

c»

— Ce-i, frate Ghiţă?

— Ia. ce să fie, frate Suliţă? Mare păcat… zău aşa, mare păcat am făcut! Să otânjesc eu spată sfinţită… phiii! mare păcat…!

— Da' păzeşte-ţi treaba, omule… parcă nu eşti în toate minţile… ori şăguieşti…!

— Nu. nu şăguiesc, frate Suliţă… Mare păcat! Mie îmi vine în gând să mă duc la călugărie, zău aşa… Dacă nu m-oi duce la călugărie, să-mi razi mie mustaţa.

Lui Suliţă i-a venit a râde; a zâmbit şi s-a uitat în ochii poznaşi ai lui Ghiţă Botgros, s-a gândit la pivniţa boierului cea plină cu antale şi a priceput de ce vorbeşte cumătrul de călugărie.

Iar cu ispăşirea lui s-a întâmplat altfel. Sara, când îl căută Suliţă, ca să mai stea de vorbă, să mai cinstească câte o ulcică, ia-l pe badea Ghiţă de unde nu-i! A doua zi l-a întâlnit vesel de tot.

— Ei, frate Ghiţă, tot te mai gândeşti la călugărie?

El începu a râde şi umplu luleaua oşteanului de tutun:

— Las', frate Suliţă, să nu mai vorbim de asta… cumătră să fie sănătoasă!… Hai să cinstim un păhărel!…

La vorbele acestea, a înţeles Suliţă cum s-a pocăit cumătrul.

În cele două zile care au urmat, s-au dus boierii la vânat singuri. Avea boierul Andrei câni minunaţi, şi sar a s-au întors cu laţurile pline de raţe întâia oară, iar a doua oară cu câte o păreche de cucoşi cum nu se mai află de mândri.

Cei mai tineri îşi făceau de cap prin curte, mai ales Totârnac era un vulpoi fără pereche. Moş Petrea Gânj se împrietenise la cataramă cu logofătul (pe semne pentru că logofătul era chelar); Caraiman era nedespărţit de bucătarul Timofte, cât îi era foame, iar vremea cealaltă şi-o petrecea dând iama în ţigăn-cile oacheşe, răţoindu-se şi răsueindu-şi mustăţile cât un crai unguresc.

Dar când era vorba de aşa ceva, mai niciunul nu se da îndărăt. Se făcea cale bătută pe unde erau catrinţe înflorite; şi era o prietenie şi o înţelegere în curtea boierească de-a mai mare dragul. Badea Suliţă îşi făcea traiul cu Botgros până în sară; iar cum se aprindeau steluţele satului, pe Ghiţă îl apuca pocăinţa şi pornea săracul, întovărăşit de ciotoros. Iar mănăstirea, ştim noi unde era.

Aşa au dus-o voinicii în curtea boierului Andrei. Viaţa curgea liniştită, zilele treceau tihnite, serile veneau calde şi pline de frumuseţile primăverii. Prin colţurile curţii câteodată, sara, se adunau flăcăii ţigani şi începeau să zică de dragoste din alăute, după ce înăbuşeau strunele, cu pieptene; de pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vântul serii şi mureau în depărtări.

Rănitul mergea grabnic spre însănătoşire, jupâniţa Ilinca trecea deseori pe gânduri cătră odaia lui…

Se învălmăşea o furtună grea în sufletul voinicului şi simţiri ciudate năşteau în sufletul fetei. Alţii erau ochii ei acum; intra cu sfiiciune mai mare în odaia rănitului şi, ades, părăsind obrazul întunecos al lui Potcoavă, două fire scânteietoare de rouă izvorau în colţul genelor lungi, Numai când da cu ochii de mezin, faţa i se umplea de lumină.

