VÎntâmplări la drum

Au călătorit multă vreme în tăcere; fiecarc-şi rumega gândurile. Potcoavă stătea drept pe cal, cu ochii de vultur în zare; mezinul era tăcut şi rnâh-nit. Suliţă se gândea la badea Ghiţă Botgros şi la păţania popii, şi-şi zicea: „Uite ursita omului… Cine ştie dacă ne-om mai vedea…!” Şi, gândin-du-se la lacrima cumătrului, îi venea şi a râde şi a ofta. Numai moş Petrea Gânj se gândea la ceva straşnic, de bună samă, căci uitase şi pe logofăt şi vinul boierului”; omul acesta, când punea piciorul în scară, era altul. Necontenit îşi purta îndărăt pri-virile-i agere, sub sprâncenele negre. Caraiman se gândea cu jale la Timofte, prietenul bucătar, şi tot cu jale se gândea la zilele de lipsăpe care le vor îndura cu toţii de acum înainte. Totuşi se mai mân gâia, când îşi cobora ochii spre desagi, pe care mâna prietenească a lui Timofte îi umpluse cu fel de fel de bunătăţi. Totârnac, Toader Ursu, Stângaciu, Al. Măriei şi Crăciun Harbuz zâmbeau pe gânduri. Ei zâmbeau şi se gândeau cam cu mâhnire la zilele frumoase; iar în urmă, la curtea boierească, de bună samă că mulţi ochi plângeau şi multe piepturi oftau, – şi după mustăţile lui Ursu, şi după mustăciora lui Totârnac, şi după toţi şi toate.

Multă vreme au călărit în tăcere. Soarele suia mândru deasupra codrilor, la răsărit; în văzduh, nouri de canură argintie păreau în nemişcare. Călăreau pe drum larg, în susul Moldovei, pe malul drept. în vale, apele râului scânteia*u la soare şi hu-ceagurile îşi ţineau nemişcate în lumină verdeaţa lor bogată. înainte calea se întindea dreaptă, cenuşie. Deasupra, în albastru, tremurau ciocârlii vărsând puhoiul lor ameţitor de cântece, apoi se lăsau ca glontele în ogoare… Pe laturile drumului, pământul se vrâsta de sămănături; păseri guralive se plimbau uşurele pe deasupra.

Şi-n depărtare, la stânga, bătrânii munţi cenuşii, leagănul strămoşilor noştri, se pierdeau în cerul strălucit. într-o pace adâncă, călăreţii tăiau aerul limpede; ochii îmbrăţişau întinderile şi munţii, şi un dor mare, un dor care numai cei îndrăgostiţi de pribegie îl pricep, clocotea şi dădea zbor sufletului lor.

Potcoavă se simţea în larg; nările i se deschiseseră, ochii întrebau depărtarea şi dragostea nemărginirii îl îmbăta. Trecutul se ştersese, ca un vis dimineaţa.

Cum mergeau aşa, tăcuţi, toţi băgară de samă că moş Petrea prinde a mormăi. Se mai uită o dată înapoi, apoi şi-alătură calul de Murguţ şi zise lui Potcoavă:

— Stăpâne… nu-i lucru curat! Mezinul tresări; Nicoară întrebă liniştit:

— Ce-i, moş Petre?

Oşteanul tuşi şi îşi răsuci mustaţa.

— Mi se pare că avem să ne mai dezmorţim…

— Ne-om dezmorţi noi, moş Petre, că destul am stat ca muierile.

— Hm! ştiu eu la ce te gândeşti, stăpâne, dar până atunci mai este… e vorba de ceva aproape…

Mezinul, care căzuse iar pe gânduri, îşi întoarse şi el capul şi ascultă cu ochii vioi.

— Uite ce e, stăpâne. Ieri a intrat în Dăvideni un călăreţ şi a prins a iscodi pe oameni. Eu nu l-am văzut… hei! dacă l-aş fi văzut!… dar logofătul a aflat de la oameni şi mi-a spus şi mie. A întrebat de noi… Oamenii, fireşte, au cam scăldat-o: că nu ştiu, că n-au văzut… Dar iscoditorul nu s-a mulţămit cu atâta: azi, dimineaţă, am dat şi eu cu ochii de el. Când ieşeam din curte, el sta calare pe malul celalalt al Moldovei. Pe urmă s-a făcut nevăzut. M-am gân-dit să mă reped după el, dar – una – era departe, şi, – al doilea – eram grăbiţi. De ce să prăpădim vremea? Destul am stat degeaba! Ce zici, stăpâne?

— Aşa-i, moş Petre, grăi Potcoavă, destul am stat degeaba. Dar era tare bine dacă puneam mâna pe iscoadă, că numai iscoadă de-a ticălosului Şchiopul trebuie să fi fost!

— Nici vorbă, stăpâne, dar nu era chip. Dacă aflam de ieri, era altceva. Dar acum, ori nu-l ajungeam, ori dădeam chiorâş în tovarăşi de-ai lui. Şi pe urmă, mă gândesc că tot una-i: dacă am apucat înaintea lor…

Nicoară Potcoavă se gândea. Mezinul zise:

— Eu nu cred să fi avut tovarăşi pe-aproape. Mai avem vreme. Până ce-a ajunge ştafeta, până ce ne dă de urmă iar…

— La urma urmei, ajungă-ne! zise Nicoară.

— Chiar aşa, râse mezinul, ajungă-ne! c-or ră-mânea iar în urmă, – ca să nu se mai scoale!

— Ajungă-ne! mormăi moş Petrea; vai de capul lor! Pe urmă se uită cu drag la fraţi şi-şi mân-gâie mănunchiul paloşului. Şi mormăi iar, trăgând greu din pipă: Da, da, ajungă-ne! Hm! ajungă-ne!

După un răstimp, Potcoavă zise:

— Toate drumurile trebuie să fie înţesate de iscoade. Ne-om înţelege la popasu-ntăi: trebuie să fim cu mare băgare de samă!

— Da – da, mormăi moşu Gânj mulţămit, dând drumul fumului pe nas; cu mare băgare de samă, da. Mai ales paloşul să fie gata… şi pe la hanuri, unde om trage… mă rog, las' pe mine… hm! cu mare băgare de samă!

Îşi struniră caii şi porniră mai repede prin nouri de colb. Merseră pe drumuri singuratice, înconju-rând satele. Pe la toacă, trecură Moldova pe la Ţi-mişeşti, în ţinutul Sucevei, şi poposiră la un han, de ceea parte a apei.

Hangiul era un om mijlociu, slab, cu nişte urechi mari şi cu un nas cârn şi roş ca un ardei.

De cum au descălecat şi au intrat în han, moş Petrea nu s-a dezlipit o clipă măcar de Gheorghiţă hangiul. L-a întrebat cum îl cheamă, de unde-i, cine i-i tată, cine mamă, dacă are fraţi, surori, rude, mă rog, nu-l slăbea pe bietul om pas cu pas. Şi din când în când azvârlea câte-o păreche de ochi, de ră-mânea Gheomhiţă holbat şi cu gura căscată.

S-au pus să ospăteze câte ceva. Prin ochiurile de beşică şi pe uşa deschisă, intra în hanul strâmt rumeneala dulce a asfinţitului. Toţi mestecau în jurul unei măsuţe bujeniţă rece de căprioară. Hangiul Gheorghiţă sta în prag.

Iată că trece un sătean călare.

— Bună vremea, frate!

— Mulţămesc! răspunde hangiul.

Moş Petrea odată s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de uşă.

— Ian ascultă, bade Gheorghiţă.:

— Ascult! răspunse hangiul întorcându-se. Bătrânul se dă lângă el şi-l păleşte cu umărul:

— Bade Gheorghiţă… he-he! bade Gheorghiţă,.da' n-ai putea să-mi spui cine-i călăreţul cela?

— Cum nu? Aista-i Toma din Timişeşti.

— Ia nu mă nebuni, frate, zise Gânj rotindu-şi ochii în cap; Toma? nu mai spune!

