IIIO vânătoare şi o întâmplare a părintelui Ciotică întâmplare ce întru nimic nu se deosebeşte de întâmplările din zilele noastre

A doua zi era duminică şi boierul Andrei şi-a adunat puşcaşii satului cu noaptea în cap. Cântase a treia oară cucoşii când porni. în mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireş. Luminile de opaiţ se aprinseră în căsuţele acoperite cu stuh; cânii începură să bată, pe ici pe colo; paşi grăbiţi şi îndesaţi se auzeau şi tuse scurte şi tari, în răcoarea zorilor. Puşcaşii se adunară curând: erau vreo cincisprezece; hăitaşii se strânseră şi ei cu bâte zdravene.

Oamenii vorbeau încet; din când în când hohote de râs izbucneau.

Tovarăşii fraţilor erau gata toţi, afară de Caraiman, care se dăduse pe lingă bucătarul burdu-hos şi se împrietenise cu el din nou.

Pădurarii boierului aşteptau şi ei, cu săneţele în spate, cu baltagurile în mână, nalţi şi v în joşi.

Cătră răsărit, se lămurea o geană îngustă de foc; încolo, văzduhul era liniştit şi umed, iar stelele străluceau vioaie. Steaua-ciobanului ardea albă şi mare deasupra răsăritului. în pacea şesului, se auzea slab gâlgâitul vadurilor Moldovei. Era răcoare şi oamenii se strângeau în sumăieşele lor scurte.

Iată şi boierul Andrei, cu mezinul. Am îndoi scoborâră scările de piatră, nalţi şi falnici.

Boierul era îmbrăcat cu straie strimte de şiac, Alexandru în hainele-i obişnuite, – amândoi cu botfori până la genunchi. Ţineau în cumpănă câte 0 săneaţă lungă, cu ţeava largă, gata să îmbuce plumbi cât pruna; la cingătoare, bărdiţi tăioase de criţă.

Oamenii se feriră şi boierii intrară în cerc. Andrei Dăvideanu întrebă:

— Aici-s pădurarii?

— Aici! răspunse un zdrahon mustăcios.'

— Bine. Au mai trecut mistreţi? aţi dat de urme nouă?

— Am dat, stăpâne; la pârău în Poiana Lupului. Bătrânul se întoarse spre logofăt:

— Logofete Nită, dă plumbi şi pulbere la puşcaşi şi trimete înainte de mâncare, în Cotul Morii. Om îmbuca acolo câte ceva; dar după ce ne-om întoarce a fi ce-a fi, dac-om avea noroc.

— A da Dumnezeu, stăpâne! rosti un puşcaş bătrân.

Geana de foc din răsărit creştea, pe Moldova prinseră a se zări grămezi mari de piele alburii.

— Să mergem! rosti bătrânul; apoi adaose îndată făcându-şi cruce: Doamne, ajută! şi porni înainte cu mezinul.

Oamenii îşi luară căciulile din cap, făcură şi ei semnul crucii şi se urniră.

Suliţă. Toader Ursu. Vulpe, moş Petrea Gânj şi Ghiţă Botgros se treziră la un loc.

— Ei, cum merge treaba, bade Ghiţă? întrebă Suliţă.

— Bine, frate, răspunse Botgros scăpărând; să vezi că avem să ne întoarcem cu plinul; dacă nu ne-om întoarce cu plinul, să-mi razi mustaţa!

— Nu-i nevoie să ţi-o radă, zise Vulpe.

— Adică… avem să ne întoarcem cu plinul…

— Nu de asta. dar… n-avem ce rade!

— Măi, că şmecher mai eşti… întinde luleaua, să-ţi pun o mână de iarba-dracului…

Ghiţă Botgros. cel cât o prăjină, scormoni prin chimir, scoase beşica de porc şi umplu pipa lui Totârnac; scăpară pe urmă şi aprinse iasca; cărbunele roş îi lumina chipul osos şi bun. îşi aprinseră şi ceilalţi lulelele şi un răstimp păşiră în tăcere.

Împrejur, şi puşcaşii ceilalţi mergeau tăcuţi ori vorbeau numai în şoaptă. Negurile de pe Moldova se lămureau. Aşa ajunseră la poalele dealului.

Boierul cel bătrân grăi:

— Unde-s pădurarii?

— Aici! răcni zdrahonul.

— Tu eşti, Bardă? zise boierul; luaţi hăitaşii şi porniţi pe la coada bucăţii de codru dinspre partea Păscărenilor; pe urmă, ştiţi voi ce veţi face… Să vă înşiraţi toţi în potcoavă şi să-mi bateţi pădurea înspre Poiana Lupului. Acolo avem să aşteptăm noi. V-am mai spus eu parcă…

— Da. ne-am înţeles noi. stăpâne.

După vorbele acestea, hăitaşii se rupseră din grămadă şi apucară spre stingă, cătră dealurile dinspre asfinţit. Ceilalţi porniră tot înainte, spre Moldova.

Codrii de la răsărit se rumeneau. Prin câmpiile adormite treceau fiorii zorilor. Câteodată se repezeau prin umbrele de sus cârduri de raţe şi fâlfâitul lor se auzea ca un vânt scurt în văzduhul umed ardeau cele din urmă scântei.

