VIÎntâmplări în ţări străine şi în tabăra cazacilor

Cum dădură în stepe, o luară de-a dreptul spre gurile Niprului. Zările se desfăşurau în jurul lor până în nemărginit. Pe întinderea mare, nici o colină; ici şi colo numai, câte un pâlc de copaci închirciţi, negri, cu frunzele îngălbenite, în cumplita arşiţă, a verii. Iarba se ridica înaltă, la dreapta şi la stânga potecilor, până la gâtul calului, şi vântul serii răscolea întinderea verde; fâneţele porneau ca valurile unei mări, şuierând câteodată, adiind încet adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, ascunsă în sinul lor.

Alergară mult prin stepă, cu popasuri scurte. Primejdiile îi păşteau şi aici: adeseori, în fundul zării, se ridicau coloane străvezii de fum: acolo erau sate tătărăşti. înconjurau primejdia în goana cailor, pe poteci ascunse în mările de ierburi.

Câteodată, noaptea, când stăteau cu feţele în sus, gânditori, după stingerea focului de popas, se ridica în jurul lor freamătul stepei. Din depărtări veneau zvonuri potolite, ca răsunetul unui uriaş cor subpă-mântean; în jur, din fineţe, se ridicau suspine slabe,; cosaşii tăiau noaptea cu glasul lor ţârâitor, cristei şi prepeliţe ţipau înăbuşit; glasurile bâtlanilor din; mlaştini spăriau noaptea. Şi iarba fâşâia duios în. jur; valurile tremurau şi suspinau ca marea depărtată. Deasupra, în albastru, sclipea prundişul de aur al mării de sus, şi în marea întunecoasă de jos sclipeau focurile verzi ale popoarelor de licurici.

Alte daţi, câmpiile păreau moarte, încremenite pe vecie, în lumina viorie a lunii. Nici un strigăt, nimic; în depărtări sclipeau şuviţe rătăcite de apă… Părea o lume din basme, împietrită de vrăjitori, şi-n tăcere, nesfârşiturile parcă aşteptau cuvântul mântuirii. Rar, un uriaş foc rumân se aprindea în marginile orizontului, departe, ca un semn sângeros de moarte.

După zile arzătoare şi după nopţi liniştite, ajunseră la Pragurile Niprului.

Era după-amiază şi tabăra sta cufundată în linişte. Prin arşiţa verii, pe uliţile întortocheate, prin căsuţele săpate mai mult în pământ, plutea o pace îşi o jale de ruină. Rar, pe la o cotitură, un chip pistrui, cu şuruburi pe la tâmple, cu tichia soioasă în cap, sta după o tarabă murdară de lemn, între oale de lut, ţintind înainte ochii mici ca două piroane bă-itute sub frunte.

Caii mergeau la pas, încet, prin căldură.

Voinicii cunoşteau bine tabăra şi ştiau de ce-i aşa de liniştită; nu-i mira nimic. Un simţimânt puternic în înviorare, de fericire, îi pătrundea pe toţi, ca după o reîntoarcere în locurile vechi, de mult părăsite, ale tinereţii.

Potcoavă sta pe Murguţ cu mâna-n şold, gândi-tor, zâmbind. Se întreba: Oare ce mai face Şah hatmanul, bătrânul Pokotilo, Mlaha, şi atâţi, şi-aţâţi tovarăşi de zile bune şi rele? 4

Deodată prin căldură şi prin adâncă tăcere a taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frfntură de cântec răguşit. îndată im cazac nalt, cu barba roşcată, numai în cămaşă, încins cu paloşul, se renezi dintr-un dos drept în mijlocul hu diţei. Acolo se opri şi începu să se cumpănească, vorbind singur.

Potcoavă zâmbi, plin de voie-bună.

— Săracii băieţi! se cunoaşte că stau, degeaba I Ia să vedem ce ne-a spune?

— Bun băiet, bun băiet! mormăi bătrânul Gânj, şi-a băut tot! I-au mai rămas cămeşa, cizmele şi paloşul!… Aşa mai zic şi eu!

Toţi se opriră râzând înaintea cazacului. Voinicul îşi ridică ochii spre dânşii şi un zâmbet de mare fericire se răspândi pe obrazul lui.

— Fraţilor! strigă el punându-şi dreapta pe i inimă; bine-aţi venit, fraţilor!

— Bine te-am găsit! zise Potcoavă; ce se mai petrece pe-aici?

— Fraţilor! straşnic… am băut, fraţilor… Să-racu Simeon Maxim! grăi cazacul voios, mlădiin-du-se din şele în mijlocul drumului… nici nu poate să-şi ia cuşma din cap înaintea fraţilor lui!… şi-a băut şi cuşma!… săracul Simeon Maxim! Da' ra-ara îmbătat, fraţilor, halal!

— E bine, pace, în tabără?

— Bine, pace? strigă Simeon cu dispreţ; după ce te-ai îmbătat ca un porc, dragă Simeon Maxim, acum nu ţi-i ruşine să ieşi în cămaşă? Păcat de straiele tale aurite, dragă Simeoane!

— Şah e în tabără? întrebă zâmbind Potcoavă.

— Şah? eu vreau să vă cinstesc, fraţilor! Iaca. mai am cizmele… dau cizmele unui câne de jidov şi-i tragem o petrecere. Brava ţie, dragă Simeoane!

Deodată Maxim se opri cu gura căscată, cu ochii ţintă la Potcoavă. într-o clipă îşi deschise braţele şi se repezi spre oşteni.