Într-un rând, păduricea din preajma curţii boiereşti, – parcul străvechi, – odihnea în lumina soarelui de amiază. Adâncurile oftau uşor, când se umpleau de o boare abia simţită. Râmnicul dormea în poiana de arini din vale, aurit de soare, liniştit; legioane de museuliţe învârteau hori pe deasupra luciului: unele cădeau şi înfiorau oglinda. împrejur, pe maluri, se întindea o împestriţare gingaşă de flori sălbatice, de la mândră lumânărică galbenă până la scânteuţă albastră Nu-mă-uita, aşa de umilită şi aşa de duioasă sub răsfirarea sălciilor pletoase.

Pe râmnic, în păpurişul tânăr, neagră şi nemişcată, sta o luntre cu lopeţile în laturi, ca o pasere ostenită cu aripile atârnate.

Era linişte. în ziua aceea jupâniţa Ilinca se plimba prin florile poienii şi părea şi ea o floare. Trecea gânditoare prin umbre şi lumini; părul ei negru licărea în soare, fluturi albi se abăteau din zbor spre ea.

Fata se gândea la cei doi fraţi şi nu putea înţelege ce doruri tainice îşi făceau cuib în sufletul ei tânăr. Nu înţelegea, dar nici nu se muncea să înţeleagă, – dorul pentru inimă e făcut. Numai gânduri stăruitoare aduceau icoanele de totdeauna. Potcoavă, întunecos şi mândru ca noaptea, totdeauna îi umplea sufletul de sfiiciune şi o mişca până la lacrimi; celălalt, tânăr şi vesel ca ziua primăvăratică cu soare, o umplea de voie bună şi-i punea lumină şi râs în ochi. Se gândea în singurătate la amândoi, şi ochii când se umbreau de o tristeţă trecătoare, când se luminau de focuri vesele. Şi parcul vechi ofta, străbătut şi el de un fior tot aşa de tainic ca şi fiorii ce umpleau sufletul fecioarei.

Fata visa. Paşii, fără voia ei, o duseră pe covorul de flori, cătră lacul singuratic. Trecea gânditoare prin flori, prin umbre şi lumini. Deasupra ei cerul era adânc-albastru, dincolo de bolţile nemişcate de frunzişuri. Ochii ei urmăreau o rândunică ce săgeta pe luciul lacului, înfiorând unda neclintită, o urmăreau până ce o pierdeau în nemărginirea albastră şi curată; sau, întorcându-se în altă parte deasupra câm-piilor Moldovei, se luau după cocostârci, care treceau pe departe, cu vâslele întinse, plutind lin. N-avea de ce să fie veselă, nici tristă; ba poate avea de ce să fie veselă; atunci de ce uneori ochii adânci şi frumoşi licăreau într-un păienjeniş de lacrimi?

Soarele se lăsa spre munţi; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cântau în tăcere.

Deodată, pe poteca dinspre curte, se arătă Alexandru. De bună-samă că venea să caute linişte şi singurătate. Singurătate nu mai putea să aibă pentru că jupâniţa Ilinca era şi ea în poiană. Şi uite, mezinul lui Potcoavă a tresărit de bucurie, s-a simţit încălzit în coşul pieptului şi nu i-a părut rău că nu va mai fi singur. Poate dacă ar fi întâlnit pe altcineva i-ar fi părut rău. Aşa i-a părut bine, şi încă bine de tot.

Tinerii se văzură. Ilinca se opri rumenindu-se, Alexandru se îndreptă grăbit spre ea. Când fu aproape, cât era el de viteaz, dar tot a simţit un tremur. Se apropie şi se opri şi el, – şi dacă se opri, tăcu.

Oşteanul n-are nici o clipă de odihnă: totdeauna trebuie să se lupte: ori cu duşmanul, ori cu paharul, ori cu dragostea. Cu duşmanul iese el învingător de multe ori, dar când se luptă cu paharul, ori cu dragostea, – tot duşmani la urma urmei, – nici nu se poate să nu cadă.