— Toma, zău Toma…

Toţi se uitau nedumeriţi la moşneag. Numai Totârnac de-abia îşi ţinea râsul.

— Ş-aşa zi, Toma din Timişeşti. Aşa să ai parte de han?

— Ia nu mai şăgui, frate; cum să nu-l cunosc pe Toma

— Bine! zice Gânj şi se întoarce la masă. Dar din ochi nu-l slăbea pe Gheorghiţă.

— Bade Gheorghiţă, da' ce mi te tot uiţi după Toma?

— Da' nu mă uit nimica după Toma; mă uit şi eu să văd nu mai vine nevastă-mea din sat.

— Bine, bine…” Pe urmă, iar:

— Bade Gheorghiţă, da' nişte vinişor, nu ni-i aduce?

— Cum nu?

— Bine. Vra să zică Toma! he-he-he! Toma din Timişeşti… Bine, frate!

Hangiul Gheorghiţă se uită pieziş la bătrân, luă un cefăiel dintr-un colţ, apoi deschise uşă gârliciu-lui. Şi – dracul îl îndeamnă – Întreabă, înainte de î scoborî scările:

— Mă rog, să nu vă fie cu banat… da' dumneavoastră… dincotro?

Atâta i-a trebuit. Moşneagul dintr-un salt s-a repezit la el şi l-a apucat de piept.

— Mă! n-auzi tu, mă? te sfărâm? n-auzi?

Ba auzea prea bine, săracul Gheorghiţă, că se făcuse ca varul pe faţă chiar şi ardeiul care-i ţinea loc de nas pălise.

— Da' ce-am făcut! vai de păcatele mele!

— Măi tu măi! uite colea, vezi! Te spintec, măi! Şi bătrânul, încruntat, îşi bătea jungherul din chimir. Bietul Gheorghiţă zgâise nişte ochi de-ţi era mai mare mila şi da să se prăbuşească din gura gâr-liciului pe scări. îi clănţăneau dinţii de groază.

Totârnac se ţinea cu mânile de pântece. Toţi rî-deau. Numai Nicoară zise:

— Lasă-l, moş Petrea, nu te teme, că nu-i ce socoti dumneata…

Şi după ce moşneagul se întoarse lângă ceilalţi mormăind, Gheorghiţă, cu picioarele încovoiate, suflă greu şi gemu:

— Păcatele mele… da' ce-am făcut?

— Cată-ţi, omule, de treabă! zise Nicoară. Apoi făcu semn de linişte şi vorbi iar: Să ne sfătuim, fraţilor.

— Moş Petrea tot se uita după Gheorghiţă. —

L-ai băgat în toate boalele. Nu te teme, că nu-i iscoadă; n-ai grijă!

Dar moşneagul nu se linişti decât când aduse hangiul cefăielul cu vin vechi. Atunci zise:

— Frate Gheorghiţă, bun vin ai. Dă mâna încoace şi uită; aşa am şăguit eu… Bată-te să te bată, că tare te-ai înfricoşat!

În lumina scăzută a amurgului, prinseră a sfătui. Departe, pe sate, se ridicau pâcle străvezii; hanul lui Gheorghiţă stătea tihnit în singurătate, ca o sihăstrie. Şi umbrele intrară, îi învăluiră în colţul lor tainic, pe când şoaptele curgeau încete.

Până la miezul nopţii moş Petrea s-a împrie-tinit cu hangiul, mai ales că Gheorghiţă avea un vin minunat şi era bucuros că scăpase teafăr. Acum râdea şi el fără să ştie de ce, pentru că râdeau toţi. Mai puţin însă râdeau Crăciun Harbuz şi moş Petrea, pentru că cinsteau mai mult.

Potcoavă se mai lăsă într-un colţ, la odihnă.

Pe la miezul nopţii porniră înainte. Tăiară ţinutul Sucevei, trecură Şiretul pe la Liteni, apoi, făcând un ocol mare pe la iazul Suliţii, porniră drept înainte, spre răsărit.

A doua zi spre sară, după ce trecură Prutul, poposiră la Runc, şi Caraiman îi duse la sălaşul lui.

Pe o coastă lină la marginea unei păduri de fagi, într-un colţ de poiană tăbărâse moşneagul Fedeleş, tatăl lui Caraiman, cu feciorii. Şase bordeie muruile stăteau tupilate în fundul poienii. Moşneagul şi cei cinci feciori se îndeletniceau cu meseria cinstită de geambaşi. Cercau caii în grajdurile oamenilor, îi luau cu ei şi uitau totdeauna să plătească.

Găini cucuiate rătăceau în poiană şi godaci zbâr-liţi muşluiau pe lângă prispele îngrădite. Ţigăncile tinere şedeau tolănite la umbră; nici nu se gândeau la treabă.

Caraiman îşi făcu vânt înainte cu calul, descăleca şi intră într-un bordei. Ceilalţi se opriră la intrarea poienii, călări. Ţigăncile oacheşe săriră prin tufe; pe ici, pe colo, se vedeau numai capete şi ochi r scânteietori în cununi verzi.

Deodată se auziră răcnete, şi Caraiman ieşi din bordei împingând afară, ca pe o bute, pe moşneagul Fedeleş. îl brânci în iarbă şi începu să răcnească la el dând din mâni. Ţigăncile săriră de prin tufe şi prinseră şi ele a răcni. De prin bordeie izvorâră fraţii lui Caraiman, negii ca fundul ceaunului. începu o harmalaie nemaipomenită.

Apoi deodată bătrânul Fedeleş se repezi înainte, cu laia de ţigani după el.

— Haoleo! măria voastră! poftiţi la noi, poftiţi la noi, măria voastră! Nu vă supăraţi şi binevoiţi a primi tot ce avem!

Răcneau şi băteau mătănii ţiganii, ca înaintea icoanelor. Caraiman privea la ei cu un dispreţ nemărginit.

Descălecară cu toţii. în mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleş durară un foc de-a mai mare dragul. Şi pe foc prinse a sfârâi o friptură de purcel zbârlit, să-ţi lingi buzele! Apoi friptura aceea o tăvăliră < prin mujdei şi mâncară cu atâta poftă, de li se mulară fălcile de pe la încheieturi.

Moş Petrea, iar prietin la cataramă cu Fedeleş; şi Fedeleş, c-o ploscă gospodărească în mână, prietin bun cu toţi, dar mai ales cu moş Petrea.

Ospătară şi se odihniră bine la Runcul lui Caraiman.

Focul pilpâia în poiană şi împrejur pădurea era neagră ca păcura. De aceea s-a rătăcit pesemne o fată de-a moşneagului Fedeleş prin desişuri; iar tovarăşii lui Potcoavă multă vreme n-au dat de Totârnac al lor, poreclit Vulpe…

Şi iar porniră înainte, cu desagii plini de merinde, petrecuţi de osanalele ţiganilor. Tot înainte, dar tot pe drumuri singuratice, înconjurând şlea-hurile. Mergeau cu spor mai cu samă noaptea; ziua se odihneau pe sub streşini de codru verde. La hanuri se opreau numai ca să mănânce. ori să cumpere merinde.

Când se opreau la hanuri, moş Petrea băga în boale pe hangii. Una sta cu mâna la chimir şi fulgera pe sub sprâncenele-i negre şi stufoase. Când i se năzărea lui câte ceva. numai ce-l vedeai că se înălţa cât era el de înalt şi de spătos şi tuna, bătân-du-şi cu dreapta chimirul:

— Măi tu măi! uite colea!

Oamenii îngheţau şi picioarele li se muiau de la genunchi. Toţi parcă erau fraţi cu Gheorghiţă hangiul, căci toţi se făceau ca varul şi se cumpăneau spre gurile gârliciurilor.

Ceilalţi îi mai spuneau câteodată:

— Moş Petrea, dar nu băga aşa oamenii în boale, ce Dumnezeu!

— He-he! las' pe moş Petrea, că ştie el leacul năpârcilor.

— Moş Petre, d-apoi aşa mai degrabă ne bagă în samă, moş Petre!