— Ura, ura, fraţilor! Bravo ţie, hatmane Potcoavă! Ura! dau cizmele şi bem! omorâm jidovii şi bem o săptămână! Potcoavă!… Uraaa!

Ga un fulger, cazacul se repezi, se caţără pe Murguţ, sărută cu zgomot pe Nicoară Potcoavă; apoi, lăsându-se jos, o porni la goană pe hudiţă, răcnind:

— Uraaa! fraţilor! uraaa! Potcoavă, fraţilor! uraaa! dau cizmele şi bem! omorâm jidovii ura!

— Aşa da, zise Gânj, aşa mai înţeleg şi eu… Bem o săptămână!…

După cincizeci de paşi descălecară, înaintea unui bordei mai răsărit. Tocmai atunci un oştean bine zidit, ars de soare, ieşea repede.

— Nicoară! strigă el; mă miram ce urlă Şi-meon!

— Bine te-am găsit, Şah! zise vesel Nicoară, decălecând.

Şah se repezi şi cei doi voinici se îmbrăţişară. Descălecară toţi pe rând şi se îmbrăţişară.

— Brava, Potcoavă! strigă Şah bătând cu piciorul în pământ şi plesnind din degete. Bem, frate! Să bem, fraţilor! Bine-ai venit! Să-i tragem o beţie de-o săptămână.

— Ura! Iată vine şi Pokotilo! Pokotilo, a venit Potcoavă, iată-l! Să-i tragem un chef, moşnege, un chef ca acela!

— Frate Şah, zise mezinul, dar avem să vorbim ceva de samă!

— Ce să vorbim! strigă Şah, să bem fraţilor! nu să vorbim! să bem!

Bătrânul Pokotilo, vechiul tovarăş al lui Ion-Vodă, îmbrăţişa la rându-i pe noii veniţi.

Potcoavă, mezinul, Gânj bătrânul şi ceilalţi se simţeau ameţiţi de bucurie, înfierbântaţi şi fericiţi.

Tabăra părea aţâţată după lupte, prădăciuni şi petreceri.

— Dacă-i pe aceea, bem! strigă Potcoavă cu veselie, bem până mâni!

— Până poimâni, strigă Şah; o săptămână!

În vremea asta, un zgomot mare, o fierbere întinsă se stârni în tabăra până atunci pustie. O vijelie de glasuri se ridica printre bordeiele şi ulicioarele strimte. Cazacii veneau de pretutindeni în goană ca să îmbrăţişeze pe Potcoavă şi pe vechii tovarăşi întorşi.

Apoi, deodată, în tunetul de guri, în răcnetele sălbatice care se înălţau, se năpusti de la o cotitură Simeon Maxim tot în cămaşă, cu părul vâlvoi şi cu braţele în sus. După dânsul venea mulţimea cazacilor, tulburată, ameţită de bucurie şi de răcnete, revărsându-se ca un şuvoi.

— Uraaa! striga Simeon, răguşit.

— Uraaa! răcnea mulţimea, ridicând în sus o pădure de cuşme. Uraaa!

— Uraaa! Potcoavă al nostru! Să bem, fraţilor, şi să ne sfătuiţi ce facem cu jidovii. îi omorâm ori nu-i omorâm? îi punem mai degrabă la dajdie. Uraaa!

Şi valul mulţimii se rostogoli asupra bordeiului lui Şah, îl cuprinse şi, într-o clipă, Potcoavă fu ridicat pe braţe în aer, în chiuiturile războinicilor.

Apoi, în furtuna de glasuri, porniră, se deslăn-ţuiră. Bărătcile jidovilor fură sfărâmate pretutindeni. Un chef sălbatic se încinse. Acuma tabăra furnica de viteji, vuia de glasuri şi cântecele se ridicau în văzduh vijelioase.

Când apusul îşi presără asupra taberei pulberea de aur, pretutindeni cetele de voinici cântau, pretu tinderii hidromelui curgea într-o veselie neînfrî-nată şi nebună. Lăutarii cântau cu foc căzăceasca iute şi măruntă şi voinicii jucau plesnind din degete, încovoiaţi, bătuceau pământul în loc, săreau, se răsuceau şi băteau tactul cu călcâiele împintenate.

Apoi amurgul se întinse; sara umplu tabăra cu umbrele ei. Focuri mari se aprinseră şi-n roţile luminoase cheful urma cu danturi întinse, cu râuri de hidromel.

Cei mai vechi viteji se adunaseră cu Pokotilo în jurul bătrânului Gânj. Pufăiau cu tact din lulelele lor scurte şi cinsteau băutura aspră. Vorbeau cu glasuri trăgănate, despre trecut; bătrânul întreba de vechii tovarăşi de lupte şi Pokotilo istorisea vitejescul lor sfârşit. Vorbea rar, chema în lumina focurilor mari umbrele nedomoliţilor voinici, care nu înţelegeau viaţa decât luptând şi jefuind şi nu visau niciodată moartea liniştită.

— Dar voi ce-aţi mai făcut, frate Gânj? întrebă bătrânul Pokotilo, într-un târziu.

— Ce să facem! răspunse moşneagul. Am pribegit printre Ieşi multă vreme, fără nici un rost, căutând ajutor pretutindeni. N-am găsit. Atunci am pornit câţi eram spre Iaşi. Dar n-am găsit pe Golia!

— Frate Gânj! strigă Pokotilo, amar ne-a durut atunci, la Cahul, frate!

