XII Oameni din bălţi, lângă Ostrovul lui Caliniuc
Mă aflam, în cele dintâi zile de martie, în stufurile şi bălţile de pe ostrovul Dranova. Venisem la gâşte sălbatice şi aveam tovarăşi doi pescari, unul tânăr şi unul bătrân, pricepuţi şi într-ale vânătoarei. Înaintasem până la Marea, la Ciotic şi la Olinca, aşezări singuratice şi sărace; apoi intrasem iar în stufuri şi făcusem popas şi sălaş pe-un grind, la malul unei gârle, într-o cocioabă pescărească pustie. Locului îi zicea Caraghiol şi adăpostul era al unui oarecare Timofti. Procor, pescarul cel bătrân, ştia ceva despre dânsul şi pusese stăpânire pe coliba lui cu oarecare mirare.
— Noi am crezut, zise el, că avem să-l găsim aicea pe Mocan.
— Care Mocan?
— Timofti. Are nişte oi pe-un grind, lângă Mare. S-a aşezat aicea de multă vreme şi-i merge bine. Umblă şi-n bălţi, ca şi noi. E şi vânător. Om cam rău.
— Cine?
— Timofti Mocanu. Cu dânsul nu te poţi pune. Are totdeauna la el baltag şi puşcă. Aşa că noi trăim bine cu dânsul. Am crezut să-l găsim aici. Vine la peşte, împuşcă gâşte şi le afumă. La început, când a sosit aici la noi, ne-am sfădit puţintel. Era un venetic şi ne uitam la dânsul într-o parte. Dar el striga că nu se teme de lipoveni, că are feciori la oi şi câni de la munte. A omorât şi urs.
— Cine?
— Timofti. Acolo la munte, de unde a venit el, sunt urşi, şi el s-a luptat cu dânşii. Pe urmă am văzut că-i om de treabă, măcar că-i rău. Ne-mpăcăm. În bălţi este loc pentru lume multă.
Procor bătrânul vorbea despre Timofti vârându-şi din când în când degetele-i negre şi cârligate în păru-i stufos; iar Vasia scotea de după soba de ciamur un ceaun, o tingire afumată de tinichea, nişte linguri de lemn şi două treucuţe de salcie. Ca şi cum zestrea aceasta a cocioabei ar fi fost a lui, o încărcă pe braţe, ne privi cu zâmbetu-i tânăr şi cu ochii lui albaştri şi buni, şi ieşi ca s-o spele la gârlă.
Afară de câteva rogojini aşternute pe lăiţile înguste cu maldări de papură şi ţipirig drept căpătăi, nu se mai găsea nimic în încăperea joasă. Păreţii cu lipitura crăpată şi coşcovă erau nevăruiţi. Acoperişul de stuf, legat de căpriori strâmbi, era aşezat de-a dreptul peste noi şi mirosea a fum ş-a umezeală. Era ceva aşa de primitiv şi de sălbatic, între stufuri şi bălţi nemărginite, în locuri aşa de depărtate, unde răzbisem pe căi de apă şi de uscat aşa de întortocheate, încât mă înturnai spre Procor mişcat, ca înspre un strămoş sosit din veacuri, şi simţeam în mine o bucurie adevărată că nu mai sunt între oamenii vremii mele.
— Moş Procor, mi se pare că mai avem provizii. Putem să stăm aicea mai multe zile.
— Da, răspunse cu îndoială bătrânul. La nevoie, dacă ne mai trebuie ceva, putem trimete pe Vasia la Buhaz. El poate s-aducă şi rachiu, fără să-l beie. Vasia e băiet blând şi cu frica lui Dumnezeu. Nu-i tare deştept şi nu grăieşte bine româneşte, dar altfel e cu credinţă şi voinic cât un bivol. Şi-i mai harnic decât o femeie. Muierile ca muierile se mai gândesc şi la alte prostii; dar Vasia nu se gândeşte decât la datoria lui.