— Ha? mai degrabă ne bagă în samă? Aşa? Ce ştiţi voi, bre!

Şi atâta era. Ştia moşneagul ce ştia şi din ale lui nu-l puteau scoate cu una, cu două. Mulţi hangii trebuie să fi pătimit pe urma lui! Acum de departe; când se zărea prăjina cu cununa de fân aninată în vârf moşneagul prindea a mormăi. Şi când intra, se uita chiorâş şi într-o parte la hangiu.

Tot drumul avură noroc de vreme bună.

Nopţile erau luminoase; iazurile întinse scânte-iau în tăcerea măreaţă. Mergeau repede şi copitele cailor răsunau până departe. înfierau noaptea şi liniştea.

Potcoavă mergea drept pe cal şi cu ochii cerceta zarea. în fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. în focul acela se topeau ură vrăjmaşă şi iubire caldă.

Mezinul tot mâhnit era. Izvorul glumelor secase; aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. Strălucirea ochilor pălise, luminile negre se aţinteau în gol, pe când gândurile zburau cine ştie unde, în urmă!

Adeseori, când se înfăşurau în pături şi se întindeau în ierburi în jurul focului, – dorurile vechi se deşteptau, şi prindeau toţi a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sânge, chemau umbrele vitejilor, şi în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau şi luau zbor legendele străbunilor.

Numai mezinul tăcea, cu gândurile aiurea; se grămădea cu capu-n palme în pătura lui, se învârtea ca pe un jar ascuns; şi când Caraiman prindea să tragă lin cu arcuşul pe coardele alăutei, oftări grele se auzeau o dată cu gemetele strunelor.

De multe ori Nicoară se uita lung-lung la mezin, se cobora cu gândul în sufletul lui şi dădea trist din cap, fără să zică nici un cuvânt. De multe ori şi ochii săi se mâhneau uşor, se umpleau de melancolia toamnelor târzii, – dar caii sforăiau şi nechezau în tufişuri, vântul se călătorea şoptind prin ierburi spre inima ţării, şi privirile adinei luceau iarăşi neînduplecate.

Lucrurile merseră bine, mai ales dincolo de Prut. Cu cât se apropiau de ţintă, cu atât Petre Gânj răcnea mai puţin la hangii şi prindea a se potoli. Alergau, – şi nădejdile creşteau cu fiecare poştă. în toţi băteau inimile mai grabnic; dar mai ales bătrânul nu mai era stăpân pe el; se aprindea din ce în ce mai rău, lăsând mai domol pe bieţii hangii. Mormăia mai adesea, cu pipa scurtă în colţul gurii.

— De ne-am vedea o dată cu cei de sama noastră… să ne întoarcem iară… Atuncea om vedea noi care pe care!

În fuga lor, le alergau pe dinaintea ochilor sate pitite în văi, ori revărsate pe costişe, pâraie sclipitoare în soare şi întunecoase în umbrele amurgurilor, fineţe pletoase pe care plutea vântul copilăros, păduri negre, care sunau din frunză şi clocoteau când fugarii se înfundau în ele.

Caii alergau cu gâturile întinse spre zările din ce în ce mai limpezi şi mai drepte, cremenile drumurilor scăpărau sub copite. Fugarii se înfiorau în preajma apelor, sforăiau trecând prin vaduri şi tăind apa cu piepturile late. Vânturile zorilor băteau şi răscoleau pletele călăreţilor; asfinţiturile roşii şi negurile înserării îi învăluiau cu luminile şi umbrele lor. De multe ori alergau pe fineţe întinse, prin pâclele care se ridicau deasupra cursurilor sclipitoare de apă; de multe ori călătoreau o dată cu undele, pe deasupra râpelor; văile adormite de vremuri se deşteptau şi tresăreau din somnul tăcerii, umplându-se de tropote.

Luna albă, noaptea, împânzea câmpiile cu o lumină strălucită, un painjeniş vioriu de basme. în urmă zarea se stingea în întunericul munţilor ne-guroşi. înainte, câmpii drepte, neclintite în lună. La dreapta, departe, o cetate neagră adormită în fundul zării. Mergeau parcă printr-o lume din poveşti, încremenită în somn de veacuri. Doar vântul, colindător de noapte, trecea deşteptând murmurele singurătăţii, venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări, – pretutindeni mângâia ţarina udată de sângele vitejilor strămoşi, pretutindeni trezea un popor de umbre nevăzute.

Adesea, în fuga cailor, în zori, le treceau pe dinainte icoane fugare: o turmă de oi în imaşuri întinse, ca o pată sură pe verdele ierbii; un cioban rezemat în bâtă, cu căciula mare pe ceafă, cu ochii duşi în depărtări.

În amurguri, departe, pe sate, se ridicau coloane vinete de fum şi tăiau asfinţitul înflăcărat, cu dungi uşoare. Când îşi potoleau mersul, pe aproape de ape, răzbăteau până la ei murmure de fluier şi suspine tainice de bucium.

Aşa se apropiau grabnic de hotar. Temerile de urmărire de la început se risipeau pe zi ce merge: Cu cât Nistrul se apropia, cu atât o părere de rău îşi făcea loc în inima vitejilor… Acum le părea rău că nu au fost ajunşi de urmăritori, – dacă au fost într-adevăr urmăriţi. Acum bătrânul îşi luase grija de hangii, dar, cei cu părere de rău, în schimb, căutau urmă de duşman pretutindeni.

Într-un asfinţit, zise Suliţă lui Potcoavă:

— Stăpâne, n-ai băgat de seamă că ieri şi alaltăieri, hangii se cam uitau după noi… aşa, cam ciudat?

— Ba am văzut, Suliţă, răspunse Potcoavă, dar se uită după noi, cred, unde suntem aşa de mulţi…

— Aş! ce vorbeşti tu, Suliţă? grăi Gânj; s-a sfârşit treaba… S-a sfârşit!

— Nu zice „Doamne-ajută', moş Petre… Mai este un hop… Nistrul!

— Aş! s-a sfârşit! când îţi spun eu că s-a sfârşit! Bine ar fi să mai avem oleacă de tărăboi, dar tare mă tem că n-are să fie nimic.:

— Ar fi păcat să ne abatem din drum, vorbi Potcoavă, ori să ne oprim pentru un lucru de nimic.

— Ba nu, frate, că tare mi-i dor să-mi desmor-ţesc braţele! zise mezinul.

— Las' că-i avea vreme. Nu-i mult până departe.

— Aşa-i, nu mai avem mult, dar ştii… aş vrea să mă mai iau… Până când să umblu tot aşa posomorit?

— Dă, frate, până când? zise Nicoară; gândeş-te-te şi tu… şi-ţi mai calcă pe inimă!

Mezinul tresări şi se uită ţintă în ochii fratelui său, dar ochii adânci erau nepătrunşi.

— Adică s-ar putea, întrebă Stângaciu, să ne mai caute urma în ţară după trecere de săptămâni?

— Ai uitat, răspunse Gânj, că ne-au luat urma de la Dăvideni?

Stângaciu se cam îndoia de întâmplarea cu iscoada a moşneagului. Zise:

— Bine. dar de unde ştii că numaidecât după noi umblau? şi de unde ştii că era iscoadă?

Moşneagul începu să mormăiască riemulţămit:

— Ce ştiţi voi, bre! Vă îndoiţi, pentru că încă nu ne-au ajuns? Dar au ei cai ca noi? Voi nu ştiţi nimica şi eu ştiu mai multe.

Stângaciu tăcu, pe când moşneagul mormăia singur. Toader Ursu zise, după un răstimp:

— Dar se prea poate, moş Petrea, să ne ajungă de-acum înainte.

— Da' de ce?

— Oamenii lor încalică cai proaspeţi şi noi în-călicăm aceiaşi cai de când am pornit. Oricum am merge, trebuie să poposim, să ne ferim, să întârziem.

Moşneagul iar începu a mormăi:

— La urma urmei, vie! strigă el mânios; mare lucru! Iaca măi! Cum or veni, aşa s-or întoarce… Adică nici nu s-or mai întoarce!