Alexandru se lupta acum cu dragostea – se lupta, dar nici nu căuta să învingă! De mult, de mult era învins, şi acum tremura în faţa vrăjmaşului. Dar duşmanul, nici el nu era cumplit şi, cât de învingător era, tremura şi el; şi amândoi tăceau şi se uitau în altă parte.

Lucrurile nu puteau dura mult aşa.

Apele râmnicului se colorau în luminile asfinţitului; păserile slăveau în desişuri mândreţea sfârşi-tului de primăvară şi duioşia sfârşitului zilei.

Ilinca zise, sau şopti mai degrabă:

— Încotro te duceai? Iar Alexandru răspunse:

— Veneam să văd râmnicul… (Acum nu-i mai păsa lui de râmnic!).

După ce tăcură iar un răstimp, porniră amândoi pe cărarea din ierburi, în jurul apei. Şi voinicul cel care răcnea în bătălii de băga în răcori pe duşmani, grăi încet:

— De ce te plimbai aşa de singurică?

— Mă plimbam, răspunse fata încurcată, ca de multe ori; mi-i dragă poiana asta…

— Chiar e şi frumoasă… foarte frumoasă.; într-adevăr.

Ar fi vrut să mai spuie el ceva, dar vorbele se împotriveau să iasă.

Făcură ocolul lacului, rostind copilării. Azi a fost vreme frumoasă. Mâni va fi bine de mers la vânat. I-auzi ce frumos cântă mierlele. Uite un pâlc de lăcrămioare la marginea râmnicului. Şi alte multe de acestea.

Încet-încet sfiala se topi şi tinerii prinseră a vorbi mai în voie, aşa cum vorbeau când erau de faţă şi bătrânii.

Umbrele umpleau tufişurile şi lacul dormea liniştit în amurg:

— Ce zici, jupâniţa? dacă ne-am plimba oleacă cu luntrea?

— Să ne plimbăm. Mă gândeam şi eu la asta…

Intrară în luntre. Vâslele bătură unda şi tulburară luciul, luntrea porni pe apă, lăsând brazdă hor-botată în urmă.

Tinerii prinseră a vorbi iar. în liniştea lacului, Alexandru începu să istorisească bucăţi din viaţa zbuciumată a lui şi a fratelui său. Ilinca asculta fermecată, tot aşa cum asculta odinioară, în copilărie, basmele dădacelor bătrâne. Fraţii erau nişte feţi-frumoşi negreşit… Şi fata asculta şi vedea pe viteji tăind vântul şi ostile, amândoi frumoşi, unul straşnic şi întunecos, c-o sabie de foc, celălalt mlădios şi iute, râzând şi lovind în stânga şi în dreapta. Asculta minunată, pe când barca brăzda undele şi sara cobora caldă, plină de taină.

Acolo, departe, în stepele căzăceşti, vitejii furnicau în tabere: cutreierau câmpiile, întrecându-se yH în zborul cailor, bătând în vulturi cu săneţele şi tăind vântul cu ascuţişul suliţilor. Era frăţie între viteji şi veselia îi îmbrăţişa zgomotoasă.

Deodată vine o ştafetă grabnică ca vântul, cu pieptul pe oblânc; se opreşte; calul răsuflă foc pe nări şi cade tremurând în iarbă; cazacul răcneşte istovit cu braţele în sus, cu pletele în vânt: „La arme, fraţilor!”

Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing paloşele, înşfacă săneţele şi suliţele, strâng chingile; vatmanii îşi ridică glasurile, voinicii încalecă şi pornesc ca vijelia, de duduie pământul şi vulturii se ridică spăriaţi din câmpii.

Au pornit. Caii aprigi se aştern ca iarba la suflarea vântului. Aşa merg zile şi nopţi. Iarba naltă cât omul fâşâie, luna nopţilor îi călăuzeşte pe poteci aştemute până în zarea dreaptă, aleargă ca umbrele, zboară, pletele fâlfâie în zbor şi caii nechează.