— Eh! gemu moş Petrea, va veni odată ziua de răsplată! Pedeapsa vânză torul ui fi-va numai una, cu această sabie

— Întorcându-vă, aţi avut ceva, vreo încăierare?

— Am avut. Şi am lăsat doi tovarăşi la Nistru, îi ştii tu, Pokotilo: Stângaciu şi Al Măriei. Au căzut sub un morman de duşmani.

— Bun. zise Pokotilo. să bem atunci pentru su-' fleţele lor! Buni tovarăşi erau: de fier erau; şi nu se îmbătau niciodată!

În jurul lor erau cântece, jocuri, strigăte – o zarvă bubuitoare, şi umbrele negre ale cazacilor furnicau prin bătaia focurilor.

— Dar Nicoară… zise tainic Pokotilo, tot aşa e? nu ştie nimic?

— Nimic, suspină bătrânul, şi nici n-are să ştie,' frate!

— Aşa-i viaţa, frate Gânj. Nu-i nimica. Bun fecior! Să bem, moşnege, să bem, frate!

Focurile pâlpâiau, lăutarii cântau, voinicii frămân-tau pământul. Şi Pokotilo zise iar:

— Frumoasă femeie a fost, şi a făcut trei voinici cum rar se găseşte. A murit tânără!

— Murit! rosti Gânj înăbuşit.

— Atunci să bem, frate, strigă iar cazacul, să bem! Mâni murim poate, poate o da Dumnezeu şi n-om pieri de-o sută de ani! Să bem, frate!

— Să bem! strigă Gânj ducând o cofă la gură.

În altă parte, în preajma altui foc. tot cinstind şi ţinând la prubă cu toţi, Potcoavă şi Şah hatmanul începuseră sfat mare. Alăutele cântau pretutindeni, cazacii frământau pământul şi într-un zvon ameţitor se purtau prin rumeneala focurilor, chiuind şi cinstind din oale mari de lut. Asprul dialect, ieşit din cele trei limbi: moldovenească, ruteană şi leşască răsuna în aerul cald; şi amestecătura de aventurieri ai celor trei popoare, sălbatici tovarăşi înfrăţiţi prin aceleaşi patimi şi aceleaşi avânturi, foia măreaţă în nebuna ei veselie ca şi în sălbatica-i vrednicie. Părea o lume a închipuirii, o lume de năluci, plutind prin painjenişul fumuriu care întuneca fantastica lumină roşă.

Hatmanul Şah, răspunzând tuturor răcnetelor şi tuturor închinărilor, ca şi Potcoavă, vorbea:

— Kopycki nu mi-a trimes nici o veste de când a plecat – ca şi Ţopa.

— Dar ştiu că unul e la Bar şi unul la Braclaw… Vor să cerce pe magnaţi… dar degeaba! Leşii făgăduiesc – şi se opresc la făgăduială.

— Bem, strigă unul dintre cazaci, apropiindu-se, bem cu hatmanul Potcoavă al nostru! Să trăim ca fraţii, iubiţilor.

— În sănătatea ta, frate, strigă Nicoară cu veselie, punând oala la gură. Apoi zise lui Şah:

— Cunosc eu pe Ieşi! nici nu mă bizui mult în ci. Eu cu tovarăşii mei cei vechi am să fac treabă.

— Bine, răspunse Şah, dar nu-i lucru uşor, frate.

— Ştiu, Moldova nu-i ţară de jaf, – şi dacă nu-i ducem la jaf, e mai greu; trebuiesc bani,

— Da, trebuiesc bani, rosti Şah.

O roată de voinici se apropie jucând, cu tot cu* lăutari, cu oalele în mâni. începură a închina şi răcni.

— Potcoavă! Şah! întindeţi oalele! întindeţi oalele, fraţilor! Azi trebuie să ne îmbătăm toţi! Asta-i legea voinicilor. Pe urmă răbdăm destul. Pe urmă dă Dumnezeu şi pierim.

Potcoavă şi Şah cinstiră şi cazacii trecură înainte chiuind şi jucând, cu lăutarii după ei.

— Uite ce-i, frate, zise Potcoavă, să ne sfătuim odată toţi patru. Kopycki şi Ţopa trebuie să aducă bani şi atuncea are să fie bine! mergem şi facem dreptate în ţară!

— Bine! zise Şah, atunci ne-am înţeles.

— Da. Eu mă duc de aici la Nemirov. Trimetem răspuns la^Bar şi la Braclaw şi peste o lună ne ţar tâlnim cu ^Kopycki şi cu Ţopa la Nemirov. Acolo am să înjgheb şi eu în vremea asta ceva bani; le trebuie flăcăilor aur, după setea care văd că o au.

— Bine, zise iar Şah. Ne-am înţeles. Dar până atunci mai cinstim câte oleacă. Să trăieşti, frate!

— Izbândă să dea Dumnezeu! strigă Potcoavă, cercând ulciorul.

Roatele de războinici treceau negre prin pain-jenişul fumuriu, care întuneca rumeneala focurilor. Potcoavă le privea cu ochi scânteietori şi nedomolitul lui suflet se înfierbânta, sorbind puteri uriaşe. Vechii tovarăşi de petreceri şi de lupte îi treceau pe dinainte, se opreau veseli, răcneau nebuni de veselie, cu cănile în mâni, treceau înainte şi alţii veneau, şi alţii… Hidromelul curgea. Şi de la o vreme toată mulţimea voinicilor începu a se purta cu valuri mari, ameţită în jurul focurilor taberei.