— Vorba e să trecem Nistrul, zise Potcoavă, şi avem să-l trecem, batîr dracul să ne stea în cale!

— Să ştii că trecem peste drac, se veseli Petrea Gânj.

Caii băteau drumul şi cremenile scăpărau. Era într-amurg şi sara îşi împrăştia umbrele. Coborau un deal trăgănat. La dreapta, departe în câmpie, se zărea un sat mohorât în care clipeau lumini răzleţe; departe, în neguri, alt sat; şi la mijlocul drumului dintre sate, o namilă neagră cu doi ochi roşii.

De ce se apropiau mai tare. de ce namila neagră se mărea şi ochii creşteau.

Când se apropiară bine, văzură mai lămurit, prin noaptea limpede, un acoperiş ţuguiat, negru, pe patru păreţi întunecoşi, şi două ochiuri de beşică prin care răzbăteau două unde de lumină roşă. O prăjină era trecută prin grinzi şi sta ieşită în afară ca un deget care arăta ceva, iar în vârf o roată de fân se cumpănea, mişcată de vântul serii. Casa, prăjina, roata, o cumpănă de fântână, se desprindeau parcă din zarea vânătă, aşa se vedeau de bine pe cer, cum veneau ei pe drum drept, cătră ele.

Cocioaba neagră era săracă după arătare. Acoperişul sta într-o parte şi ar fi căzut, dacă nu l-ar fi sprijinit stâlpi voinici, care parcă erau uriaşi ce ţineau streşina cu umerele. Păreţii de bârne şi ei se lăsau într-o parte, întunecoşi, muruiţi cu humă.

De la colţurile din faţă ale casei porneau zapla-zurile nalte, care ascundeau cu totul ograda. Porţile zdravene erau închise. Pe-afară nici un om, nimic. Bătătura era goală; numai o fântână pustie sta căscată sub o ciutură hârbuită, aninată de cumpăna mare.

În lungul drumului, departe, se mai iţeau luminile unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfârşit. Acolo, în fundul zării albite de aburi, curgea Nistrul cel mare.

Oştenii şi fraţii erau trudiţi şi aveau nevoie de somn, batîr până la miezul nopţii. în zori de zi ar fi putut trece Nistrul odihniţi.

— Să se ducă unul să bată la uşă! rosti Potcoavă; ce Dumnezeu! aud tropote şi nu ies…

Ştefan al Măriei descăleca şi se apropie de uşă.

— Boc! boc! boc!

Trecu o bucată de vreme şi iar: boc! boc! Pe urmă se auziră paşi, drugul de la uşă fu tras şi un om scurt ieşi în prag. Când văzu pe călăreţi, făcu un pas înapoi, apoi unul înainte, se închină cu smerenie o dată, de două ori.

— E han aici? întrebă scurt Potcoavă.

— Han. măria ta; aici e hanul lui Ariton. Cine nu ştie hanul lui Ariton?

— Apoi dacă-i, strigă Gânj, de ce-i închis? Ce? te culci, ori te sculai?

— Ba aveam treabă în pivniţă… mărita ta. şi dă… mulţi oameni trec pe la drumul mare… Să intre orişicine…

— Singur eşti? întrebă iar Nicoară Potcoavă.

— Singur… şi sărac, vai de capul meu! De aceea nu-mi dă mâna să ţin slugă. Dar poftiţi, des-călicaţi. Eu mă duc să dau drumul porţii.

Hangiul intră în cocioabă. După puţină vreme, proptelele fură luate, drugul vui şi porţile se deschiseră. Ograda era mare, murdară. Un grajd lung cât lumea se ridica în fund; un şopron acoperit cu trestie alăturea.

— În grajd au să încapă caii, zise hangiul; şi fin, şi iarbă, ce poftiţi…

Descălecară, îşi îngrijiră caii, dar şăile nu le luară de pe ei: aşa aveau totdeauna obicei, când n-aveau de gând să facă decât un popas de câteva ceasuri.

În văzduh nu se vedeau stele, cerul se îmbrobodea cu nouri încet-încet; un vânt uşor începu să joace.

— Mie mi se pare că avem să mânem aici, zise mezinul; are să ploaie.

— Poate să ploaie! zise Potcoavă; mergem înainte… înainte, să ne vedem trecuţi odată!

— Drept ai grăit, stăpâne! zise Gânj. Apoi se întoarse spre hangiu şi răcni:

— Măi tu măi! vin ai? Auzi tu? vin bun!

— Bun, zise hangiul, bun cum nu se mai află! Cine nu ştie vinul de la hanul lui Ariton?

În vremea aceasta un fulger scăpară departe, în zare, vântul se înăspri, începu să fugă de sub cerul mohorât.

Intrară în han. Casa avea patru odăi. în încăperea cea mai mare, două luminări de seu, în gâtu-rile a două ulcioare goale, ardeau împrăştiind o lumină săracă, roşă, tremurătoare. Para fâlfâia şi umbrele jucau pe păreţii muruiţi şi coşcovi. Rafturi erau aşezate într-un colţ, şi în rafturi oale şi gărăfi: un gârlici răspundea drept cum intrai în tindă din crâşmă; ridicai capacul şi intrai în gârlici; când era capacul lăsat, treceai peste el ca pe pod.

Hangiul era armean şi după nume, şi după înfăţişare: scurt, gros, negricios, cu sprâncene şi cu mustăţi mari, cu nasul ghebos şi lung, cu ochii scăpărători, murdar şi urât îmbrăcat, nici moldove-neşte, nici turceşte, nici jidoveşte. Vorbea binişor româneşte, dar se cunoştea şi după vorbă că nu era moldovan.

Afară vântul se înteţise şi căruţa lui sfântul Ilie huruia pe podul cerului.

— Mâncare ai? întrebă Nicoară.

— Are ouă, pe care are să le fiarbă, răspunse moş Petrea Gânj; altă mâncare n-are, ori, dacă are, e curată ca şi dânsul!

— Dacă poftiţi ouă, să vă fierb şi ouă, grăi Ari-ton ploconindu-se şi uitându-se cu luare-aminte la fraţi.

— Mişcă! strigă Gânj; ce stai? Măi tu măi!… Altădată nu s-ar fi oprit la „măi tu măi” şi ar fi pus mâna pe jungher; dar acuma s-a oprit şi nici n-a băgat de samă privirile lungi ale armeanului. Ariton se întoarse.

— Am pus ouă la fiert. Am şi peşte, dacă vreţi… proaspăt…

— Să te duci tu, Harbuz, să frigi peştele, zise mezinul; are dreptate moş Petrea: gazda e cam urâtă şi mă tem că nu mi-a prii mâncarea.

Armeanul rânji şi nu zise nimic.

— Pe urmă, zise Nicoară, să pregăteşti odăile.:

— În una este pat, răspunse umilit armeanul, dar în celelalte… oi face şi eu ce-oi putea… oi aşterne rogojini… Dă, şi eu… om singur şi sărac… nu prea am muşterii…

Sărac nu se putea şti dacă era. Dar dacă era singur şi la şleah, cine ştie unde, însemna că muşterii într-adevăr nu prea are; dar mai însemna că face şmecherii şi afaceri bune cu umbrele care stau pitite în văgăuni, la drumul mare. Lucru curat nu zăcea în mutra aceea urâtă şi întunecată, care se tot plângea de sărăcie.

— Şi vin s-aduci! strigă Gânj.

— Îndată, îndată! Şi se ploconea hangiul şi se repezea năuc în toate părţile, ca o curcă beată. Se cunoştea că nu prea era obişnuit cu muşterii. Şi una-două tot fura cu coada ochiului spre călători.

— Hei! săracul! Petrea Gânj, cum nu era el atunci ca la începutul drumului, şi-apoi să fi văzut tu pe dracul, Aritoane!

Fugarii se puseră la cale cu ouă fierte, cu peşte fript, cu pâne de secară. Cam slabă mâncare, ce-i dreptul, dar se mângâiară ei degrabă cu câte o ulcică de vin.