Îşi ţinură drumul înainte, până la malul Moldovei; de acolo o luară de-a lungul malului. în susul apei. cătră miazănoapte. Acum erau împresuraţi de piele mari şi dese; apa seânteia întunecat, malul celălalt nu se vedea. Câteodată. la două bătăi de să-neaţă înainte, porneau pe apă pâlpâiri grăbite de aripi şi raţele veneau ca un nour. făceau un ocol pe deasupra, măcăind aspru şi se depărtau, într-un şuiet de vânt. Pescăruşi flămânzi ţipau în răstimpuri; în tăcere, numai gâlgâitul apei se auzea, apoi paşii puşcaşilor şi foşnetul zăvoiului.

Puşcaşii grăiau în şoaptă. în frunte, boierul bătrân sfătuia, mergând. cu Alexandru. Ghiţă Botgros era cu capul mai înalt decât toţi cei din jurul lui şi luleaua-i ardea în drept cu căciulile. Moş Petrea, cu pipa în colţul gurii, păşea îndesat; Toader Ursu cel scurt, gros şi mustăcios şi cu Vulpe turnau din când în când câte o glumă înăbuşită.

Într-un răstimp, vorbeşte Vulpe:

— Bade Ghiţă. ce zici? ies godacii la ghindă de săneaţă?

— Ies; când a zis chihaia Bardă că le-a dat de urmă, apoi s-a sfârşit. Când or începe să bată tăul lor, mistreţii drept cătră noi au să se răpeadă. Le cunoaştem hăţaşul.

— Dar căprioare sunt 7 întrebă Toader Ursu.

— Ai să le vezi. cum au să treacă, fulger, dar nimeni nu trage în ele… nici în capre, nici în iepuri. Aşa-i boierul nostru. Când e vânătoare de mistreţi, s-a mântuit, e vânătoare de mistreţi!

— Dar dacă iese vr-un cioban cu cojocul sur? întrebă Totârnac.

— Ei, atunci e altceva, îl dezbrăcăm de cojoc.

— Dar dacă este vulpe?

— Ei, drăcia dracului: mormăi moş Petrea; ce tot întrebi? Vulpe… Ştiu că-n cimotiile tale n-ai să tragi, ce mai întrebi degeaba? Nici tu în vulpe, nici Toader în bunică-su!

— Hă-hă! le-ai pus-o şi lor în traistă, moş Petre! Şmecher român… Ţine de ici, moş Petre… şi Botgros îşi vârî mânile în chimir, scoase beşica de porc şi umplu luleaua moşneagului. Apoi grăi:

— Da-da. aşa-i boierul nostru… Aţi văzut că n-a făcut vorbă multă cu chihaia Bardă. I-a spus numai să-şi ia hăitaşii şi să pornească şi Bardă şi-a luat hăitaşii şi a pornit. Boierului nu-i place vorbă multă. La vânat să te uiţi şi s-asculţi, dar de vorbit să nu vorbeşti… Aşaaa… pe urmă, după ce se sfâr-şeşte treaba… he! pe urmă-i altă gâscă în ceea traistă. Atunci să-l vezi pe boier ce poate! Să vezi cum porunceşte să scoatem în mijlocul ogrăzii o bute de vin, şi pe urmă dă-i…

— Ce-i drept, de treabă boier! şi bun vin are! mormăi Petrea Gânj.

În vremea aceasta, zăvoiul prinse a se îndesi; pe ici. pe colo. se ridicau copaci groşi şi voinici. Moldova rămase la dreapta. în urmă. spre răsărit, se iscau dungi de foc pe culmile codrului şi cerul se lumina: Steaua-ciobanului se făcea albă, scădea şi fugea grăbită din calea soarelui. Negurile Moldovei odihneau încă pe ape. totuşi, pe ici pe colo. undele clipeau în lumina zorilor.

În tăcere, din vreme în vreme, găteje pârâiau prin ţâhlişuri şi câte o nălucă neagră vâşca prin frunzare: ori deasupra, corbii se deşteptau şi croncăneau zăpăciţi de vuiau adâncurile. Pădurea se întărea, vuietul Moldovei slăbea.

Urcau deocamdată la deal. pe o potecă largă. Pădurea era umedă, răcoroasă şi dormea în întuneric: prin ramuri se zărea unde şi unde cer albas-tru-întunccat.

Aşa merseră multă vreme. Urcară o culme, pe urmă coborâră, se lăsară într-o vâlcea trăgănată. Când ajunseră cătră fund. pădurea prinse a se rări; se vedea cerul albastru şi luminile răsăritului rumeneau creasta codrului. în deal.

Goruni mari îşi întindeau aici braţe de uriaşi, ca după un somn de un veac şi. la umbra lor. se împletea mlada tânără. Pe umedele poteci bătute de ji-vini. ghinda anilor trecuţi sta de un lat de palmă, se cufunda pasul.

După puţină vreme, dădură de pârău: o apă limpede, subţire, o săreai cu piciorul. Poiana Lupului se lumina pe o bucală de pârău. aşa cam de o bătaie de saneaţa la dreapta şi la stânga apei. în lat; iar de lungă era lungă de patru ori pe atâta.

Acolo, se opriră fără de nici o vorbă.

Boierul Andrei făcu un semn şi oamenii prinseră să se aşeze în lung, prin tufişuri, la marginea poienii.

Cel întâi, în capăt, era Alexandru Potcoavă, după dânsul boierul, pe urmă moş Petrea Gânj, după aceea Suliţă, Vulpe, Ursu, Botgros şi ceilalţi puşcaşi, tot la zece stânjeni unul de altul. Poiana şi ţiitorile erau minunate, luminişul era larg înspre partea de unde trebuia să vie vânatul şi mergea îngustându-se cătră fund. aşa că oamenii, până la cel din urmă, puteau să zărească vânatul cum se arăta.