Iată-i şi în focul războiului! Văzduhul se cutremură ca la suflarea orcanului, duşmanii se prăvălesc în pale, ca iarba sub coasă, câmpiile se umplu de gemete şi de morţi. Şi fraţii taie drumuri largi, în ordiile păgâne.

În faţa celui mai mare, rândurile se prăvălesc ca suflate de groază; mezinul intră în vârtejuri sprinten, mlădiindu-se din mijloc pe roibul aprins. Şi amândoi se reped la moarte, şi ies din furtună negri de praf, dar tot frumoşi şi nedomoliţi.

De multă vreme mezinul tăcuse, şi fata tot sta pe gânduri, visa încă, vedea pe vitejii basmelor. Amândoi tăceau alături, cuprinşi de fiori; barca tăia undele în taina serii, legănându-se; lumini argintii picurau din vârful vâslelor şi şopteau căzând în unde.

Luna se arătă mare, ca o pavăză rotundă de aramă. Lopeţile căzură în valuri şi luntrea pluti singură pe apa liniştită, ca o pasere cu aripile lăsate.

Deodată, în liniştea adâncă, porni din câmpie un glas limpede. Cânta de bună-samă vreo fată care se întorcea întârziată în sat.

Dorul, bade, de la tine Peste văi şi dealuri vine, De nu-l poate opri nime; Nici cioban cu fluierul, Nici popă cu cântecul, Numai eu, cu sufletul.

Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. Apoi scăzu, se auzi departe. în adâncuri, ea o părere, până ce se stinse.

Luna mare se ridică. O privighetoare. începu să ciripească într-un frasin. Versul ei se aprinse, porni în suspine înăbuşite, în gâlgâit de lacrimi, în plân-sete uşurele şi slabe. Iar barca stătea nemişcată în unde sub focul lunii, cu vâslele lăsate. Mezinul încremenise ca o stană; în genele fetei scânteiau salbe de lacrimi. Poate, în clipa aceea. Ilinca se gândea la rănitul Nicoară Potcoavă.

Zilele care au urmat s-au strecurat liniştite, în pacea acelei vieţi patriarhale. Rănitul se întrema cu uşurinţă.

Acuma se ridicase din pat şi păşea prin odaie. Ba încerca de multe ori, între boierul Andrei şi Alexandru, plimbări prin pădurice. Tustrei vorbeau de trecut. Fraţii istoriseau bătăliile alăturea cu cazacii şi cu marele Ion-Vodă, Andrei Dăvideanu istorisea câte ceva din vremile luminoase şi bune ale domnilor vechi. De viitor nu vorbeau, pentru că orice pipăire cu gândul în viitor întuneca pe Nicoară Potcoavă. Aşa se plimbau în asfinţituri prin pădurice, bătrânul şi Alexandru veseli, Potcoavă stăpânit, cu ochii plini de gânduri.

Câteodată, în drumul lor, întâlneau chipul luminos al jupâniţei Ilinca. Bătrânul râdea vesel şi îşi chema fetiţa de-o săruta pe frunte, mezinul o privea cu ochi aprinşi, fratele mai mare părea că se posomorăşte şi-i cuprins iar de durere.

Iar fata, neliniştită acum şi dusă pe gânduri, plutea într-un vis neînţeles. Două chipuri luminoase îşi făceau loc în tainica umbră a visurilor ei. Inima ei prinsă, sufletul frământat de o nehotărâre dureroasă îi aprinseseră mintea şi minunaţii ei ochi. Adesea plângea în taină, cu capul pe braţe; îşi întreba sufletul dar cele două chipuri rămî-neau neclintite, tot atât de aproape, deopotrivă de iubite.

Într-un rând, mezinul vorbea cu fata în cerdac; Nicoară Potcoavă asculta glasul moale al jupânesei Irina; mezinul era cu faţa spre el. De la o vreme, glasul bătrânei începu să se piardă, nu-i mai alungea la ureche; ochii lui negri se aţintiseră asupra lui Alexandru. Faţa mezinului se îmbujorase şi ochii sorbeau pe fată. Potcoavă se uită multă vreme la frate-său, urmări pe chipul lui toată mişcarea sufletească, apoi deodată faţa i se făcu ca varul şi prin ochi îi trecu o lumină mohorâtă. Bătrâna se sculă îngrijată:

— Dar ce ai, dragul mamei? Ţi-au venit iar durerile?