— Bun vin are armeanul! zise moş Petrea.

— Bun! răspunse Ursu, înghiţind cu nemiluita din oală.

Iar Ariton umbla încolo şi-ncoace şi cu ochii tot Ia călători.

Vântul urla afară ca un nebun şi stropi mari de ploaie prinseră să bată în geamurile de beşică.

Armeanul aprinse luminări de seu în cele trei odăi şi toţi se grămădiră cum putură. Fraţii singuri, în odaia din fund; Suliţă, Totârnac şi moş Petre în camera de alături; ceilalţi în altă odaie, peste tindă. Toate încăperile răspundeau în tindă, iar tinda da în crâşmă.

Înainte de a se culca, mai cercară pe la cai, lăsând strajă, apoi se potoliră.

Afară ploua rar, în stropi mari, iar vântul învăluia ploaia şi o trântea chiuind în hanul dărăpănat, de credeai că au să se prăbuşească păreţii coşcovi de bârne.

În camera lor, moş Petrea, Totârnac şi Suliţă statură puţin de vorbă, apoi stinseră feştila de seu. Se întinseră pe rogojini, se suciră, se învârtiră, dar nu era chip să se odihnească. Şi vântul vuia afară şi ţipa pe câmpiile nemărginite. Câteodată se înfundau prin crăpăturile cocioabei aţe de vânt, ţiuind dureros, se mai potoleau şi iar începeau, tremurau în suspine înfiorătoare.

— Nu-i chip de dormit! rosti într-un târziu moş Petrea Gânj.

— Dă, moş Petre, zise Suliţă, ce să facem? Ne-om odihni şi noi cum om putea. Tot plecăm după miezul nopţii; dacă adormim, mai rău ne buimăcim de somn.

— Chiar aşa! adăogi cu pătrundere Totârnac. Un fulger scapără şi lumină păreţii muruiţi; vântul venea cu potop de ape.

— Bre-bre, zise bătrânul, ce mai casă! parcă-i vizunie! Şi hangiul… ce mutră! Oare ce dracul făcea el când am ajuns noi, de-a aşteptat să bocănim la uşă…?

— Mai ştii? răspunse Suliţă; poate ziua doarme şi noaptea şede treaz, vorba dumitale, moş Petre.

— Adevărat. Drumul pe-aici e singuratic şi muşterii nu prea vin… ziua… Dar noaptea… cine ştie! hm! cine ştie ce fel de muşterii vin pe-aici noaptea… de cei care s-aţân cu bâta în văgăuni, la drumul mare…

— Crezi că n-o fi şi gazdă de hoţi? rosti Totâr-nac. Se prea poate! Dar e vorba de ce a întârziat şi de ce îşi închisese uşa…

— Poate, zise Gânj, socotea că suntem oaspeţi obişnuiţi care nu se sinchisesc dacă-i închisă uşa hanului ori nu. Ori socotea că suntem de cei care au de gând să râvnească la bunul lui. Poate întâi ne pândea să vadă cine suntem…

— Mai ştii! vorbi Suliţă, – dă-l dracului, că n-ajungem la nici un capăt! Era poate în pivniţă, cum zicea el… în pivniţă… Bre, da' minunat vin mai are!

— Adevărat, zise bătrânul, minunat vin! şi când te gândeşti că numai câte o ulcică am bătut!

— Adevărat! suspină şi Totârnac; păcat de Dumnezeu!

Un răstimp tăcură. Se gândeau. Deodată Vulpe zise:

— Oare s-a culcat armeanul! Adică de culcat s-a culcat el, da-i vorba, a adormit?

— Dar de ce-ntrebi, frate? vorbi Suliţă.

— Cum de ce? Am de gând să gust oleacă de vin. Gârliciul e în drumul nostru… mă duc cu treabă… – vorbă să fie!

— În crâşmă. şi dau în gârlici, fără să vreau; şi-n gârlici dau de scări, mă cobor şi, fără să vreau; dau de buţi cu vin; umplu un cofăiel şi viu să cercăm vinul, să vedem e tot de acela de care ne-a dat Ariton?

— Măi băiete măi! rosti vesel moş Petrea, parcă ţi-a ieşit un sfânt din gură! Mi-a mai venit inima la loc. oameni buni! Tot nu putem dormi… Da-i vorba, doarme oare păgânul?

— Apoi dă. eu ştiu?

— Dar ce dracul! zise Suliţă, ştiu că nu-i huhurez, să stea noaptea…

— Eu tot am să mă duc să cerc. Dacă n-a fi acum. a fi mai târziu…

— Du-te, dar ia sama, încet… şopti bătrânul. Totârnac. porecli! Vulpe, le făcu semn cu mâna.

prin întuneric, să n-aibă grijă, şi deschise încetişor uşa.

Hanul era adormit şi întunecos ca noaptea de-a-fară, numai în răstimpuri vântul venea cumplit şi aducea vârtejuri de ploaie. Alexe Totârnac se strecură prin tindă tiptil. Umbla ca o umbră. Gânj şi Suliţă întindeau urechea, ascultau, nu auzeau mişcarea. Tăcuţi, aşteptau.

Deodată umbra lui Alexe răsări în prag. Vulpe păşi sprinten în cămară, apucă de piept pe cei doi tovai'ăşi ai lui şi-i trase spre el.

— Ce-i bre? mormăi Petrea Gânj.

— Psss… taci. moş Petre… comedie! bănuiam eu că nu-i lucru curat.

— Ce-i? şopti bătrânul, tresărind. Hangiul! ha? Cum de n-am băgat eu de samă! Ce este?

— Psss… am auzit capacul pivniţei… când eram lângă uşă şi tocmai puneam mâna pe clampă… Stau, ascult… Aud un pas înăbuşit. Se suia cineva pe scări. Pe urmă aud şoapte: „Ei sunt? Ei!” Cum am auzit, degrabă m-am întors să vă spun…

După şoaptele acestea grăbite, bătrânul gemu înăbuşit şi apucă pe cei doi de mână:

— Repede… încet!… iscoada…

Toţi, ca într-o licărire de fulger, înţeleseră totul, la vorba aceasta a moşneagului. Pricepură de ce întârziase hangiul; pricepură de ce vorbise cu îndoială de pivniţă. Desigur că tot malul Nistrului era înţesat de iscoade şi desigur că, la sosirea lui Potcoavă, iscoada se ascunsese în pivniţa armeanului.

Bătrânul mormăia înăbuşit:

— Armeanul… iscoada… încet, după mine! Se strecurară tăcuţi în tindă, pe urmă se târâră pe brânci până la uşa care dădea în crâşmă. Prin cele trei crăpături ale uşii, pătrundea lumină roşă. Afară, vântul bubuia în văzduh; tunete grele treceau ca zgomotele depărtate ale războaielor. încet, se alăturară de uşă; îşi îndreptară urechile şi ascultară ţinându-şi răsuflarea. Se auzeau şoapte înlăuntru. Se uitară prin crăpături: hangiul luase drugul de la uşă şi stătea alăturea, c-o luminare aprinsă în mână, sta ghebos, cu obrazul încreţit, cu mâna la gură. în lumina pâlpâitoare, în cadrul negru al uşii, se zugrăvea un om mărunt, uscat, cu îmbrăcăminte de oştean.

Prin suflarea mai potolită a furtunii, şoaptele ajungeau lămurit la uşă.

— Într-un sfert de ceas sunt aici. Dar te-ai uitat bine la dânşii?

— Cum nu? Ai bănuit bine că ei sunt… Cel mare… nalt, spătos, cu părul creţ… om straşnic…!”

— Pst… destul! nu vorbi degeaba. Dorm?

— Lemn! Erau osteniţi de drum. Ţiganu-i la grajd; dar calul dumnitale e dincoace, în prelipcă.

— Bun într-o clipă sunt aici, cu ceauşul şi cu cincizeci de tătăraşi… Phii! ce noroc că ne-am oprit la Balta Sacă!

— Şi eu am avut noroc… aşa câştig!

— N-ai grijă.

— Să iei sama!