Deodată poini, de unde era boierul, un glas răsunător de corn; adâncurile înrourate ale codrilor se deşteptară într-un ecou prelung şi jalnic vuietul alergă din poieni în poieni, clocotind.

Glasul de corn tăcu, hăitaşii trebuiau să pornească. Codrul rămăsese adâncit în tăcere. Luminile dimineţii pătrundeau prin rarişti. cerul se lumina deasupra. Pârăul gâlgâia uşurel, o ceaţă de-abia văzută se ridica în lungul lui ca o dungă subţirică de fum. Zburătoarele se deşteptau, câţiva cântăreţi mici prinseră a scârţâi prin tuf ani. Arare, iepuri roşcaţi se strecurau ţupăind prin luminişuri; se opreau câte o clipă într-un sul de raze. cu urechile mari ciulite, apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pârăul.

Aşteptau în tăcere.

Deodată porni dinspre asfinţit un freamăt depărtat mai întâi, ca vuietul slab al unei vijelii care se apropie. Pe urmă vuietul se întări într-o fierbere întinsă şi începură să se audă de departe, de departe, chiote cumplite. Dimineaţa venise şi luminile intraseră în desişuri, cu raze pierdute şi galbene de răsărit de soare. Cei câţiva cântăreţi. care îşi începuseră prin bunget rugăciunile dimineţii, se opriră spăriaţi. ca înaintea unei vijelii. Iepurii roşcaţi se ridicau de prin tufe. stăteau pe labele de dinapoi as-cultând. apoi începeau să sară fricoşi şi se prăpădeau în sihlă. Zgomotele depărtate, clocotul de codri veneau crescând. bubuind. întinzându-se într-o sălbatică melodie, scuturând codrii plini de rouă. Corbi îngroziţi treceau croncănind.

O căprioară răsări la marginea poienii, – făcu câteva copce şi trecu apoi ca fulgerul peste pârău, de marginea cealaltă a pădurii. Pe urmă se arătă alta şi alta: toate trecură minate de spaimă.

Uraganul de răcnete se apropia.

Deodată ieşi din tufişuri o namilă cât un june. Era un vier negru. Se opri o clipă la marginea poienii cu râtul în vânt: colţii albi şi mari ieşeau ca două cuţite din fălcile puternice. îşi plimba sl'ârla pe sus. mirosind aerul, cu coama zbâiiită. cu ochii crunţi, sălbatici. Grohăi o dată şi se azvârli ca o săgeată înainte. în urma lui. într-un tunet înfricoşat, care zguduia pământul. dădu năvală în poiană o turmă de vreo treizeci de mistreţi, toţi cu ochii sălbatici şi însângeraţi. şi cu sfârlele în vânt. Un trăsnet de săneaţă zgudui poiana şi capătul liniei se umplu de fum. în zborul lui, vierul păru că se scutură, dar nu se opri. A doua bătaie de săneaţă tună, pe când turma, ca o năruire de stânci negre, se rostogolea în lungul poienii. Vierul se prăbuşise cu râtul în ţărână; vijelia celorlalţi trecu peste el. Atunci se zgudui poiana ca într-o furtună de tunete. Limbi de foc ţâşneau din tufişuri şi fumul se ridica în nouri deşi.

Dar numai în câteva clipe turma dispăru, lăsând în urmă tufişurile poienii căzute ca sub coasă. Cinci mistreţi zăceau la pământ. sfârşiţi. cu ochii plini de sânge, cu spume crunte la gură.

Uriaşul zvon de glasuri se apropia. Andrei Dăvideanu sări din tufe.

În clipa aceea, un lup sur. cu ochii încruntaţi, care venea din tufiş, se abătu din cale şi căută să-şi Verse fuga pe margini. Glonţul boierului îl ajunse şi-l doborî în pârău. Tot în aceeaşi clipă se auzi o bătaie de săneaţă în capătul de la vale al poienii; un mistreţ rănit se năpusti înapoi dintr-acolo. zbir* îit şi grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sânge. Venea nălucă. Puşcaşii traseră în el, dar dihania nu căzu. se prăvăli înainte, drept spre boier. Andrei Dăvideanu era cu săneaţă descărcată. în faţa celor două cuţite albe. Puşcaşii săriră din tufişuri, bătrânul puse mâna pe bardă.

Chiar atunci Alexandru Potcoavă făcu o săritură înainte din ţiitoarea lui. Trupul lui voinic se prăbuşi spre namilă, şi braţul lui vânjos ca un arc de oţel ridică securea. Şi când mistreţul încordat, sângerat. zbârlit, se năpusti cu colţii, mezinul Potcoavă se înţepeni în picioare şi repezi securea drept în fruntea namilei. Se auzi un pârâit scurt şi surd şi porcul se răsturnă gemând.

Pădurea se luminase. Glasul de corn porni din nou; codrul se linişti ca prin farmec, vijelia stătu, numai în adâncuri, departe, tot mai vibrau ecourile.

Puşcaşii se strânseră în jurul boierului.

— Straşnică pocnitură de bardă! rosti puşcaşul băti'ân; ian uite dumneata, parcă a dat trăsnetul într-însul! Şi moşneagul arătă minunat crăpătura adâncă. în creştetul porcului, din care curgea o aţă neagră de sânge.

— Ce socoti dumneata, moş Bogdane, răspunse boierul Andrei, doar braţ de viteaz a fost acela!

