XIII Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu

Toamna începuse şi se isprăvise în secetă. Unduiau lin funigeii prinşi de cheutorile şi streşinile caselor; cerul alburiu şi zările în ceaţă se desfăşurau zile după zile în aceeaşi tihnă blândă. Moş Calistru Puşcaşu, cunoscător vechi al semnelor lui Dumnezeu, nu era mulţămit. Într-o sară, pe când Dăvidel Boghean sărise pârlazul şi venise să se aşeze pe prispă, începu a cârni din nas şi a mormăi, cum îi era obiceiul.

— Da’ de ce nu eşti mulţămit, uncheşule? îl întrebă flăcăul.

— Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moşneagul; pân’ ce na da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră la afumat.

Boghean începu a râde:

— Ia spune, uncheşule, te-a apucat vreodată Crăciunul fără bujeniţă11 în pod?

— Asta nu s-a pomenit, măi băiete.

— Atuncea şi ist’ an, uncheşule, ne-om învrednici să ne suim pe Deleleu…

— Planul nostru-i în mâna lui Dumnezeu, vorbi moşneagul. Altădată până în Sfinţii Arhangheli s-arăta semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume şi stau aşa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vântul, nici fug sunând: parcă-s moarte. Pământu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru.

— Eu socot, uncheşule, că cum s-a pişca lumina, se schimbă vremea…

Amândoi îşi ridicaseră ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costişă şi fulgera în vale pe gârlele Moldovei. Moş Calistru îşi scutură pletele albe:

— Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic12, în zilele acestea sunt legate vânturile şi furtunile, până şi-a cloci ouăle în stâncile mării paserea alchion…

Boghean nu răspunse.

— Anul ista are să vie târziu iarna, adăogi moşneagul.

Flăcăul îşi dădu părerea cu oarecare sfială:

— Cum s-a îmbrăca o leacă pământul, noi suntem gata, uncheşule. Ne suim la locurile noastre.

— Dacă ne-a ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atâta patimă mai am şi eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simţesc mai slab, după boala de astă-vară. S-apropie funia de par. Dar poate tot m-oi mai învrednici odată s-aud cânii ţâhnind în sihlă…

De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, nemulţămit, glasul babei Varvara:

— Tot nu te gândeşti să te astâmperi, moşnege?

Moş Calistru prinse a râde:

— Nu, măi babă; pân’ ce-oi pune mânile pe piept. Am să-ţi aduc iar ţapu’, să-l boceşti, ca-n toţi anii.

Baba boscorodi ceva neînţeles. Bătrânul păli cu cotul pe flăcău.

— Cât oi lipsi eu, te duci să-ţi mai vezi ginerii şi nurorile.

De la sara aceea luminată, vreme multă n-a trecut la mijloc. După ce şi-a scos paserea alchion puii în singurătatea mării, cătră sfârşitul lui răpciune, s-au trezit din miazănoapte vânturile. Şi-ntr-un amurg, au început a se zări pe subt nourii plumburii cârduri nesfârşite de ciori, cârâind şi ţipând; şi după ce-au trecut spre munte, amestecându-se cu întunericul, prinse a curge puf de omăt.

Cătră dimineaţă, ninsoarea stătu. Şi-ncă pe-ntuneric, Moş Calistru auzi la uşă pe Boghean dupăind şi scuturându-şi opincile. Baba trase zăvorul de la tindă, apoi, cu capul plecat şi barizul peste gură, se întoarse la vatră ca să aşeze în traistă merindea de drum, la lumina gazorniţei. Când intră flăcăul, Moş Calistru se încingea strâns cu cureaua peste cojocel. C-un zâmbet de înţeles arătă din cap spre mohorâta mătuşă Varvara, apoi trase pe mânici şi sumanul nou de noaten. După ce-şi luă din fundul casei, de lângă cuptor, puşca şi-i cercetă oţelele, apărate cu coadă de iepure, se întoarse spre icoane şi-şi făcu cruce. Apoi îşi îndesă căciula în cap şi-şi potrivi cornul la şold.