Pretutindeni zăceau flăcăi cât bradul căzuţi la pământ, cu cănile în mâni, răstigniţi şi cu ochii sticloşi asupra cerului întunecos. Alţii jucau încă, răguşiţi şi cu feţele pământii. Alţii tot cinsteau, clă-tinându-se; alţii strigau, îşi purtau braţele nebuneşte, gemeau, se îmbrăţişau.

Şi de la o vreme, Potcoavă şi Şah, care cinsteau încă, văzură apropiindu-se pe bătrânii Pokotilo şi Gânj, liniştiţi, cu pipele scurte la colţul gurii. Păşeau îndesat şi nu se clătinau, dar ochii le ardeau cumplit.

Potcoavă. începu a râde, se sculă greu şi sărută pe bătrânul Gânj:

— Să cinstim, tată, să cinstim, tătucă! Tu mi-ai fost ca ş-un tată, moş Petre…!

— Să bem! hai să bem, stăpâne! strigă Gânj să-rutând pe voinic. Chiar ca ş-un tată!

Şe aşezară jos, lângă foc. Şah se uită zâmbind la toţi, cu ochii sticloşi. Potcoavă cinsti iar:

— Să trăieşti, moş Petre!… Avem să mergem să facem dreptate, moş Petre…!

— Nu moş Petre! zise Pokotilo, râzând şiret; nu-i zice moş Petre, zi-i tată!

— Să vă spun o poveste, fraţilor! o poveste straşnică, dar adevărată! foarte adevărată! Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i adevărată.

Potcoavă şi Şah zâmbeau şi li se părea, în zvonul necurmat de glasuri, în lumina focurilor, în uşoara ameţeală fericită care-i învăluia, li se părea că plutesc într-un vis.

— Da!… o poveste foarte adevărată, zise Pokotilo, umplând lui moş Petre oala. Era, fraţilor, odată, un viteaz!… dar un viteaz mare… ascultaţi, fraţilor!

— Să mai tragem un gât, frate Gânj!… Aşa-i că era viteaz? Da! foarte viteaz!

— Şi viteazul acela a trecut într-o sară cu tovarăşii printr-un târg… şi a ars târgul în urma lui şi a tovarăşilor… Numai o casă, fraţilor, n-a ars; şi în casa aceea era o nevastă frumoasă…

— Aprinde-ţi luleaua, Petre!

— Nu-i aşa că era frumoasă nevasta? Tare frumoasă!

— Şi-n sara aceea, fraţilor, bărbatul a dormit afară.

— Staţi că mai este!

— Noroc să dea Dumnezeu! Să mai tragem câle-un gât! Şi după aceea viteazul se ducea des prin târgul acela, pe la casa care nu arsese atunci… şi nevasta era frumoasă, iar bărbatul se culca afară… Aşa, fraţilor…

MO

— Bine. vorbi Şah rizând; e foarte frumos, moşule! dar nu înţeleg nimica.

— Stai, că mai este! strigă Pokotilo. Nu-i aşa că mai este, Petre? Să vezi… Şi de unde nevasta cea frumoasă până atunci nu avusese nici un prunc cu bărbatul care dormea afară, deodată făcu unul după altul… adică ştii, nu tocmai unul după altul, făcu, fraţilor, trei feciori… Nu-i aşa, frate Gânj?

— Dar ce feciori! Trei şoimi!

— Bine!

— Dar de-aici încolo e mai frumos! Staţi, că mai este!

— Şi iată că nevasta cea frumoasă moare, fraţilor, şi rămân feciorii, rămân rătăciţi prin lume… Şi mai iată că unul ajunge sus, sus… viteaz mare… şi nu ştia cine i-a fost tată… Şi iată că vine viteazul cel vechi şi-i zice: Tu eşti fecior de domn! Ş-atunci tot poporul a crezut şi-a făcut pe feciorul viteazului, domn!

Era straşnic, fraţilor, viteazul cel bătrân… Ce era în sufletul lui. nimeni nu ştia!

— Tu eşti fecior de domn! – şi feciorul era chiar al lui! Asta-i mare lucru, ce crezi?

Şi iată că moare ca un leu, în lupte, feciorul cel mare. Şi bătrânul a tăcut, – că mai avea doi feciori… Atâta-i. fraţilor!

— Bine! strigă Şah! foarte frumos, moşule! dar eu n-am înţeles…!

Potcoavă, râzând fericit, cinsti cu moş Petrea.

— Staţi! strigă bătrânul Pokotilo, că incă n-am sfârşit! Mai este, dar eu n-o ştiu… O ştie bine Gânj… spune tu, Gânj.

— Tu o ştii, bătrânule, mai bine… tu o ştii mai bine, tată! Nu vrei s-o spui? Atunci o spun tot eu! Iată:

— Încă un fecior de-al viteazului se ridică sus, sus… şi ajunge departe… departe, şi nu ştia al cui copil este… Iar bătrânul viteaz tace şi sie gândeşte să spuie. când va veni vremea: Tu eşti fecior de domn!

— Şi poporul are să creadă şi are să-l facă domn pe băiet! Şi iar nimeni n-are să ştie ce va fi în sufletul bătrânului, când el va zice: Tu eşti fecior de domn! – şi feciorul va fi chiar al lui… Nu-i aşa, bătrâne? nu-i aşa că nimeni n-are să ştie? Are să moară bătrânul viteaz şi nimeni n-are să ştie fraţilor!