— Nu, n-am nimic… răspunse Nicoară şi se în-' dreptă, ţapăn, cu ochi posomoriţi.

Pricepuse. Din clipa aceea, furtuna care clocotea în sufletul lui se întări. Nu auzi nici glasul blajin al bătrânei, nu văzu nici privirile sfioase ale fetei, care-i urmăreau orice mişcare. Toată ziua stătu sarbăd şi tăcut. La Alexandru nu se uita şi nu-i răspundea decât prin semne. La vorbele blânde, la glumele boierului Andrei, răspundea printr-un zâmbet amar.

N-a dormit toată noaptea. A stat la fereastră, ascultând suspinele uşoare ale pădurii şi glasurile chinului lăuntric.

Gândurile îndoielii şi dorurile mari îl frământau. Simţea, după focul ce-l mistuia, că e gata să cadă şi atunci rămas-bun visurilor de mărire, rămas-bun răzbunării drepte!

Multă vreme s-a frământat şi s-a gândit Nicoară Potcoavă, iar dimineaţa, când intră mezinul în odaie, ochii fratelui mai mare străluceau de friguri.

— Bună dimineaţa, frate! ^

Nicoară se sculă din scaun şi îmbrăţişa cu multă dragoste pe frate-său. Apoi zise:

— Mult nu mai avem, Alexandre. Cată să nu mai rămâie vreun rănit pe aici! în curând plecăm!

Mezinul se uită uimit la frate-său Nicoară zâmbea, mângâindu-şi barba bălaie. Răspunse Cam cu îndoială:

— Plecăm, dar poate ne-om mai întoarce… Nicoară nu răspunse şi mezinul rămase pe gin- ' duri, cu ochii îndreptaţi asupra parcului luminat de soarele tânăr. Cea întâi umbră a tristeţii, cea mai amară, îi Învălui faţa.

Zilele curgeau liniştite. Tovarăşii fraţilor o duceau ca în sânu'l lui Avram.

Dis-de-dimjneaţă, când răsăritul şe aprindea, se deştepta şi citrica o dată cu satul, şi se umplea de mişcare şi de viaţă. Gospodinele mulgeau vacile, jupâneasă îrinaimpărţea tain la oameni şi da ţigăncilor de lucru. în şatra foile oftau şi focurile se aprindeau. Dancii $e apucau de cap, şi. se tăvăleau prin iarbă. Pe urmă vacile coborau la imaş şi mişcarea se astâm-păra îneeţ-îneoi. cu cât se suia şi se aprindea soarele.

Peste zi, curtea dormea în soare; rareori treceau oameni prin lumină. Câni flocoşi dormeau în umbra caldă; numai câteodată hârâiau, îşi ridicau capul şi clămpăneau după muşte.

Sara, iar se. deştepta curtea. Şi târziu se auzeau suspine. înăbuşite de alăute, şi umbre se strecurau prin colţuri. Din sat veneau hămăituri de câni.

Din când în când se auzeau strigătele răsunătoare ale străjerilor.

Oştenii petreceau. Suliţă stătea toată vremea la cislă. Toader Ursu şi moş Petrea, când se arătau, totdeauna îşi sorbeau mustăţile ude; iar Caraiman îşi lingea buzele şi-şi freca palmele, clipind şiret din ochi şi bătându-se pe pântece.

Câteodată întovărăşeau pe Potcoavă, pe mezin şi pe boier, la vânat până în prundurile şi huceagu-rile Moldovei.