Alexandru Potcoavă îşi şterse barda de spinarea mistreţului, apoi şi-o trecu în cingătoare.

— Lasă. boierule, că se şi cuvenea să am parte batîr de atât. că am greşit cu săneaţă în vierul cel dinţii…

— Adică nu l-ai pălit cumsecade… Doar diha-nia a fost cât juncul. ce socoti? Lunecă plumbul pe slim ca pe fier. Eu l-am pălit în frunte, de aceea l-am sfârşit.

Se apropiară de vier. Colţii se îngropaseră în pământ şi fruntea era sfredelită de glonţ: rana era neagră şi adâncă. piezişă.

Lupul zăcea în pârău. pălit la inimă prin coaste; dinţii rânjiţi muşcaseră din mâl şi gura încremenise aşa căscată. în apă. Ceilalţi patru porci erau godaci de-un an. mari şi frumoşi. Căzuseră ca să nu se mai scoale, după ce mâncaseră până se saturaseră plumbii puşcaşilor.

Poiana se umpluse de oameni: toţi erau plini de voie bună şi prubuluiau. în jurul mistreţilor, numărul ocilor de carne.

Boierul vorbi cătră chihaie:

— E vremea să pornim. Bardă… Ia vezi. fă ce-i face de înjgheabă nişte năsălii. – şi încarcă slimoşii. Nu-i mult până la moară…

Oamenii intrară în bunget şi în curând bărdiţele prinseră a bate în tufele de alun.

— Am avut noroc, zise badea Ghiţă Botgros: în loc să facem trei hăitaşe până să ne cadă mistreţii în palmă, am făcut numai unul bun; avem să ne întoarcem mai devreme acasă. ~

— Norocul ista aduce alt noroc… vorbi Totârnac, ochind pe moş Petrea.

— Că bine zici: butea de vin.

— Asta-i puterea, mormăi Petrea Gânj; ce-i drept, de treabă boier!

Porniră. Când ieşiră din pădure pe malul Moldovei, soarele era sus şi ardea fierbinte; Moldova parcă clocotea la vaduri. Se auzeau de la imaşuri tălăngile somnoroase picurând duios în lenea zilei: un vând cald aburea, aducând cu el răcoarea codrilor.

Vuietul morii sfărâma tăcerea zăvoaielor şi se ridica deasupra freamătului apelor. Ajunseră pe un drum îngust. Moara era aşezată pe un cot al râului, într-un luminiş mare; sta plecată pe apă. pe de o parte înghiţea cu lăptocul undele verzi şi pe de altă parte le vărsa albe, pline de spumă, clocotind, cu roata dinţată. Apa vâjâia, dinlăuntru veneau bătăi grele şi surde.

Morarul ieşi în prag. Era un moşneag puţintel la trup, adus de şele, alb de făină. Avea ochi vioi şi căta zâmbind la vânători. cu luleaua scurtă în colţul gurii.

— Noroc să deie Dumnezeu, moş Costache! zise boierul.

— Să deie Dumnezeu, vă sărutăm dreapta… Cum văd eu, lucrurile au mers bine. Am auzit de-aici pocniturile de bice mânând încoace jigăniile. Drept aceea, am turnat un foc ca acela… dar n-aveţi grijă, n-am lăsat focul să ardă degeaba, nu…

Pe la toacă, era veselie mare la curte. Ziua era frumoasă, flăcăii şi fetele veniseră în port de sarba toare. într-un colţ. un ţigan creţ şi dezgheţat scărpina o cobză şi îngâna din gură un cântec”; alăturea, un ţigan bătrân şi uscat ca o coarnă aştepta jos, cu dibla pe genunchi; Caraiman venise şi el, cu scripca cu tot. La gura pivniţii, în capătul dinspre miazăzi al curţilor, puşcaşii se năcăjeau să scoată un polo-bocel de vin; se îndemnau şi râdeau.

În cerdac şedeau boierii: mezinul lui Potcoavă, Andrei Dăvideanu. jupâneasă şi jupâniţa. Fata, ju-pâniţa Ilinca, parcă era ruptă din soare, aşa era: albă la pieliţă ca laptele, şi-n umerii obrajilor câte-o pată uşoară, parcă ar fi picurat cineva câte-un strop de sânge în lapte; părul negru era împletit în cozi groase şi era înflorit cu trandafiri roşi ca focul; sprâncene codate umbreau ochii întunecoşi şi minunaţi. Şi bunica şi nepoata erau îmbrăcate cu ţesături uşoare de casă, borangicuri albe şi gălbii, linuri înflorate măiestru şi subţire ţesute. Boierii vorbeau veseli; bătrânul istorisea vânătoarea.

Puşcaşii izbutiseră să scoată butea din pivniţă; cei mai bătrâni se dădură degrabă pe lângă dânsa, cu oalele de lut în mână. Logofătul slobozea vinul în cofe albe.

Printre bătrâni se amestecase şi sfinţia sa părintele Ciotică.

Din zece popi, doi sunt roşi negreşit; şi părintele Ciotică se întâmplase să fie roş; şi avea o barbă cărămizie, până la brâu, şi nişte păr ca acela, împletit frumos de preoteasă şi vârât pe sub antiriu. după cap. Era slab, mijlociu la stat, cu nasul turtit şi cu nişte ochi albaştri şterşi, ce păreau, pe faţa pământie, curat ochi de hoţ, iar nu ochi de rob al lui Dumnezeu.