Bătrânul cazac cuprinse în braţe pe moş Petre şi-l sărută cu foc, apoi sărută pe Potcoavă şi pe Şah şi strigă:

— Nimeni, nimeni n-are să ştie! Bătrânul are să moară şi n-are să spuie nimic!

Noroc, fraţilor! hai să mai bem câte ceva!

Haide, Gânjule, bătrâne tovarăş, să cinstim câte un strop de bătură!… şi bătrânii se sărutară iar şi luară câte-o cofă în mână.

— Au cam slăbit moşnegii! zise Şah lui Potcoavă, cu limba încurcată, clătinându-se.

Iar Potcoavă zâmbea fericit şi i se părea că pluteşte printr-un vis neguros. în jur furnicau voinicii cu ochii aprinşi, şi alăutele tot mai răsunau, şi voinicii tot chiuiau şi jucau prin lumina înnegurată de fum. El îşi simţea sufletul plin de freamătul nenumăratelor glasuri, de căldura tuturor inimilor.

Şi iată că în noaptea aceea de vis Potcoavă mai văzu. prin fierberea şi valurile mulţimii de voinici, rupându-se o pârtie largă, auzi un hohot asurzitor, – şi deodată Simeon Maxim se arătă ca o fantasmă înlr-o roată de lumină. Era ca şi ziua, cu capul gol, numai în cămaşa roşă şi cu paloşul încins peste cămaşă. Ba acuma era şi fără botfori, Venea clătinându-se şi răcnind răguşit, iar în urma lui, târa, legat de gât cu un căpăstru, un jidov mort de groază.

— Fraţilor! urlă el răguşit, repezindu-şi în sus mâna dreaptă; fraţilor, vreau să fac sfântă dreptate! Apoi, cu stânga, smunci căpăstrul: Nu te trage înapoi, dihanie, hai la dreptate! Eu numai sfântă dreptate vreau să fac… Să mă bată Dumnezeu, dacă nu vreau să fac dreptate! şi ridicându-şi ochii spre cer, îşi făcu o cruce mare.

— Stai, Iudă, la judecată…!

Ovreiul tremura în caftanul lui soios; faţa lui pistruiată, cu ochii holbaţi, era răvăşită, de moarte. Picioarele lui slăbite şi îndoite de la genunchi, şi mânile, întinse puţin în laturi cu degetele răşchirate, erau zguduite de un fior puternic.

Simeon Maxim îl smunci de căpăstru, îl trase după el şi se opri în faţa lui Potcoavă. Acolo trase paloşul din teacă şi ridicându-l în sus, strigă răguşit, clătinându-se:

— Sfântă dreptate!

— Oi-oi! gemul ovreiul, cu dinţii clănţănind de groază; ce-am făcut? Am luat dreptul meu l De ce mă porţi în zece locuri şi tot zici că mă omori?

— Stai! răcni cu glas mare cazacul, vânturân-du-şi pala; liftă spurcată! eu vreau să fac dreptate!

— Dragă Simeoane, gemu apoi el cu milă; spune, nu ţi-a fost ruşine?

— Ţi-a fost ruşine, Simeoane, când a venit hatmanul nostru Nicoară şi tu i-ai ieşit înainte ca un calic! Nici n-am avut cuşmă în cap, Iudă! auzi tu?

Jidovul se zvârcolea, ameninţat de fierul luciu al cazacului.

— Oi-vei! ce-am făcut? Era dreptul meu!

— Taci! răcni iar Simeon; voi, jidovilor, aţi ucis pe Domnul nostru Hristos şi tu, Iudă, ai luat pe băutură cuşma lui Maxim!

— Apoi îl trase de căpăstru şi-l atinse cu sabia.

— Stai! nu te zbate! Dar straiele mele aurite unde-s, Iudă? Când a venit Potcoavă al nostru, Potcoavă, omul lui Dumnezeu, eu am ieşit ca un calic, în cămaşă! Ruşine! să dezbraci tu până la cămaşă pe un cazac, care te îmbogăţeşte când are chimirul plin cu galbeni…

— Dar cizmele mele? Şi cizmele mi le-ai luat, Iudă… Săracul Maxim!

— Uitaţi-vă la mine! răcni cazacul cu străşnicie, uitaţi-vă la Simeon, cum umblă în cămaşă, cu capul gol şi desculţ! Eu vreau să fac dreptate! sfântă dreptate!

— Şi Simeon Maxim ridică ameninţător pala.

— Vai! strigă ovreiul, trântindu-se la pământ şi tremurând în spasmuri; dau tot, tot, tot! nu mă ucide! oi-oi-oi! nu mă ucide, dau tot!

Pala cazacului nu căzu. Ovreiul se zvârcolea în spasmuri de moarte, cu spume la gură, în hohotul mulţimii adunate…

— Stai, mergem înainte, să facem dreptate! strigă Simeon, şi trăgând în sus de căpăstru, sculă pe jidov şi porni târându-l după el.

Mulţimea în fierbere se închise în urma lor şi Potcoavă, foarte fericit în ameţeala care-l învăluia în negura ei de vis, îşi mai umplu o oală şi gândi:

— Cu voinici de aceştia, în vremea când îs treji şi postesc, fac eu dreptate în ţară!