Nepotul îşi vârî pe uşă obrazul pe care năşteau tuleie bălăi. Îmi zâmbi, arătându-mi din ochi lucrurile şiroind de apă, pe care le purta de o parte şi de alta, cu braţele arcuite. Se plecă adânc la uşă, ca să nu se pălească de pragul de sus. Lepădă ce-avea în mâni pe rogojina unei lăiţi şi-şi suci trupul mare spre bătrân. Îl întrebă ceva ruseşte.
— Da, da, îi răspunse moş Procor. El ştie că trebuie să facă foc, da’ntâi mă-ntreabă pe mine…
Vasia mă privi râzând şi ieşi bocănind din cizme, ca s-aducă trestie pentru foc.
— Acuma mergem şi cărăm aici lucrurile noastre, din lotcă, adăogi moş Procor. Frigem un crap şi mestecăm o mămăligă. Şi mai caut o leacă de papură pentru laiţa dumitale, ca să fie mai moale subt cergă…
Scund şi uscat şi uşor încovoiat din şele, bătrânul se strecură sprinten după Vasia. Nepotul era un uriaş pe lângă el, totuşi părea că nu se mişcă şi nu se poartă decât după semnele şi după vrăjile bătrânului. Afară, de lângă lotcă, glasul lui moş Procor, subţire şi stăruitor, umbla ca ceva viu după flăcău, care asculta câte-un răstimp neclintit, apoi iar se cumpănea spre lucrul lui, sfărmând pale de trestie, cu lovituri năprasnice.
Lumina soarelui de martie umplea văzduhul. Priveam de pe grind stuhuri şi bălţi fără de margine şi fără de ţărm, cât cuprindeau ochii în toate părţile zării. În după amiaza aceea, cea dintâi caldă, căzuse şi vântul în bălţi şi stăpânea din cer o linişte de pustie. Se auzea numai foarte slab, cu un fior, din ceaţa răsăritului, zvonul Mării.
Era un ceas de pace şi pentru noroadele bălţii. Pe grinduri şi gârle, gâştele fără de număr se hodineau. Nu tăiau arcul meu de albastru nici raţe, nici nagâţi, nici cormorani, nici lopătari. Ostroavele şi plăviile stăteau pline de neamurile de zburătoare străine sosite de curând; însă era un ceas al neclintirii, când totul aştepta parcă un eveniment însemnat.
Cel dintâi ceas de linişte deplină, în cea dintâi zi a soarelui. Simţii în preajma mea pulsaţia vieţii profunde. Se încălzeau apele până la mâlul cel negru, şi tresăreau în fund seminţele plantelor. Coloniile de buruieni mărunte se mişcau la marginea stuhului. Şi printre lintiţe şi liane vechi foiau broaştele ţestoase. Pluteau şi se mişcau fără încetare cap lângă cap şi ţest lângă ţest, între putreziciunile şi reziduurile bălţii umflate şi înspumate de ape proaspete şi soare nou. M-am retras spre casă, ca din faţa unei armii înfricoşate; ş-am închis ochii ca s-alung vedenia apocaliptică. Am rămas aşa singur în soare şi-n tăcere, până ce deodată, într-acea clipă, ca şi cum ar fi vibrat în veşnicie un semn, izbucni balta formidabil. Răcnetul broaştelor. Se deşteptau într-o scânteiere de secundă, ameninţând cerul. Şi-şi prelungiră chemarea fără sfâşit în toate vânturile, crescând necontenit, suprapunându-se şi umplând golurile de deasupra şi din lături.
Tresării. Glasul omului se auzea totuşi desluşit lângă mine, din prag:
— Poftiţi, domnia-voastră. Mămăliga-i gata şi peştele fript.