Ori când se crăpa de ziuă, ori într-amurg, luau apa în lung, se strecurau tăcuţi prin zvonul râului. Pescarii ţipau, bătând grăbiţi din aripi pe deasupra lor, câteodată treceau puhoieri şi umpleau văzduhul cu vaietele lor. Se zăreau de departe, la vaduri, cârdurile de raţe împrăştiind rotocoale de stropi, în care se aprindeau curcubee. Cum simţeau schimbarea neobişnuită a împrejurimilor, ridicau capetele, îşi întindeau gâturile strălucitoare şi se uitau spre vânători cu un ochi, ca la vultan. Şi pe dată ce zăreau mişcarea apropierii, băteau apa grăbit cu aripile şi săgetau în sus, măcăind aspru. Totdeauna făceau un ocol pe deasupra pândei, şi totdeauna vî-nătorii tupilaţi în tufe le aşteptau cu săneţele gata.

Noaptea, când se întorceau, prundişurile şi câm-piile erau adormite şi tăcute; liliecii săgetau pe sus şi se zugrăveau mari, negri, pe pânza rumănă a amurgului. Când se opreau, urechile auzeau ca prin vis freamătul obişnuit al zăvoaielor şi fiorii câmpiilor.

Aşa a trecut vremea curând. Potcoavă s-a însănătoşit, a pus piciorul în scară şi şi-a cercat puterile. Murguţ a nechezat şi s-a scuturat o dată tare, iar Nicoară s-a ridicat în şa, cu privirile aprinse.

Pieptul i s-a umflat într-un lung oftat de uşurare; a bătut pe Murguţ pe gât şi a zis:

— Nu mai avem mult, măi Murguţ măi…

Iar când şi-a întors privirile, a văzut la o fereastră o umbră uşoară, albă, care-l pândea prin perdele. A tresărit, prin ochi i-a trecut un fulger întunecos, dar numai o clipă, – pe urmă s-a uitat zâmbind la frate-său. Dar în sufletul lui cine ştie ce foc era!

Jupâniţa Ilinca se întrista pe zi ce merge, cu cât se apropia mai mult ziua plecării fraţilor. Bujorii rumeni ai obrajilor păliseră; de multe ori plângea în ascuns.

Când întâlnea pe oaspeţi şi pe bătrâni, zâmbea, – cerca să pară veselă; dar bătrânii, oricât erau de bătrâni şi de încrezători, tot băgară de samă de la o vreme că se schimbase fata.

De multe ori bătrâna o prindea dusă pe gânduri, cu ochii umezi, şi o întreba:

— Ce ai, dragul mamei? de ce plângi? Iar Ilinca răspundea:

— N-am nimic, mămuţă… Şi îşi ştergea repede lacrimile, zâmbind în silă. Aşa îmi vine câteodată o mâhnire pe care n-o pot stăpâni. plâng. dar altfel n-am nimic…

Bătrâna nu se lăsa, cerca s-o descoase: o întreba, o ispitea, dar fata o ţinea pe-a ei:

— N-am nimica…

Şi bătrâna vedea că i s-a schimbat fata, dar nu înţelegea de ce.

Andrei Dăvideanu mai degrabă bănui că fata se întristează de plecarea apropiată a celor doi fraţi, dar nu se prea îngriji şi privi lucrurile cu un zâmbet de îngăduinţă. Dacă lui, că era bătrân şi oţelit, îi părea rău că are să se despărţească de doi viteji, suflete bune, – dar ei, unei fete, cum să nu-i pară rău? Nu-i vorbă, părerea de rău mult n-are să ţie, – de aceea bătrânul tăcea, îşi săruta cu dragoste fata, zâmbea, dar nu zicea nici o vorbă.

Socotea el, bătrânul, ce socotea, dar sufletul fetei nu suferea cum îşi închipuia el.