Viaţa de tabără începu zgomotoasă şi plină de f râm întări. După zilele seci de sărăcie şi lene, urmase deodată o petrecere uriaşă, care secase toate butoaiele crâşmelor şi alungase pe toţi ovreii. Apoi în inimile aprinse de sosirea lui Potcoavă porniră vijelii după vijelii. Zaporojenii năvăliră în ţinuturile tătărăşti şi în târguriie leşeşti. Aurul iar veni în tabără, crâşmarii evrei uitară ca totdeauna de păţania lor şi se întoarseră.

Într-una răsunau în tabără viersurile săltăreţe şi repezi ale lăutarilor şi voinicii duceau jocuri şi chefuri zile întregi, cu ochii scânteietori şi cu moţurile în vânt.

Alţii intrau în nemărginita stepă, se lăsau pe coamele cailor, spintecând mările de ierburi; îşi cercau puterile ochiului în vulturi, ori luau la goană sălbătăciunile stepei. îşi prelungeau câteodată alergările până la satele tătărăşti din Bugete, tăiau, puneau focul în acoperişurile de şovar şi se întorceau cu prăzi şi cu gust de băutură.

Câteodată, sara, în preajma focurilor mari, pe când cinsteau must aspru, bandurarii începeau melancolicele cântece ale stepei, atât de pline de avânt şi de duioşie, largi, melodioase şi tainice ca nemărginirea. Cazacii, adunaţi roată în jur, ascultau cu ochii în pământ cantările de vitejii, care slăveau pe eroii lor. Prin ochii celor tineri treceau focuri nedomolite; iar bătrânii, cu pipele în colţul gurii, visători, îşi aduceau aminte de furtunile tinereţii.

Tabăra se umplea. Necontenit veneau de la hotarele Moldovei şi din toată Ucraina voinici dornici de luptă şi intrau cu ochi licăritori în tumultul celor ce jucau, beau şi se luptau.

Vremea trecea repede astfel. Potcoavă şi mezinul petreceau şi ei, ca nişte tineri viteji ce erau. Şi nici tovarăşii lor nu se lăsau mai prejos, pentru că erau voinici încercaţi, care cunoşteau preţul zilelor de voie-bună.

Dar oricât de straşnic petrecură, nu-şi dădură crâşmarilor jidovi nici hainele, nici armele.

Potcoavă se aprinsese în mijlocul vechilor tovarăşi de glorie; părea că nici nu-şi mai aminteşte de cele din urmă zile petrecute în ţară; când vorbea mezinul de ele, ochii i se întunecau şi faţa-i devenea nepătrunsă. Nici o licărire de dor, nici o vorbă de părere de rău. Totuşi, câteodată, când era singur, trântit în iarbă la marginea stepei şi când în jurul lui se înălţau de-abia simţitele melodii ale nemărginirii, gândurile îl cucereau şi amintiri dulci îi muiau privirile şi-i luminau chipul.

Mezinul nu era stăpân pe el. îndată ce ieşea din viitoarea petrecerilor, şi îndată ce se aşeza singur la o parte, capul îi cădea în palme şi gândurile şi visurile veneau. Ochii i se pierdeau într-o lumină nelămurită de amurg, şi în lumina dulce răsărea un chip frumos de fată, albă ca laptele, cu doi ochi negri, ca două flori de întuneric. Alexandru se uita în acei ochi şi îi vedea plini de duioşie; se uita multă vreme, cu inima plină de amar. Şi încet-încet se închegau icoane care trăiseră: un parc peste care umbrele fumurii ale serii coboară; un lac sclipind în cele din urmă licăriri, o luntre care sta pe unde cu vâslele lăsate în laturi, ca o pasere trudită. Şi urechile aud vâjâirea unei melodii tainice şi depărtate, un cântec tânăr, plin de jale:

Dorul, bade, de la tine… Peste văi şi dealuri vine…

Şi luntrea umblă lin pe apele lacului şi într-însa şed două umbre pe care Alexandru le cunoaşte foarte bine: un voinic trist peste măsură şi o fată tânără, o mlădiţă gingaşă, cu chipul alb, cu ochii negri şi întristaţi.

Multe icoane din trecut vin şi tulbură zilele mezinului şi cu cit vremea trece cu atât dorul îi sapă mai adânc întristarea în suflet. Ceasuri întregi şade gânditor, cu ochii arzători în gol; de multe ori pieptul i se umple de oftări fierbinţi ca nişte flăcări. De multe ori se gândeşte că fata albă cu ochii minunaţi părăseşte locurile din preajma lacului liniştit şi se duce departe, cine ştie unde, însoţită de un necunoscut. Privirile i se încruntă atunci. Dar în curând fruntea îi cade iar în palme. Nu! fata tot la Dăvideni e… dar cine ştie dacă el va mai călca vreodată locurile acelea! cine ştie!

— Şi iarăşi, – cine ştie! fata albă cu ochii negri poate nici nu se gândeşte la sara aceea liniştită, la lacul limpede, la luntrea uşoară şi la cântecul durerii!

Aşa ţi se pare ţie, Alexandre, câteodată!

Nu, copila n-a uitat lacul limpede, nici luntrea de pe luciu, nici cântecul. Copila e singură acuma, singură şi întristată fără cei doi feţi-frumoşi din basme, şi de multe ori paşii ei uşori o duc în poiana din jurul râmnicului şi de multe ori ochii ei se umplu de lacrimi amare şi se îndreaptă cătră răsărit, că-tră tainicul răsărit, unde s-a dus inima ei!

De multe ori ea stă pe gânduri şi visează chipul vioi şi vesel al mezinului; de multe ori îşi pleacă fruntea pe braţul stâng şi plânge, sărmana, plânge şi se gândeşte la chipul întunecat al celui mai mare dintre cei doi viteji şi la sufletul lui plin de durere!