— Măi babă, noi de ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă.

Mătuşa Varvara oftă şi-i întinse traista.

— Să vii sănătos.

Ea mai avea ceva de spus, – dar îşi strânse buzele şi-şi plecă fruntea. Cei doi vânători ieşiră în întunericul rece de afarăşi Moş Calistru chemă cânii.

— Nea, Lipa! nea, Caţa!

Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieşită şi ea până-n prag, le aruncă două dăraburi de mămăligă rece. Încovrigaţi şi cu cozile supuse, Lipa şi Caţa începură a înfulica hulpav.

— Ei ce zici, măi Boghene? întrebă bătrânul.

Boghean, mărunt şi sprinten, nu zicea nimic. Dar Moş Calistru îl simţea bucuros grozav şi plin de patimă, – cum era şi el odinioară în anii tinereţii.

— O luăm de-a dreptul, prin valea Moişei, măi Dăvidel?

— Cum socoţi, uncheşule! răspunse mişcat flăcăul.

Cu puştile trecute în spate, amândoi săriră pârleazul, apoi porniră cătră munte, fără a mai privi înapoi. Copoii, zvârlindu-se în copce, îi ajunseră din urmă. Călcând cu opincile ca-n puf prin zăpada curată, trecură spre valea Moişei şi, când se lumină de ziuă, intrară pe cărarea muntelui, sub streşina de cetină.

Aici îi împresură deodată o linişte adâncă. Cel dintâi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, şi pe cărări era numai un pospai subţire. Nu s-auzea nici un sunet: munte şi codru parcă muriseră. Aşa merseră multă vreme suind tăcuţi, până ce băgară de samă că lumina leşietică le punea pe obrazuri ca nişte măşti palide.

Bătrânul se opri.

— Măi Dăvidel, zise el râzând, să mai stăm oleacă. E greu cu încheieturi ruginite. Şi nu ştiu ce am, ori mi se pare mie, da’ n-am apucat aşa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i pustiu şi prohodit!

— Părere, uncheşule, răspunse flăcăul.

Între ei, copoii stăteau cu capetele plecate.

— Iaca şi cânii, vorbi iar bătrânul; tot aşa socot: numai să ridice capetele în sus şi să urle…

Dăvidel Boghean îl aţinti cu ochii lui mici şi negri ca picături de păcură.

— Ce ai, uncheşule?

— N-am nimica, măi băiete, da’ m-au apucat aşa gânduri de bătrâneţă… Mă gândeam, suind, că baba ceea îşi face câteodată de cap! Când îi abate femeii, apoi să ferească Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, – şi că să caut la trepetnic13 şi-n zodie… Că-şi aduce aminte că i-a spus doftoru’ când am fost bolnav, astă-vară… Da’ eu parcă stau să mă uit în gura ei? Tăceam şi te-aşteptam să vii. Eu, bre, o viaţă de om aici, subt codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cânii şi cu sălbăticiunile. Ştiu eu că de-acu nu mai am mult, da’ măcar să-mi mai fac odată cheful…

Moşneagul rămase cu ochii aţintiţi în umbra pădurii. Flăcăul zise încet:

— Hai să mergem, uncheşule.

— Să mergem, răspunse bătrânul. Mă gândeam că zi ca asta încă n-am văzut. Şi stam să mai răsuflu. A crescut, bre, muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decât puterea. Hai să mergem.

Suiră pe Deleleu. Bătrânul însă slăbise. Asta o vedea acum bine Dăvidel Boghean. Gâfâia şi-i crescuseră în cap ochii subt streşinile lor cărunte. Când ajunseră la coliba ştiută, dosită în râpa Lupăriei, bătrânul se puse gemând la pământ, pe patul de frunze.

— Măi băiete, grăi el zâmbind trudit, frumos îi codru, ca o tinereţă, – da’ de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de ici, din traistă, garafa, şi dă-mi o leacă de putere. După ce bău un gât bun de rachiu, moş Calistru se lăsă într-o rână şi privi pe uşa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniştea de moarte. Moş Calistru tresări:

— Unde-s cânii?