Adesea, albă şi mlădioasă, Ilinca rătăcea în preajma lacului, pe care barca stătea nemişcată, cu vâslele lăsate pe luciu. Ochii licăritori într-un pa-injeniş de lacrimi colindau nemărginitele arii albastre de sus căutând o dezlegare durerii care o ardea. Dar în văzduhul nemărginit, plin de strălucirea zilei, plutea o adâncă tăcere şi o taină, şi mai adâncă; numai vulturi împinşi de undele văzduhului, cu aripile întinse, călătoreau, se mistuiau, – şi aduceau fetei aminte că aşa vor călători, se vor depărta şi se vor mistui în necunoscut cei doi viteji care-i robiseră sufletul.

De multe ori se aşeza în barcă; gândurile, visurile o cucereau; rămânea acolo uitată. Adesea-ori sara cobora peste întristarea ei şi privighetorile începeau să-i tălmăcească în versuri viforoase simţirile sufletului. Buciume de cireş se tmguiau în depărtări într-o melancolie sfâşietoare, o înspăi-mântau cu dureri nouă, nebănuite.

Aşa, vremea trecea. Veni şi ceasul plecării.

Toţi erau gata, lângă cai, cu sufletele strânse ca de o presimţire tristă. Boierul Andrei Dăvideanu, jupâneasă şi jupâniţa Ilinca coborâră în ogradă.

Logofătul, de mare prietenie, se alătură de oşteni cu un cofăiel de vin în mână. Ghiţă Botgros, foarte întristat, îşi răsucea cu ochii în pământ tu-leiele din obrazul lui uscat. Caraiman mesteca din gură. ciorovăifid cu Timofte bucătarul. Pe la colţuri de şuri, prin dosuri, se iţeau ţigăncuşe oacheşe, ori chipuri albe. cu ochii umezi.

— Măi fraţilor! zise Botgros cu mare mâhnire; cine ştie dacă ne-om mai întâlni! Să vă sărut, fraţilor… mai vorbiţi de sărmanul Ghiţă Botgros, la popasuri, când vă veţi aşeza în jurul focului…

Toţi oftau îmbrăţişând pe Ghiţă, toţi îşi simţeau sufletele amărâte. Apoi se înturnau spre Nită Frunză, care c-o mână îşi ştergea ochii şi cu alta întindea cofăielul.

Boierul Andrei sărută pe fraţi şi îi binecuvântă:

— Noroc şi izbândă să vă dea Dumnezeu, şi tărie la zile grele… Mai gândiţi-vă şi la moşneag câteodată… *

Cerca să zâmbească boierul, dar ochii îi jucau în lacrimi şi cuvintele îi gâlgâiau în gâtlej. Jupâneasă trina sărută suspinând pe fraţi, apoi îşi şterse Ochii.

— Maica Domnului să vă apere de rele, dragii mamei…

Fraţii se apropiară şi sărutară pe Ilinca frăţeşte. Fata se înroşi, apoi se îngălbeni, începu să tremure, duse mânile la ochi, se întoarse şi porni hohotind pe scări. Andrei Dăvideanu dădu zâmbind din cap cu ochii în lacrimi.

— Şi ei îi pare rău, sărăcuţa!

— Cum nu i-a părea rău? şopti bătrâna oftând. Potcoavă era galben, dar zâmbea; Alexandru era rnâhnit şi nu mai avea astâmpăr. încălecară pe cai.

— Rămâneţi sănătoşi!

Şi din toate părţile porniră glasuri în care vibra întristarea:

— Mergeţi sănătoşi…!

Ghiţă Botgros vorbi cel din urmă:

— Noroc! Măi fraţilor, dacă nu ne-om mai în-tâlni noi, să-mi radeţi mie mustaţa!

Când se uitară înapoi, văzură pe badea Ghiţă râzând c-o lacrimă în vârful nasului. La un geam mezinul zări un obraz alb ca varul şi ceva scânteind în doi ochi negri.

Aşa au plecat. Şi până ce se prăpădiră la cotitura din vale, tot văzură chipul cinstit şi barba albă a boierului Andrei, şi trupul înalt, osos, cu faţa spână, al lui Ghiţă Botgros.