Şi doi bătrâni umblă în jurul fetei.

Şi bătrâna întreabă:

— Ce ai, dragul mamei? – şi fata îşi lasă pleoapele înroşite pe ochii plini de lacrimi şi răspunde:

— N-am nimic! Iar bătrânii se privesc, dau din cap şi se întorc iar la copilă; şi copila plânge cu fruntea pe braţul stâng. plânge şi se gândeşte la un viitor cumplit, la un război negru şi vijelios, prin fumul căruia se zăresc două trupuri sângerate şi pe moarte, două trupuri sângerate de voinici!

Plânge fata albă cu ochii negri:

— Ce ai, dragul mamei?

— N-am nimic!… Plânge fata şi se gândeşte că fraţii s-au prăpădit şi n-au să se mai întoarcă niciodată la Dăvideni.

De aceea plânge jupâniţa Ilinca încovoiată de durere, mladă în vijelie, cu fruntea pe braţul stâng.

Cam pe la toacă, – În ziua când Potcoavă trebuia să se întâlnească în Nemirov cu Ţopa, Kopycki şi hatmanul Şah, în medeanul cel mare al târguşoru-lui era o nemaipomenită îngrămădire de lume.

Cu o jumătate de ceas mai înainte, un cazac trecuse în goana calului pe uliţă, răcnind:

— Leşii, vin leşii! – şi acum mulţimea fierbând, unduind ca un val uriaş, strângându-se şi revărsân-du-se în laturi cu larmă, se grămădea, se strivea în jurul lui Potcoavă şi a celor cincizeci de tovarăşi ai lui, care stăteau mândri pe cai, cu mânile în şold, în mijlocul medeanului.

Dughenile erau închise şi zăvorite cu drugi de fier; mahalalele ovreieşti în care clocea mizeria, murdăria şi nenorocirea, se goliseră; tot poporul din toate părţile se adunase, şi clopotele tuturor bisericilor vibrau cu jale sub cerul arzător.

— Leşii! vin leşii! se auzea de pretutindeni.

Femei înghesuite îşi ridicau, ţipând sfâşietor, copiii în sus; ovreii se văitau în gura mare trăgându-se de bărbi; iar cazacii bătrâni mormăiau încruntaţi.

Şi pretutindeni un strigăt se ridica în clocote:

— Vin leşii! vin leşii! iar clopotele vuiau în turnuri ca o prevestire de moarte.

Deodată, în tumultul acesta, Nicoară Potcoavă, din mijlocul înghesuielii, ţinând cu stânga Mul Mur-guţului, cu dreapta îşi ridică cuşma în aer, seu-turând-o.

— Fraţilor! strigă el cu glas mare, pe când mulţimea se potolea încet-încet; ascultaţi, fraţilor!

— Ascultaţi! ascultaţi! se auzi din toate părţile şi mulţimea se înghesui mai tare prin căldura strălucitoare a soarelui de după-amiază.

— Fraţilor! tună Potcoavă, – şi zvonurile conteniră, – liniştiţi-vă!

— Vin leşii… Ş-apoi dacă vin? lasă-i să vie! Daţi-le pace! Voi nu ştiţi, fraţilor, pe cine caută ei… Ei vor să prindă pe Nicoară Potcoavă şi pe tovarăşii lui, asta-i!

— Scapă-ne de primejdie! se auzi un glas, nu ne lăsa, tătucă!

— Ce-am făcut eu, fraţilor, vorbi iar Potcoavă, ca să caute şleahticii să mă prindă ca pe un hoţ? M-am luptat cu păgânii şi i-am biruit, fraţilor, – asta am făcut. Şi acum vin creştinii împotriva mea!

— Nu-s hristiani! strigă un cazac bătrân. ridi-când în sus pumnul, sunt eretici, nu-s hristiani!

— Nu-s hristiani! se auziră răcnete din toate părţile, îs catolnici spurcaţi, care mănâncă guzgani:

— Bine, strigă Potcoavă. Câţi eretici vin? O sută?

— Cinci sute, fraţilor! Şi câţi voinici am eu?

— Uitaţi-vă: cincizeci, fraţilor!

— Tu eşti Potcoavă, tătucă, strigă iar cazacul bătrân; trage-le o bătaie, tătucă, să se ducă vestea până la Rusalim!

— Asta-i! răcni Potcoavă; voi să nu vă temeţi; voi să veniţi şi să vă uitaţi cum am să-i alung, cu cei cincizeci de voinici ai mei!

— Uraa! izbucni mulţimea zvâiiind cuşmele în aer, apoi se urni fierbând după Potcoavă, care se îndrepta spre rohatca Nemirovului. Uraa! Potcoavă!

— La iad ereticii!

— Uraa!

Valurile de norod se luară după călăreţi într-o larmă surdă, strivindu-se prin uliţile strimte. Deasupra acestor talazuri negre se ridica un praf des, care părea de aur în strălucirile asfinţitului.

Cum ieşiră călăreţii în câmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mişcătoare, care se apropia din ce în ce. Cazacii se opriră nemişcaţi, observând. Mulţimea se înşirase în marginile târgu-şorului, în lumina aurie a asfinţitului, fierbând încă surd şi unduind.

Prin câmpia dreaptă adia un vânt subţire de vară şi apa care curgea prin apropierea târguşoru-lui sclipea încreţită în bătaia luminii.