Vinul aspriu fierbea, când ţâşnea în cofe. Şi. cum se făcu. popa Ciotică se trezi cu o oală în mină, în-chinând cu moş Petrea Gânj. Suliţă şi Ghiţă Botgros pe lângă dânşii. Ceilalţi, care încotro, cinsteau pe un cap, şi pornise o harmalaie şi o veselie nemaipomenită acolo, în preajma gârliciului.

Acu, popa Ciotică era frate bun cu moş Petrea.

— Eu să-ţi spun ceva. moş Petrea… Când e vorba de breasla ostăşească, apoi breasla ostăşească e tot una cu breasla bisericească… îţi spun eu! Uite colea… una şi cu una fac două… şi cu trei fac mai multe… Preotul… e ostaşul Domnului din cer, şi ostaşul… e al Domnului de la Iaşi… he-he-he! tot una face la urma urmei… Ce zici. moş Petrea? aşa-i ori nu?

— Aşa-i. părinte, aşa-i… Altminteri nici nu se poate…

— Vra să zică. ne-am înţeles! Bun… Apoi noroc şi bucurie! să luăm de bine!

— Dacă nu-i aşa cum spune părintele, să-mi razi mie mustaţa! răcni Botgros cu gura în oală.

Părintele sorbea de nădejde, parcă turna pe leică. Şedea crăcănat; cu stânga în buzunarul anteriului, cu dreapta pe oală, cu oala la gură şi cu capul răsturnat pe spate. Fundul potcapului părea fund de oală şi fundul oalei părea fund de potcap.

Împrejur, oamenii cinsteau cu toţii, ca creştini buni şi pravoslavici ce erau. şi vinul se ducea repcde-repede. Pomeneau şi se cinsteau, alţii se pupau, dar aşa în treacăt. – numai sărutatul oalei, acela era ce era.

Popa Ciotică îi dă iarăşi, cu altă oală plină în mână:

— Cu noroc, moş Petre; Iacă. nu ştiu cum s-a făcut, dar mie îmi placi şi pace bună!

— Da-daaa… zice Botgros. părintele-i om plin de dragoste!… Şi face lui Suliţă cu ochiul.

— Aşa se înţeleg unii oameni, părinte… răspunde bătrânul Gânj.

— Ba nu oameni, moş Petre, ostaşi, drept ostaşi!

— Ostaşi, părinte… hai şi aşa…

Popa dă iarăşi oala cu fundul în sus: dă clin cap şi-şi scutură barba şi se şterge cu mânica anteriului la gură.

— A! că bun vin… Boierul, sireacul, să trăiască! Aşa dragoste creştinească, mai zic şi eu…

Botgros face iar lui Suliţă cu ochiul şi zice:

— Dragoste creştinească… dar câteodată-i mai dulce dragostea lumească!… Şi badea Ghiţă ghionteşte pe Suliţă.

— Mm-îhî! geme popa Ciotică şi duce iar cana la gură.

În taină. Ghiţă Botgros trage deoparte pe Radu Suliţă şi-i şopteşte la ureche:

— Să vezi. că eu am pe popă. de multă vreme, un prepus.- Las' că-i vedea desăra!

— Ce prepus?

— Mă rog. las' pe mine… dac-a fi aşa cum chitesc eu. apoi să-mi razi mustaţa do nu ţi-a plăcea!

Şi badea Ghiţă pleacă capul şi aduce oala la gură. cu dragoste nespusă: pe urmă dă capul pe spate şi cu mâna stingă apasă fundul oalei: parcă ar vrea să stoarcă oala de vin: pe urmă răcneşte în oala deşartă:

— Să trăieşti, măi frate Suliţă!

Iar după ce-şi ia oala de la gură. se uită peste umăr. cu gura căscată, la popă, şi iar îşi ghionteşte prietenul cu cotul, întinde mina şi-i arată pe popă întâi. pe urmă ceva departe. în mijlocul curţii, unde era hora.

— Ce-i; frate Ghiţă? întrebă Radu.

Fratele Ghiţă îi face semn să tacă. încreţind ochii şi buzele şi bătând aerul cu mâna. Şopteşte:

— Pss! vezi pe femeia ceea voinică şi naltă de colo?… O vezi?

Suliţă se uilă şi vede. între femeile din jurul horii, o femeie oacheşă, durdulie şi rumănâ la chip.

— O văd… zice; dar ce-i cu femeia, aceea şi ce are a face?

— O vezi? destul!… nici o vorbă!… atât. Mă rog.lasă!

Pe urmă îi face iar cu ochiul, vâră oala într-o cofă cu vin. o scoate, se dă pe lingă popă şi zice în-chinând:

— E şi dulce, părinte… da-i şi amară câteodată!

— Ce? întreabă popa. cu oala la jumătatea drumului spre gură.

— Hm! Dragoste lumească!… Chi… chi… cu noroc, părinte, şi bucurie!

Iar face cu ochiul.

Limbile se încurcă. Sătenii închină şi se veselesc; popa sfătuieşte şi cinsteşte cu moş Petrea Gânj *. e zarvă; din partea cealaltă a ogrăzii vine viers de vioară şi murmur moale de cobză; hora se învârte şi flăcăii strigă; din cerdac, boierii privesc cu drag şi se veselesc şi ei din veselia altora.

Ţiganul cel bătrân. uscat ca o coarnă, repezea de mama focului arcuşul, cu mâna lui ciolănoasă şi neagră; sub sprâncenele mari. ochii tot sticleau însă. Cobzarul creţ îşi plimba cotorul de pană pe strune şi-şi legăna capul negru, după tact. Iar Caraiman…

— Apoi las' pe el! – credeai că-i apucat de friguri; lipa alăuta între degetele lui, nu alta.