— Aici.

Bătrânul întinse urechea:

— Atunci ce s-aude? Sunt şi alţi puşcaşi în munte. Cânii lor au sculat caprele şi le mână. Dă-te răpede în ţiitoarea noastră; aşteaptă liniştit şi înseamnă bine. Ia şi căţeii. Eu m-oi hodini aici.

Ţâhnitul copoilor străini suna departe încă, subţire şi cu răsunete ciudate. Dăvidel îşi lepădă iute săculteţul, trase cucoşul puştii ş-o luă pe supt piciorul ţancului. Bătrânul, rămas singur, ascultă cu luare-aminte. Părea însă apăsat şi abătut, ca şi sihla neclintită. Îi zvâcnea inima în piept rar şi tare, parcă-i ciocănea coastele, ş-avea în toate mădularele o trudă, o răceală, o nelinişte…

Ajuns în ţiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrână. Lipa şi Caţa, după ce ascultară un răstimp sunetele adâncurilor, porniră amândoi odată şi întrară în tufişurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viaţă era numai ţâhnitul acela subţire şi straniu, subt cetina grea de omăt.

Trecu aşa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulţiră. Ajunseseră pe urmele vânatului şi copoii bătrânului.

Deodată, în ziua tristă şi fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpădite şi învăluia ca într-o negură bolţile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deşteptă în munte: un glas de corn.

Boghean tresări, tulburat, şi râdică fruntea. Cunoştea cornul. Era al lui Moş Calistru. Şi înţelegea că-i un semn de primejdie. Îşi aplecă ţeava puştii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare… O clipă se ridică iar, – şi-ndată tăcu.

Flăcăul se răpezi îndărăt. După douăzeci de paşi, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de puşcă. Tremurând de tulburare, apucă în fugă, – şi când ajunse în preajma colibei, iar îl fulgeră parcă chemarea cornului.

— Ce să fie? ce are bătrânul? se întreba el gâfâind.

Când ajunse în uşa colibei de cetină, zări pe bătrân culcat într-o rână, cu ochii bulbucaţi şi arzători aţintiţi asupră-i. În mâna dreaptă strângea încă cornul cu care buciumase.

— Ce este, uncheşule? strigă Dăvidel Boghean.

— Măi băiete, răspunse rar şi greu bătrânul, scapără ş-aprinde o lumină. Mi-i frig: nu mi-i bine…

— Ce ai, uncheşule?

— N-am nimica. Mi-a venit vremea.

Obrazul moşneagului parcă era de ceară albă, subt căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche şi-i cuprinse fruntea, mânile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brâu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheş de ierburi uscate şi muşchi, suflă în iască şi scoase flacără. Adună crenguţe moarte de brad şi clădi foc. Bătrânul îl urmărea, cu ochii neclintiţi, ascultând parcă ceva de departe…

— Ce faci, uncheşule? întrebă iar Boghean.

Moş Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mâna bătrânului cornul şi prinse a chema grăbit, cu bătăi de limbă, pe vânătorii necunoscuţi pe care îi bănuia aproape, în munte. Contenea şi iar pornea, înfricoşat de moartea pe care o simţea lângă el, încleştând pe uncheşul neclintit.

Cei chemaţi nu întârziară. Boghean îi văzu suind din râpă, cu căciuli mari şi capete pletoase. Erau oameni cunoscuţi, pădurari de pe Moişa.

— Care chiamă? strigă unul.

— Veniţi aici, bădică! răcni flăcăul cu lacrimi în glas.

Puşcaşii grăbiră spre colibă.

— Ce este, măi Dăvidel?

Când văzură pe Moş Calistru, pricepură. Fără un cuvânt, Boboc, pădurarul cel scund, se răpezi. Zmulse din foc o crenguţă aprinsă de cetină ş-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creştineşte.

Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-şi cu stânga de pe plete căciulile, – pe când în codrul posomorât de amurg, în depărtate şi tăcute tainiţi, sunau aceleaşi ţâhnituri fantastice de copoi alungând căprioarele.