Mă trezii şi mă întorsei de departe lângă tovarăşii mei. Mămăliga era răsturnată pe un ştergar de cânepă, în vatră. Crapii, mai mult pârpâliţi, aşteptau în treucuţele de salcie, înecaţi în saramură. Foamea şi truda singure dădeau preţ acestei cine, la care luam parte slujindu-mă de degete şi stând într-un genunchi. Rachiul din sticla verde era destul de bun şi îmi dădui samă că şi paharul de multe ori e un obiect de prisos. Numai după ce isprăvirăm mâncarea, mă gândii că tovărăşia noastră are, cel puţin pentru băut apă, mijloace pe care celalţi oameni nu le cunosc. Vasia slobozi din lotcă, în ochiul limpede al blăţii, un ulcior astupat cu plută, îngreuiat cu bolovan. Când vasul ajunse în locul răcoros şi curat, flăcăul trase sfoara plutei şi dădu drumul apei. Apoi, aducând la suprafaţă cu grijă, ulciorul, veni şi mi-l înfăţişă întâi mie.
Soarele asfinţi în nouri neclintiţi şi amurgul căzu curând, rece şi umed. Stătui singur pe grind, privind, până ce se întunecă deplin, pasajele măreţe ale galiţelor şi raţelor. Cerul era plin de convoiurile lor aeriene şi de freamătul chemărilor lor. Se amestecară cu întunericul; se liniştiră. Scosei cartuşele din armă şi trecui spre cocioaba cu singurul geam luminat de focul din lăuntru. Înainte de a intra, căutai să desluşesc zvonul de peste zi al broaştelor. Nu se mai auzea nimic. Milioanele de ochi bulbucaţi priveau stelele în tăcere.
Moş Procor dormita lângă vatră, rumenit de pojarul trestiilor. Vasia înşira în preajmă straie şi pânzeturi umede şi din când în când rupea din maldărul de lângă el şi hrănea vălvătăile. Mă trăsei în umbră, pe laiţa mea, fără dorinţă, fără gânduri, fără somn, şi-i priveam ca-ntr-o mare depărtare. Într-un timp îmi părea că moşneagul doarme; dar îl văzui deodată răsărind din locul lui, cu urechea atentă.
— Ce este, Vasia? întrebă el, ruseşte. Flăcăul întoarse nasul spre uşă.
Deosebisem şi eu o bătaie, adâncă, în doaga unei luntri. Fără să se grăbească, Vasia se înălţă greoi din locul lui. Când puse mâna pe clampa de lemn, un mormăit întărâtat pătrunse din tăcerea de afară.
— Cine-i? întrebai eu cu nelinişte.
Uşa se deschise şi-n lucirea focului apăru un om scurt şi spătos, cu privirea neagră. Obrazu-i era ras, cu mustaţa tufoasă şi rotunjită. Se uita la noi neclintit şi neprietinos. În mâna stângă ţinea o puşcă cu două ţevi. Cu dreapta stăpânea de zgardă cânele, care încă mârâia.
Vasia se dădu la o parte. Moşneagul zise înturnându-se spre mine:
— Domnu’ Timofti…
Înţelesei că am de-a face cu stăpânul locului.
Mocanul aruncă spre colţul meu o privire. Mă descoperi. Îngână spre câne o poruncă scurtă. Zăvodul tăcu şi bătu din coadă. Era un animal mare şi frumos, cu pieptul alb şi cu spinarea cenuşie.
— Fără să-şi lase arma, domnul Timofti păşi spre mine şi-mi întinse mâna, mut. Răspunsei salutului său. Atât moş Procor, cât şi Vasia păreau că nu se sinchisesc de această sosire neaşteptată. Bătrânul îşi întoarse ochii spre foc; flăcăul veni iar lângă maldărul de trestii. Totuşi, în felul cum se petreceau lucrurile, nu găseam nimic straniu. Cu tot întunericul pe care-l avea subt frunte, omul sosit nu părea duşmănos. N-avea însă nici o curiozitate şi nu se simţea jignit că i-am luat în stăpânire sălaşul. Se aşeză pe laiţa de lângă vatră. Îi urmăream atent mişcările şi-i cercetam îmbrăcămintea. Purta nădragi albi de aba, scurtă de suman cu guler de berbec şi căciulă cu fundul turtit.