După şoaptele acestea pripite, oşteanul se învăli bine în contăş şi puse mâna pe uşă. Mai făcu un semn de tăcere crâşmarului şi ieşi.

În clipa aceea, Suliţă şi Totârnac simţiră pe moş Petre tremurând. Se ridicase, se încordase şi voia să se repeadă, să treacă prin uşă; ochii îi ardeau ca doi licurici. Suliţă puse mâna şi-l opri, apoi îi suflă la ureche:

— Pss… moş Petre, mai stăi oleacă!… Bătrânul se stăpâni, gemând din adânc. Aşteptau.

Paşi se auziră uşor, uşor, luminarea se stinse; clampa de la uşă scrâşni uşurel. Stăteau gata:

Uşa se deschise încet şi cu fereală; cei trei oşteni se alăturară tăcuţi de părete.

Un fulger pătrunse prin ochiurile de beşică şi prin tindă, dezvăluind deodată un tablou, într-o lumină vânătă. O clipă: hangiul încremenit, cu ochi mari căscaţi de spaimă ţintiţi asupra celor trei umbre, cu gura căscată mare, neagră, cu gâtul întins pentru strigăt. O clipă numai; Moş Petrea se repezi prin întuneric. Un geamăt surd şi înăbuşit, pe urmă un fâşâit repede, ceva ca o izbucnire de apă.

— I-am tăiat beregata ca unui berbece!… şopti moş Petrea…

În tindă era întuneric; vântul vuia afară şi se afunda ţiuind prin crăpăturile cocioabei.

Nu rostiră nici un cuvânt; se năpustiră la celelalte uşi.

— Sus! şi la cai! tună bătrânul Gânj; ne-au dat de urmă!

Îndată uşile se deschiseră şi umbre năvăliră. O cremene scapără:

— Nu aprindeţi feştilele! strigă moş Petrea.

— Ce-i, moş Petrea? întrebă Nicoară Potcoavă.

— Repede, stăpâne… Cinele de hangiu ţinea ascunsă în beci o iscoadă… Acuma chiar a plecat iscoada să-şi aducă tovarăşii… Cincizeci de călăreţi… Hangiu-i colea…

Lumina unui fulger trecu prin tindă şi la lumina aceea se văzu hangiul Ariton răsturnat pe spate, cu gura căscată, cu beregata căscată, cu ochii căscaţi, într-un lac de sânge negru. O suflare vijelioasă de vânt urni uşa de dinafară a crâşmei, o izbi de păre-tele de bârne şi vântul şi ploaia năvăliră în crâşmă şi ajunseră reci până în tindă.

Potcoavă porunci cu glas hotărât:

— Degrabă! puneţi mâna pe săneţe şi pe junghiuri, şi la cai!

Cit ai scapără, ieşiră în ogradă.

— I-ai auzit dumneata, moş Petrea? întrebă mezinul.

— Cum te-aud.

— Poate-om avea oleacă de furcă!

— Doamne! Potcoavă se învălui în dulama-i de şiac; sta drept şi semeţ în ploaie şi vânt şi ochii lui de şoim vegheau.

— Scoaseră caii din grajd.

— Strângeţi bine chingile, rosti Potcoavă; avem să-i tragem o goană cum nu s-a mai văzut. Cu vân tul avem să ne întrecem! şi cine ştie, poate să trecem şi prin rânduri de ostaşi, nu numai prin ploaie şi vânt.

— Ia, acum să te văd eu, Murguţule!

Glasul lui Nicoară era adânc; se cunoştea că e pătruns de fiorii luptei aşteptate. Trupu-i părea mai nalt, un stejar negru în furtună; ochii nedomoliţi se aprinseseră şi nările răsuflaţi cu putere umezeala vijeliei.

Mezinul nu-şi mai găsea astâmpăr, îşi uitase deocamdată gândurile şi mâhnirea.

— S-asa zi, moş Petre, i-ai luat sânge armeanului.

— Aşa… ian uite dumneata, l-am doftorit!

— Şi cum de aţi aflat, aşa?

— Pe Totârnac întreabă-l… S-a dus să cerce po-loboacele de vin, şi când colo a dat peste cei cu pricina.

— Da. zise Totârnac, n-am avut parte batir de-o înghiţitură de vin.

— Ce-i dreptul, bun vin ne-a dat. mormăi moş Gânj, dar şi noi i l-am plătit bine.

Prin ploaia care curgea de deasupra, Stângaciu deschise porţile.

— Sus, băieţi! pe cai! strigă Potcoavă, ia acu să vă văd! Dumnezeu a vrut aşa, şi cum a vrea Dumnezeu şi de acum înainte!

— Doamne-ajută! rosti solemn bătrânul Gânj. Cu toţii îşi făcură cruce.

Ieşiră în şleah şi dădură drumul frânelor. Se lăsară pe oblâncuri şi prinseră a spinteca vântul. Copitele băteau înăbuşit pământul umed; alergau ca nişte umbre prin întuneric, spre zare, caii se lungiseră şi fugeau cu pântecele de pământ.

— Mai încet! strigă după un răstimp Potcoavă; nu-i nevoie să ne ostenim de pe acum caii…

— O să avem de furcă, frate, zise mezinul, mai avem până la Nistru. Doamne! şi tare-mi bate inima… De mult n-am mai intrat în foc!

— Aşa eşti tu. Alexandre… Nu te aprinde, poate nu-i nimic… Dar dacă va fi ceva… Daleu! frate, dacă va fi ceva. frumos va fi, prin apă şi foc.

— Apoi se întoarse cătră oşteni:

— Băgaţi de samă la oţele, să nu prindă pulberea umezeală.

— N-ai grijă, stăpâne! mormăi Petrea Gânj; cu plumbi avem să-i împroşcăm noi pe dânşii. dacă le trăsneşte prin cap să ne ia urma. căci din partea lor nu prea am teamă. Dumnealor vin fără grijă, să prindă păsărica-n laţ!… Hei, dar nu-i păsărică, – e şoim! Şi vin cu nările şi cu săneţele în vânt… Parcă cine ştie ce grozăvie! Hm!

Vântul şi ploaia îi băteau în coasta stângă; fulgere rupeau nourii şi luminau drumul… învăluiţi în dulămile de şiac, plecaţi pe oblânc. strânşi, călăreau repede prin vijelie şi vântul aspru le vâjâia în fugă pe la urechi. Drumul se întindea drept, înainte şi-n urmă. Hanul se cufundase de mult în întunericul ca păcura; rămăsese cu ochii stinşi, cu gura căscată, pustiu şi mort ca şi stăpânu-său. Şi copitele băteau înăbuşit pământul muiat, şi vântul venea vâjâind din câmpii, trecea prin fineţe şi ţipa câteodată a pustiu şi a moarte. Când scăpărau fulgere, se deschideau în nemărginire prăpăstii de lumină mohorâtă, o lumină vecină cu noaptea şi cu moartea.

Se apropiară aşa de sat. Căsuţele zăceau în întuneric, zvârlite ici şi colo pe câmp. Nici un copac nu se ridica din întinderea dreaptă ca în palmă. Şi la lumina vânătă de fulger, locuinţele sărmane pă reau un stol de păseri negre, uriaşe, tupilate la pă-mânt, cu ochii stinşi, în ploaie şi vânt. Alergau înainte, prin vijelie.

— Staţi! strigă deodată Alexandru; s-aude ceva…!

Se opriră o clipită şi-şi întinseră capetele în lungul drumului, înapoi. Prin unda mai slăbită a vijeliei, se auzeau vuiete surde departe, în umbră, – un duduit înăbuşit şi greu.

— S-au luat după noi! rosti mezinul vioi.

— Da, s-au luat după noi, răspunse Potcoavă liniştit; şi au să ne ajungă.

— Cum au să ne ajungă? şăguieşti, stăpâne? zise Gânj.

— Au să ne ajungă, moş Petre, pentru că avem să-i lăsăm să ne ajungă la o bătaie de săneaţă.