Deodată cazacii descălecară. Apoi, lăsând caii nemişcaţi în câmpie, se îndreptară repede spre râul scânteietor. cu săneţele în mâni.

Grămada strălucitoare se tot apropia, creştea, acum se zărea bine, şi mulţimea de la marginea târ-guşorului prinse a răcni:

— Lăncerii! lăncerii!

Călăreţii poloni veneau în goană şi zalele lucii şi lăncile scânteiau în strălucirile asfinţitului. Caii frumoşi jucau, cinci sute de cai aprigi şi cinci sute de călăreţi în armuri licăritoare.

Fierberea mulţimii însă se stinse dintr-o dată. Potcoavă şi cazacii coborâseră malul apei şi intraseră până la brâu. în unde. Călăreţii se opriră şi ei scurt; şi în tăcerea câmpiei, numai cele din urmă vibrări ale unui clopot tremurau pe undei? vântului.

După o frământare grabnică, lăncerii se desfă-şurară puţin, – apoi, în tăcere, norodul Nemirovu-lui deschise ochii mari şi-şi aţinti urechile.

Întâi câţiva călăreţi ieşiră din rânduri şi începură a-şi vântura braţele în aer. Spuneau ceva, dar de la marginea târgului nu se auzea.

Când conteniră, se auzi din râu glasul straşnic al lui Potcoavă.

— Nu pricepeţi de ce am intrat în apă? —; Bine! Nici nu-i nevoie să pricepeţi!

Un lăncer iar îşi vântură braţele, – pe când cazacii îşi îndreptară săneţele lungi spre grămada străhicitoare.

— Panie! răspunse iar Potcoavă, iată ce avem noi de dat! atât!

Lăncerul îşi vântură iar aripile de moară. Acum se înălţă glasul bătrânului Gânj:

— Ştiţi voi cine-i Potcoavă? Dacă ştiţi, întoar-ceţi-vă caii! Noi ştim să trimetem plumbii drept în frunte. Dacă nu v-aţl spovedit, întoarceţi-vă!

— Să ne despărţim cu cinste! răcni şi mezinul; plecaţi cu Domnul!

Lăncerii se frământară iar şi valul de zale undui, sclipind. Vorbitorul intră în grămadă un răstimp; apoi ieşi iar, purtându-şi braţele şi răcnind.

— Bine! tună Potcoavă; îndată trimitem un stol de plumbi, îndată. Şi vine asupra voastră şi târgul!

Un rând de călăreţi se mişcă după parlament tar. Lăncerii îşi rotiră caii în strălucirile asfinţitului.

Atunci o pocnitură singuratică de săneaţă izbucni din râu; vorbitorul se clătină în şa şi se abătu pe coama calului. Alte pocnituri urmară, scurte, fără răsunet, în tăcerea câmpiei. Câţiva cai se răsturnară în ţărână cu călăreţii sub ei, dar aşa de uşor, aşa de simplu, parcă ar fi fost un joc.

Leşii se opriră scurt, ca un zid, cu ochii aţintiţi în zare pe deasupra târguşorului. Şi în apusul limpede, un freamăt ciudat se întinse umplând văzduhul.

Fundurile lăncerilor se frământa-ră, se suciră şi deodată porniră îndărăt spre zare, într-o scântcie-toare goană, prin pulberea de aur a asfinţitului.

— Duceţi-vă dracului! urlă glasul lui Potcoavă; la iad, ereticilor!

Mulţimea de la marginea târgului urla, se purta ca valuri negre, şi bubuiturile glasurilor iar umpleau câmpia; un răcnet vijelios, un râs imens, o furtună de râsete, parcă împingea spre zare mulţimea lăncerilor.

Cazacii lui Potcoavă ieşiră din râu şi încălecară, şiroind de apă.

Pe când mulţimea îi împresura fierbând, chiuind, gemând, şi strivindu-se, nebună, – un cârd de călăreţi ieşi din Nemirov şi-şi rupse cale prin norod.

— Iată Ţopa şi Kopycki! strigă Potcoavă, şi-şi repezi calul înainte, prin freamătul populaţiei.

Ţopa, bătrânul moldovan, strânse la piept pe viteaz; tot aşa făcu şi Kopycki, vechiul căpitan al lui Ion-Vodă; şi, prin freamătul poporului ameţit de bucurie, schimbară câteva cuvinte.

— Bani sunt? întrebă Potcoavă.

— Din mila Domnului, sunt! zise bătrânul Ţopa.

— Atunci strângem flăcăii şi pornim! strigă Potcoavă şi ochii lui de şoim se aprinseră.

Şi tot într-o scăpărare de fulger, tot aşa de vijelios cum veniseră prietinii cei doi, se întinse un strigăt cumplit în norodul Nemirovului. Un uriaş stol întunecos se revărsa ca o apă mare de după târg, şi puzderia de cazaci, cu Şah în frunte, abătu mulţimea într-o clipă la o parte, într-o adâncă şi zguduitoare revărsare; şi într-un clocot ieşit dintr-o mie de piepturi:

— Potcoavă! Potcoavă! în ne-chezările cailor şi zăngănirile armelor, norodul strivit şi înspăimântat simţi cutremurându-se pământul. Prin amurgul rumân, prin vântul serii, glasul lui Potcoavă se înălţă ca un bucium de război:

— Înainte, fraţilor! După mine, la Moldova! şi încă o dată nechezară caii, zuruiră armele, răcniră voinicii şi se zgudui pământul sub ropotele cailor.