Pe pajiştea verde, înaintea cerdacului, se învâr-tea hora. Fetele erau în catrinţe de lână, vrâstate în fel de fel de ape; flăcăii cu iţari strânşi pe vână, cu boncliţe înflorite pe trup, cu cămăşi cu pui…

Soarele scobora luminos spre munţii vineţi, văzduhul era limpede; departe, sus, câţiva vulturi pluteau în lumină, se roteau, cu aripile întinse nemişcate; un vânt molcom aburea în răstimpuri.

Hora se învârtea sub streşina unui nuc bătrâh; soarele pătrundea pieziş, aurea frunzişul, păta iarba şi presura flori de lumină pe horă. Şi lăutarii cântau şi hora se învârtea.

Petele jucau uşurel, fără să zâmbească. cu genele plecate; iar flăcăii frământau pământul, se răsuceau pe loc. băteau din călcâie tactul horii şi strigau. împrejur, în roata mamelor, porneau chicote şi cumetrele îşi dădeau coate şi-şi arătau, din ochi. fetele.

Flăcăii învârteau veseli hora, pletele tâlfâiau, vântul aducea unde de răcoare; soarele pătrundea călduţ prin frunzele nucului; şi viersul de alăută se înălţa limpede în lumina zilei, pe când cobza ţinea hangul zumzăind când mai tare, când mai înăbuşit: zumba-zumba… zumba-zumba…

Iar în cerdac boierii stau pe scaune de nuccu speteze mari sculptate, privesc şi vorbesc. Vremea trece şi soarele coboară în pâclele munţilor, înroşind asfinţitul; în văi se întind umbre albăstrii, prin parcul boieresc trec fiorii amurgului.

Şi hora tot se-nvârteşte şi alăutele răsună lin în asfinţitul cald; umbre uşoare cuceresc nucul străvechi şi vestmintele le flutură în umbră. Din când în când izbucnesc strigăte, încetul cu încetul strigă tele se moaie, curg mai încet. învăluire de o melancolie uşoară:

Foaie verde trei alune, Mânile.pe piept oi pune Şi din gură tot oi spune Cât te-am îndrăgit pe lume…

Alăutele răsună lin. mai duios; umbrele serii se împrăştie şi vestmintele albe flutură nelămurite, ca într-o negură de poveste.

Dincolo, lingă gârlici. închinările au contenit şi sătenii s-au împrăştiat. Butea zace goală; pe aproape însă tot se mai aud vorbe grele şi câţiva gospodari mai voinici ar voi să mai cerce gustul vinului.

Ghiţă Botgros e cu chef. dar nu se cumpăneşte, nici nu vorbeşte într-aiurea, numai ochii îi sticlesc în umbră şi mânile lungi nu mai au astâmpăr.

Se îndreaptă cătră Suliţă:

— Unde-i popa Ciotică. măi frate!

— Apoi eu ştiu? răspunde oşteanul.

Botgros îl priveşte, se înţepeneşte în picioare, îşi scoate pieptul înainte şi se bate cu pumnu-n coş:

— Apoi nu ştii!… da' să-ţi spun eu. bade Suliţă, unde-i popa…!

— Unde-i?

— Unde-i? He-he! săracul Botgros, el să trăiască! Părintele Ciotică… mă rog. lasă! destul… să-mi razi mie mustaţa, dacă…

Botgros se opreşte deodată tainic, apucă pe oştean de piept şi-l trage aproape, apoi se uită împrejur, se pleacă şi-i şopteşte:

— Mergi eu mine?

— Unde?

— Mă rog, asta-i treaba mea… Vorba-i să mergi CU mine… că dacă n-ei vedea ceva cum nu s-a mai văzut pe lumea asta… mă rog lasă!… destul… Mergi?

— Merg.

Ghiţă Botgros îl apucă de umăr şi-] trage după el. întâi se opreşte la un colţ de şură şi scoate de după un stâlp un ciomag zdravăn de corn. II arată lui Radu şi grăieşte:

— Îl vezi?

— Îl văd.

— Bun. Dacă-l vezi, s-a mântuit, atâta-i! Acu hai cu mine…

În poarta curţii se opreşte iar, scapără şi-şi aprinde luleaua, pe urmă stă o clipă la gânduri. o strânge şi o vâră la loc în chimir.

Pornesc la vale.

Luna iese deasupra codrilor la răsărit şi poleieşte câmpiile în vale şi Moldova depărtată, pe prund; lămureşte căsuţele pierdute în livezi.

Tovarăşii păşesc tăcuţi pe hudiţile satului, la vale. Nici o umbră de om nu se zăreşte: prin ferestrele mdhorâte pătrunde afară lumina slabă şi roşă de opaiţ; pe ici, pe colo. hămăiesc cânii printre gard. Botgros îşi întinde picioarele lungi cât cataligele şi face nişte paşi ca de uriaş, cu chipul osos şi spin înainte, cu gâtul lungit. Oşteanul păşeşte alături şi se minunează: Unde Dumnezeu mă duce omul ista?

— Bade Ghiţă, da-ncotro?

— Mă rog, asta-i treaba mea! atât. dacă nu ţi-a plăcea, să-mi razi mie mustaţa! Pss…

Merg ei aşa o bucată de vreme pe hudiţile satului, cătră marginea dinspre asfinţit. Casele prind a se rări.