— Aşa da… bun! dar de ajuns nu ne ajung ei, batîr să-şi omoare caii sub dânşii.

— Înainte! – strigă Potcoavă. Să-i aşteptăm de ceea parte a satului. Băgaţi de samă la pulbere.

Caii iar bătură cu copitele pământul moale. Trecură ca nişte năluci prin satul mort; nici un câne nu lătra. O lumină fugară arătă că drumul, după ce ieşea din sat, făcea un cot scurt. Trecură cotul şi se opriră la o bătaie de săneaţă de el.

— Aşa, zice Potcoavă, au să meargă pieziş plumbii…

— Şi unde mai pui, adaose mezinul, că dacă n-a fulgera niciodată după ce-or ieşi din sat, se prăbuşesc în câmpie, peste cotitură.

— Le-om arăta noi! mormăi Petrea Gânj. Ca-au socotit ei? Fleac! Sunt zece numai şi au un moşneag între dânşii… Aşa! Las' că voi arăta eu, căpcăunilor! Parcă cine ştie ce grozăvie dacă sunteţi cincizeci! O să vă împuţinaţi voi, n-aveţi grijă!

— Taci, moş Petre, zise mezinul, nu te mânia! Ian auzi-i, s-apropie!

— Luaţi sama, rosti scurt Nicoară, să trageţi pe rând, să nu meargă gloanţele grămadă.

Duduitul surd se apropia, strigăte răzbăteau prin vijelie. De deasupra, din nourii negri, curgea apă rece, vântul venea mânios şi aprig dintr-o parte. Caii stăteau liniştiţi cu capetele spre Nistru, iar călăreţii se întorseseră în şa şi stăteau cu săneţele gata, rân-duiţi în latul drumului.

Aşteptau. Glasurile se apropiau prin noaptea udă.

Deodată un pâlc negru nelămurit se desfăcu din trupul satului; vântul vâjâia mai aprig în rândurile călăreţilor; glasuri scurte şi mânioase izbucneau. Ceilalţi stăteau nemişcaţi, ca împietriţi, dincolo de cotitură într-un întuneric de păcură, nesfâşiat de nici un fulger.

Urmăritorii se apropiau. Deodată, câteva pocnituri scurte ca de harapnic izbucniră o dată cu fulgerările săneţelor.

O învălmăşală iute se iscă în pilcul de călăreţi, ţipete de moarte sfâşiară glasul vijeliei, şi prăbuşiri grele zguduiră pământul.

O scăpărare de fulger rumeni nemărginirea. Glasuri de mânie se ridicară. Urmăritorii se opriră o clipă la cotitură, gata să se zvârlă în câmpii. La lumina fulgerului zăriră pe fugari şi-şi întoarseră caii, într-o mare învălmăşală. în bălţile de apă, zăceau namili negre. Urmăritorii săriră peste ele şi porniră înainte, răcnind.

Nicoară Potcoavă strigă, repezindu-şi calul:

— Aşterne-te, Murgule, ca iarba câmpului la suflarea vântului…

Ceilalţi chiuiră ca la nuntă şi porniră ca vântul. în urma lor scăpărături uşoare se aprinseră în negură, dar numai câteva pocnete răsunară.

— Aha! răcni bătrânul Gânj; mulţi au scăpărat, puţini au aprins…!

Se plecară pe oblâncuri şi dădură drumul frâne-lor. Fugeau ca nălucile în lungul drumului, spintecau ploaia, vijelia şi noaptea oarbă, Tunete pocneau deasupra în nouri, pânze vinete de lumină se aşterneau pe câmpiile nemărginite Prin licărirea aceasta de infern, pilcuri de călăreţi se zăreau în urmă: caii fugeau cu gâturile întinse, oamenii băteau în cai cu paloşele; şi o larmă surdă, mânioasă ca şi vijelia, gemea în rândurile strânse. Dar fugarii se pierdeau, – Înainte, – ca nălucile; vântul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pământul plin de apă. în întinsele câmpii, se deschideau fulgerele, prin nemărginirea nopţii, ca nişte guri uriaşe; pe câmpiile drepte, în lumina scăzută, nu se zărea nici un arbor, nici o ridicătură; pustiu până la capătul orizontului.

Iar fugarii spintecau vijelia într-o goană nebună; îndărăt, urmăritorii băteau în cai, răcneau în vânt, veneau mânioşi în urmă şi rămâneau tot mai înapoi, pe drumul drept.

Aşa merseră multă vreme.

Apoi, şerpii de foc, care răscoleau nourii de sus, se răriră şi ploaia prinse a conteni; numai stropi rari aduşi de vânt se strecurau din nourii cenuşii. Vântul se ogoiase şi el. şi acum trecea ca un plâns greu numai, în largul câmpiilor şi prin văzduhul umed.

Încet-încet şi nourii de deasupra se desfăcură. Câmpiile începeau a se lămuri: fâneţele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vântului.

La răsărit, o lumină alburie trecea prin nourii subţiaţi; în lumina slabă, se zărea o dungă mare. lăptoasă, care îmbrăca zarea. Acolo era Nistrul.

Trecură multe pâraie umflate de ploaie, trecură pe lângă iezături, pe marginea pădurilor de trestii şi papură, care sunau jalnic la cele din urmă fâlfâiri ale vântului. Câmpiile se lămureau încet, încet, răsăritul se rumenea, şi grămezile de aburi lăptoşi se vedeau bine în răsărit. Departe, se arătau sate în lumina mohorâtă; în mijlocul câmpiilor se ridicau câteva stâni de şovar, pustii în lumina moartă.

Se apropiau în goană de hotar.

— Mai încet! zise de la o vreme Potcoavă. Şi îşi muiară fuga.

Mezinul grăi:

— Nu mai avem mult. şi au rămas în urmă oştenii Şchiopului.

— Şi vreo zece au rămas şi mai în urmă! adaose bătrânul Petrea.

— Au să ne ajungă iar, zise Nicoară, pentru că noi trebuie să poposim o ţâră, înainte de a intra în apele Nistrului.

— Aşa e, răspunse mezinul, Nistrul vine umflat şi mânios şi caii au prins a osteni. Să-i odihnim!

Nourii de deasupra se destrămau, luminile răsăritului se lămureau şi vântul obosit de-abia aburea, înaintea fugarilor se ridica o pânză de trestii, la stingă unui iaz întunecos; drumul cotigea plin de bălţi pe malul iazului, pe după pânza de trestii.

— Aici să ne oprim, zise Potcoavă. încărcaţi-vă săneţele. Acuşi ne-ajung…

— Şi noi avem să le lăsăm numai plumbii… grăi mezinul râzând.

Se simţeau mai vioi, măcar că dulamele de pe ei erau ude şi grele. Caii se opriră suflând.

— Săracii cai! zise bătrânul Gânj; buni tovarăşi! au ostenit!

Apoi adăogi scoţându-şi pipa din chimir:

— Poate-oi avea vreme să trag câteva fumuri… îşi încărcară săneţele în tăcere. Vântul se jelea prin trestii; apa se zărea prin reţeaua de papură, creaţă, strălucind întunecos în lumina cenuşie. Zorii se apropiau. De la o stână depărtată, o trâmbiţare slabă de cucoş se auzi ca prin vis.

Nu aşteptaseră multă vreme. în curând un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu şi tropotele de cai se lămuriră. Potcoavă zise:

— Fiţi gata!

— Doamne, ajută obijduiţilor! mormăi bătrânul Petrea, aprinzându-şi pipa şi punându-şi-o în gură cu linişte. Acuşi vă arăt eu, căpcăunilor, iaca acuşi!

Prin trestii se zări pilcul călăreţilor. Potcoavă aştepta întunecos şi privirile lui, ca două luciri ia-tale, păreau că atrag la moarte pe urmăritori. Ceata se abătu în goană la cotitură.

Potcoavă îşi duse săneaţă la ochi. Pocnetele porniră, trestiile fură secerate şi un rând de călăreţi căzu. Aceeaşi larmă se ridică, ca şi întâiaşi dată; răcnetele răniţilor sfâşiară văzduhul; celelalte rân-duri săriră peste cei căzuţi.