— Dumneata umbli îmbrăcat ca la noi, la munte…, îi zisei eu zâmbind.
Cuvântul meu – vedeam bine – îi făcu plăcere.
— Băiete, grăi el gros cătră Vasia, să curăţi frumos toate lucrurile pe care le-ai luat de după sobă şi să le pui la locul lor.
— Mai stăm şi mâne aici, interveni cu linişte moş Procor.
— Bine… încuviinţă Mocanul. Apoi întoarse ochii spre mine: Dumneata eşti de pe la noi?
Îi răspunsei cu prietinie şi el mă asculta în tăcere, cu privirile aţintite într-un colţ al cocioabei.
— Eu îs de mult venit pe-aici, începu el a vorbi după aceea; şi-napoi cred că nu m-oi mai întoarce. M-am deprins cu balta şi cu Marea. Şi am aici duşmani cu care mă lupt. Am ieşit la înserat cu puşca şi, ca întotdeauna, m-am uitat într-acoace de pe grindul celălalt, unde ţin oile. Am acolo un loc, lângă o salcie, de unde se vede fereastra căsuţei acesteia; ş-am zărit lumină. Ai venit şi dumneata în bălţi, – dar dumneata, ştiu eu, cauţi alte vânaturi. Eu nu urmăresc decât unul şi pentru acela nu cunosc hodină.
— Domnu’ Timofti caută numai lupii…, îmi lămuri cu gravitate moş Procor; şi Vasia râse cu multă plăcere cătră foc, clătinând din cap. Mocanul aprobă în tăcere, c-un semn, explicaţia bătrânului.
— Dumneata nu urmăreşti decât lupii? Mi se pare curios. Sunt aşa de mulţi lupi în stuhuri?
— Sunt mulţi.
— Sunt foarte mulţi… se amestecă moş Procor; şi strică tare oile.
— Mulţi! mulţi! zise cu admiraţie Vasia, fără să ne privească, şi zâmbindu-şi singur.
— Şi-i găseşti?
— Îi găsesc. În astă sară am ieşit cătră plavia lui Caliniuc. Mi-au adus flăcăii mei de la oi răspuns că acolo şi-au făcut vatră două lupoaice ş-au fătat căţei. Ele poate-or scăpa şi mi-or rămânea pe altădată; dar căţeii lor nu scapă. Am rânduit să aprindă stuhul. Dumneata să nu te miri, domnule, că sunt un om îndărătnic. Cu alte lighioi eu n-am nimica. Dar cu lupu’ nu mă-mpac până ce-oi pune faţa la pământ. Nu atâta pentru că-i hoţ şi-mi strică averea. Avem arme şi dulăi şi ne putem apăra destul. Dar am păţit chiar acolo, la plavia aceea, o întâmplare pe care dumneata n-ai s-o crezi. De aceea-i şi zice locului aceluia Plavia lui Caliniuc.
— A fost acolo o întâmplare mare… întări moş Procor.
Vasia se mişcă în locul lui şi se aşeză mai bine. Se vedea că aşteaptă cu bucurie istorisirea Mocanului.
— Ţi s-a întâmplat dumnitale ceva acolo?
— Mi s-a întâmplat. Aveam, acu unsprezece ani, lângă mine, un om de credinţă, cazac de neam, – Caliniuc, despre care-i vorba. Vânător bun: de la puşca lui nu scăpa nimic. Îl plăcea vânatul; dar mai tare rachiul. Şi el ştia să cheme lupii, urlând într-o oală. Aşa, după multe întâmplări şi vânători, eram ca fraţii de prietini, şi el din slujba mea nu s-ar fi dezlipit, să-l tai. Zice el în iarna aceea: Au venit porci în baltă la noi; dar lupi au venit şi mai mulţi, în preajma porcilor. Hai să mergem.