Deodată Ghiţă Botgros îşi conteneşte mersul repede, apucă de mână pe Suliţă şi-l trage cu el în umbra gardului.

— Pss…!

Oşteanul ridică capul până la coama gardului şi se uită înainte. în fundul ogrăzii, printre copaci, stă pitită cu frică o căsuţă şi se uită la el prin cei doi ochi roşii, fără lucire.

Ghiţă se ridică şi el puţin şi-şi scoate capul deasupra gardului. Un dulău ciobănesc sare hămăind de două ori: „Ham-ham!”.

Botgros fluieră uşurel şi răspunde înăbuşit:

— Eu sunt, măi Tărcuş… Nea Tărcuş… cuciu.: Tărcuş, măi Tărcuş…

Cinele tace şi-şi mişcă ciotul care-i ţine loc de coadă.

— Bun! zice Ghiţă Botgros, iaca-i bun…

Apoi se întoarce spre tovarăş:

— Ţii minte pe femeia ceea care ţi-am arătat-o dimineaţă? Ei, apoi să ştii că femeia aceea şede aici… Marghioala Lupului.

— Înţeleg… şopteşte Suliţă.

— Pss… taci, că nu-nţelegi…

Ghiţă strigă iar, îneetinel, cinele: „Cuciu, cuciu, Tărcuş…” şi face cu mâna semn. Suliţă se ia după dânsul; ajung la pârleaz, sar, cinele vine lingă ei, se gudură şi se freacă de cataligele lui Botgros.

— Pesemne te cunoaşte cânele, bade Ghiţă?

— Da, mă cunoaşte…

Iar face semn de tăcere şi porneşte înainte, pe lângă gard. Celălalt după dânsul. Ajung aşa la prispă.

Încet şi uşor Botgros se întinde şi-şi alipeşte urechea de beşica de porc întinsă în fereastră. Stă şi ascultă, cu o mână rezemat de prispă, cu una ridicată în sus spre cap.

Deodată se dă înapoi, trăgând şi pe oştean după el. încet se strecoară pe lângă gard.

Apoi Ghiţă tuşeşte şi prinde a păşi îndesat. Suliţă întreabă mirat:

— Ce-i?

— Nu-i nimic, aici şede Marghioala Lupului… atât…

Ghiţă Botgros tuşeşte şi dupăieşte, tot aşa face şi ostaşul. Ajung la uşă. Se aude scrâşnind zăvorul şi uşa se deschide. Le iese înainte femeia voinică şi rumănă de dimineaţă.

— Bună sara!

— Mulţămesc… Dumneata eşti, cumătre Ghiţă?

— Mda, eu sunt, cumătră Marghioală, – rosteşte Botgros îndesat; eu şi cu badea Suliţă… Ei, da' ce mai faci, ce mai zici? (în vremea asta trec prin tindă; Botgros se uită cu luare-aminte în toate părţile şi cotrobăieşte cu băţul prin cotloane).

— Bine, ce să fac? Ia, şi eu, mă găteam de culcare.

— Îhî! mda~da… apoi dă, ce să faci?

Intră cu toţii în casă. Botgros se uită în toate părţile, apoi bate o dată cu vârful ciomagului în pă-mânt.

— Ara, cumătre Ghiţă! zice Marghioala, da' ce ţi-ai luat aşa drughineaţă? Doar nu era să sară nimeni la dumneata!

— De unde ştii, cumătră? Dă, poate sare vreo dihanie, mai ştii?

Şi Botgros se uită iar primprejurul lui. Deodată îşi aţinteşte privirea. Suliţă se ia şi el după privirea lui Ghiţă.

În fund lângă horn, sub laviţa largă, se zăreşte un capăt de suman, ori de giubea, aşa ceva.

— Aici e cheia şi lăcata! gândeşte Suliţă.

În vremea asta, deodată Ghiţă face doi paşi cât lumea de mari şi se aşază pe laviţă, drept deasupra capătului de suman ori de giubea, şi încă pune şi talpa piciorului îndesat, deasupra. Pe urmă zice:

— Frate Suliţă, ia vină-ncoace… să mai şedem de vorbă.

Fratele Suliţă se aşază lângă el. Botgros începe:

— Şi aşa, zi, cumătră Marghioală, te găteai de culcare… ha? Bun, iacă-i bun… Hm…!

Cumătră nu e în toate apele ei. E aprinsă la faţă şi încurcă vorbele. Cearcă să pară veselă, dar se cunoaşte că se preface. La urma urmei, se aşază pe un colţ de laviţă cu mânile subpuse şi răspunde lui badea Ghiţă:

— Da, cumătre, mă găteam de culcare. Ce să fac? dacă-s singură…

— Mda-da… aşa-i… singură…

Cumătrul şade ca pe ghimpi, vorbeşte gros şi îndesat. Femeia se uită cam sfioasă la el, după vorbele cele din urmă. Cumătrul se întoarce spre Radu Suliţă:

— Iaca, frate Suliţă… Cumătră Marghioala… asta pe care-o vezi aici… tare-a mai fost ea gospodină şi femeie la locul ei… şi tare mi-a fost mie dragă… chî-chî! ştii, frate Suliţă… îţi spun drept… să-mi razi mie mustaţa, dacă nu-ţi spun drept… destul!

Ghiţă Botgros suspină şi e foarte tulburat; numai de băutură nu poate fi el aşa de tulburat, nici nu ar apăsa aşa tare, numai din pricina asta, pulpana pe care şade piciorul lui. Cumătră Marghioala nici nu ştie ce să zică, nici nu ştie încotro să-şi poarte ochii.