— La goană, fraţilor! tună Nicoară. Şi caii porniră, pe când trăsnetele scurte pocneau din urmă.

Şi iarăşi urmăritorii se luară răcnind după fugari, bătând cu latul paloşelor în cai, şi iar rămaseră în urmă.

Pâclele dese de pe Nistru se apropiau, vântul contenise. Deasupra, nourii se desfăcuseră şi cerul se arăta umed-întunecos, ca sineala. La răsărit, zorii rumeneau zarea. în jurul fugarilor se întindeau până în nemărginire câmpii tăcute şi mâhnite. Până la malul bătrânului Nistru nu se opriră.

Întâi suiră un dâmb scurt, pe urmă se lăsară tră-gănat spre apă, în negurile mari. Malul de dincoace era lin şi se pierdea în neguri şi în unde; de bună-samă atunci că malul celălalt era râpos. încet-încet se lumina; prin pâcle, apele zgomotoase ale Nistrului sclipeau ca oţelul în luminile triste ale zorilor.

— Trecem numaidecât! zise Potcoavă, apropiin-du-şi calul de apă.

Apele erau umflate, tulburi, şi veneau pline de găteje de trestii, de mănunchiuri de iarbă. De la malul celălalt veneau vâjâiri de unde: acolo era cumpănă, acolo apele muşcau malul gemând şi acolo se căscau vârtejurile adinei.

Când puseră piciorul în apă, caii se înfiorară şi prinseră a sforăi. Se opriră. Potcoavă zise:

— Trebuie să ascultăm de cai, n-avem ce face, apele-s mari. Decât să înfruntăm mânia Domnului şi a apelor, mai bine înfruntăm un pâlc de duşmani.

— Aha! a venit vremea! zise mezinul, cu un zâmbet de înviorare.

— Mulţămim Domnului, mormăi moş Petrea, cu luleaua între dinţi.

Nicoară îşi întoarse calul. Se întoarseră cu toţii, merseră până sub dâmb; acolo se aşezară tăcuţi, plecaţi în şa, cu paloşele în mână.

Nistrul vâjâia în albia-i neguroasă; pâcle se risipeau, răsăritul se înflăcăra.

Ochii mezinului sticleau. Potcoavă răsufla cu nările larg deschise şi ochii lui stăteau nemişcaţi; parcă şi ochii ascultau. Moş Petrea îşi rodea capătul ciubucului. Ceilalţi aşteptau, cu piepturile înfierbân-tate de focul ce se apropia.

Nu trecu mult; glasuri se auzeau prin fuga grăbită a cailor; vrăjmaşii veneau în goană, suiau dâmbul.

Deodată Potcoavă îşi ridică paloşul. Glasul lui azvârli, ca o buciumare de moarte, strigătul de război. Toţi se repeziră, răcnind, cu săbiile în vânt; caii se năpustiră ca o furtună; vârtejul, tunetele de glasuri şi fulgerele paloşelor rupseră deodată pâlcul urmăritorilor în două.

O învălmăşală scurtă, într-o strigare aprigă de război, – apoi lupta se împărţi în patru vârtejuri. Potcoavă îşi aninase frâul de ciocul şelei şi purta pe Murguţ numai cu înmlădierile trupului. Paloşul lui bătea ca un fulger repede între rânduri; stânga smulgea din zbor călăreţii din şa şi dreapta mânuia fierul luciu. Ochii lui, trupul mai nalt parcă, braţul, paloşul, strigătul duceau o furtună de moarte, în vârtejul căreia furnicau printr-o ploaie de sânge căzuţii.

Moş Petrea, cu pipa în gură, mormăia bătând cu paloşul. Mezinul se înmlădia, ca o pană de sabie. Stângaciu şi Al Măriei se prăbuşeau ca două stânci pe grămezi întregi, zdrobindu-le.

Răcnete cumplite sfărâmau liniştea câmpiilor şi zgomotul surd al bătrânului fluviu. Oştenii alergau cu braţele în sus, cu săbiile în vânt, armele sunau, trupuri se prăbuşeau în ţărâna udă, pe când luminile slabe ale dimineţii învăluiau într-o pânză tristă învălmăşală, oamenii, călăreţii, bălţile de apă şi de sânge, caii căzuţi care se zbuciumau în glod, cu gurile căscate, cu ochii sângeraţi şi plini de durere. Morţii stăteau nemişcaţi lângă cai şi lângă arme, unii pe spate, plini de sânge, alţii cu faţa în jos, cu capul în piept; alţii muşcau pământul moale în spasmurile din urmă.

Un pâlc din oştenii Şchiopului împresurase pe cei doi fraţi de cruce, Stângaciu şi Al Măriei. într-o furnicare de capete, de trupuri, de cai şi de paloşe, toată grămada de oameni se nărui ca un morman de stânci,.acoperind pe cei doi viteji.

Din clipa aceasta toată lupta se răsfiră. Din furtuna deodată potolită, izbucniră cei din urmă din oştenii Şchiopului, împrăştiindu-se pe câmpie. în urma lor fugeau caii iuţi ai oştenilor lui Potcoavă. Ciocniri repezi şi scânteieri de săbii şi calul spăimân-tat al urmăritorului o împungea la fugă nebună, ţî-rându-şi stăpânul căzut şi aninat numai în scară, zdrobindu-l cu copitele, umplând câmpia cu rămăşiţele lui.

După ciocnirea scurtă, Suliţă, rănit la cap şi căzut, se trezi pe malul apei, între tovarăşi. Aproape de el, Stângaciu şi Ştefan al Măriei zăceau pe pământul umed, muiaţi în sânge.

Suliţă se pipăi la cap, simţi că-i legat.,

— O zgârietură, frate, zise încet bătrânul Gânj.

Toţi stăteau tăcuţi în picioare, cu mânile stângi în frânele cailor, cu ochii aţintiţi asupra tovarăşilor morţi. Pe feţele încremenite, mânioase, ale vitejilor, rămăseseră stropi închegaţi de sânge. Toţi priveau

— Şoimii aceste chipuri iubite, aspre, cioplite în piatră, şi-şi simţeau sufletele amărâte.

— Săracii! s-au dus! şopti mâhnit Potcoavă. Buni tovarăşi, şi viteji!

Nu răspunse nimeni. Toţi se scoborâseră în adân-cul sufletelor, toţi se gândeau la anii trecuţi, şi la zilele viforoase şi la cele fericite, neuitate zile de tovărăşie cu cei care zăceau acum fără suflare, plini tde sânge, la hotarul Moşiei.

Bătrânul Gânj zise cu greutate:

— facat de aşa viteji… Dar Dumnezeu a hotă-rât astfel.

— Fraţilor de zile grele, o să vă îngropăm în pământul bătrânesc. şi o să vă punem cruce la cap… Nici corbii, nici fiarele n-au să vă sfâşie… O;să dormiţi alăturea, sub iarbă şi flori… şi o să auziţi când vom intra în ţară să judecăm duşmanii!

— Bătrânul rosti vorbele acestea duios, ca un cântec 'de jale. Toţi stăteau gânditori, înfioraţi, în faţa jnorţii.

— Aşa le-a fost scris… şi nouă tot aşa ni-i scris, zise iar bătrânul. Dumnezeu să vă ierte, fraţilor, să ivă fie ţărâna uşoară…!

* Toţi îşi făcură cruce în tăcere şi-şi plecară capetele în piept. Vitejii dormeau alături, în Clntecul bă-trânului Nistru; amândoi veniţi din necunoscut la strigătul de război al unui mare viteaz, amândoi intraţi în necunoscut, dormeau după o viaţă de zbucium, intrau în pământul strămoşesc, hrănit cu atâta sânge de viteji!

— Dumnezeu să-i ierte! şoptiră toţi.

În clipa aceea soarele răsări pe zarea nemărginită, lumină apele tulburi şi zgomotoase ale Nistrului şi ajunse, ca cea din urmă mângâiere, pe ochii stinşi ai vitejilor morţi.