În căsuţă e lumină slabă; opaiţa arde roşă, sus, pe colţul hornului, şi mucul sfârâie în seu. Prin colţuri e umbră; în umbră zace şi culmea de deasupra lui Ghiţă Botgros, şi pernele, şi lăvicerele clădite pe lada înflorită din colţul laviţei. La icoane arde candela săracă. în grinzi afumate stau grămădite mănunchiuri de buruieni uscate. O mâţă cenuşie toarce în vatră. Şi opaiţa împrăştie peste toate o lumină roşă, tremurătoare.

Ghiţă tuşeşte şi se sprijină în ciomagul ciotoros. Suliţă se uită la el, el îi face semn cu ochiul, pe urmă iar tuşeşte. Cumătră nici nu ştie cum să lege un capăt de vorbă.

— Mândră horă a mai fost azi la curte. Ce zici, cumătre Ghiţă?

— Mândră. Aşa-i c-a fost mândră, frate Suliţă?

— Da, zice Suliţă, mândră.

Cumătră cearcă să zâmbească şi îngână iar:

— Dar. poate n-ai prea băgat de samă, cumătre, că cinsteai la gura gâiiiciului…

— Da, poate n-am prea băgat de samă, grăieşte Ghiţă; ce zici, frate Suliţă? poate n-am prea băgat 'de samă la horă… (face semn cu ochiul), da' am băgat de samă la altceva.

— Tuşeşte şi tace. Femeia nu răspunde; Ghiţă zice iar:

— Poate am băgat de samă la părintele Ciotică. Săracul părintele Ciotică! de treabă om. numai că râvneşte la bunul altuia. Pss! destul!

Cumătră Marghioala schimbă feţe-feţe. Ghiţă îşi mângâie ciotorosul. Un răstimp tac cu toţii. Deodată Ghiţă zice tare:

— Tare mi-i drag mie popa Ciotică… Ce zici, cumătră?

— Apoi dă, ştiu eu ce să zic?

Şi cumătră îşi întoarse ochii de la el şi se uită încurcată în altă parte; îşi ia mânile de la piept şi caută să păturească lăvicerul de pe laiţă. Oftează şi e ca varul la faţă.

Pe chipul lui Botgros trece lumina unui zâmbet poznaş, ochii clipesc şireţi.

Aşa trece câtăva vreme; nimeni nu zice nimic.

Deodată porneşte un geamăt înăbuşit de sub laviţă, un gârâit greu, aşa ca o tuşă stăpânită. Cumătră îşi duce mâna la ochi şi se întoarce; din albă s-a făcut vişinie. Ghiţă zâmbeşte a râde.

— Ptiu! drace, da' ce m-am spăriat!… Pesemne nici n-ai ştiut, cumătră, eă a intrat jigăraia de câne în casă! Diha… tabă, potaie…!

Şi Botgros înşfacă ciotorosul şi, fără să se uite sub pat, îl repede printre picioare, cu vârful înainte.

— Tabă! uite colo, oameni buni, că nici se dă dus!

Şi iar dă cu ciotorosul.

— A dracului lighioaie!

Sub laviţă iar se aude un geamăt înăbuşit. Şi numai odată se frământă ceva greu şi zbucneşte de sub pat o namilă neagră cu capul roş.

Ghiţă se preface că nu cunoaşte pe popă şi sare îngrozit.

— Vai de mine! Sai, frate Suliţă!

Şi niciuna nici două, ridică ciomagul şi poc! în potcapul popii. Parcă a pocnit un pistol; potcapul crapă, şe afundă şi trece peste urechile popii Ciotică. Iar Ghiţă, tot spăriat:

— Sai, frate Suliţă, nu mă lăsa, că dă dihania la mine! ^

Şi iar, poc! poc! în popă.

Cuvioşia sa cearcă să se scoale, dar cade în brânci, pentru că piciorul lui Botgros ţine pulpana anteriului; cuvioşia sa geme înspăimântat şi duce mâna la cap; Ghiţă geme şi el mai înspăimântat şi cară popii cu ciotorosul; popa se zbate, dar Ghiţă ţine zdravăn', Ghiţă numără pocnitură peste pocnitură, Ghiţă dă cu îndârjire.

Cumătră îşi muşcă mânile şi prinde şi ea a ţipa. Suliţă dă să sară în ajutorul popii.

La urma urmei, prrr! se rupe anteriul, şi popa tivai! în patru labe, pe uşă; Botgros cu ciomagul după dânsuL Suliţă după Botgros. Cumătrul strigă cât ce poate:

— Pe el, măi, după dânsul, măi! ţine-l, măi! Şi cuvioşia sa fuge de-i sfârâie călcâiele, sare peste pâr-leaz şi, la goană, pe hudiţă! Pulpanele anteriului fâlfâie în fugă, parcă zboară popa, aşa fuge! Şi Botgros chiuie din pârleaz:

— Chiu! pe dânsul, măi! ţine-l, măi! huitana-nanaaa!

Cânii încep să zăpăiască şi sar după popă, şi popa fuge şi fuge… zboară, şi pulpanele anteriului par-că-s aripi.

Ghiţă se întoarce râzând, scoate beşica de porc din chimir îşi umple luleaua, o umple şi pe a lui Suliţă, apoi, scăpărând, grăieşte:

— El, drăcia dracului! măi frate, ce zici? parcă a fost popa Ciotică, bre!