— Bine, ne ducem. Era vreme moale şi omăt puţin.
— Aicea, la noi, creşte smochin sălbatic şi iernile-s domoale.
— Căutăm şi găsim urme de mistreţ şi de lup. Alegem pândă bună. El îşi face loc într-o salcie bătrână; eu mă sui pe-un stog de fân şi mă cuibăresc bine: şi-n blană şi fân, aţipesc.
— Aud pe Caliniuc urlând în oală şi mă trezesc.
— Caliniuc râde singur, şi urlă iar, până ce-i răspund lupii.
— Caliniuc, cuget eu, şi-a băut garafa de rachiu şi are coraj. Mai bine aştepta să vie mistreţii.
— Aud lupi răspunzând; şi mă bucur. Caliniuc îi urlă iar. Ei răspund mai aproape şi simţesc că-s mulţi în preajmă şi am aşa o nelinişte. Şi când vin pe plavie între sălcii, în luciul lunii, nu-s zece, nu-s douăzeci. Îs mai mulţi, şi părul din cap mi se face ca ariciul şi-mi saltă căciula. Caliniuc trage; trag şi eu. Dihăniile urlă şi schiaună şi se înmulţesc. Se învălmăşesc şi rup pe cei căzuţi. Se adună subt salcie; vin împrejurul stogului. Zgreapţănă cu ghiarele şi ţipă de supărare. Degeaba tragem şi fără folos. Avem să isprăvim încărcăturile şi rămânem fără apărare.
— Nu mai trage, Caliniuc! strig eu. Cazacul trage şi râde. Mie nu-mi place râsul lui. Ş-aşa jucau în lună dihăniile de la stog la salcie, ca nişte demoni.
— Când a căzut Caliniuc din salcie, i-am înţeles ticăloşia şi păcatul. Nici n-am avut când clipi. S-a învălmăşit un ghem, negru, pe omăt, – şi când s-a desfăcut, Caliniuc nu mai era. Se afla în toţi lupii care ţupăiau, şi nu mai era nicăeri. Eu nu-s om fricos, dar atunci m-a cuprins groază de moarte. Iar după ce l-au mâncat pe cazac, dihăniile s-au aşezat cu cozile-n pământ ş-au prins a urla cătră mine; urlau şi râdeau ca şi Caliniuc. Pot să spun c-am înebunit până ce s-a arătat ziua. Şi de-atuncea sunt eu prigonitor de lupi. Am spus istoria asta unui alt boier care a venit aici, în bălţi, de prin părţile dumneavoastră, şi nu m-a crezut. Nici dumneata nu mă crezi, dar eu spun ce s-a întâmplat…
Mocanul avu un râs răutăcios şi scurt şi dinţii îi sclipiră în bătaia focului. Aveam în mine mai mult un fel de nedumerire. Poate gazda noastră era cu mintea cam rătăcită. Cei doi lipoveni îl priveau gravi şi serioşi.
— I-au rămas numai ciubotele…, vorbi moş Procor.
— Da, s-au găsit numai ciubotele…, încuviinţă Mocanul, ca şi cum ar fi fost vorba despre altceva. Lui Vasia amănuntul i se păru comic. Râse o clipă spre mine; apoi se-ntoarse râzând spre foc.
Căutai câteva cuvinte, care să dovedească Mocanului că poveştile se spun ca să fie crezute. Apoi îi lăudai cânele. El păru nesimţitor. Îşi ridică puşca, îngână un cuvânt de poruncă zăvodului şi se îndreptă spre uşă. Se opri o clipă, sucindu-se spre mine:
— Eu am plăcere că v-aţi oprit aicea, pe grindul meu… Vă poftesc, domnule, bună sară…
Ieşi, şi peste puţin auzii iar sunetul adânc al vâslei în doaga luntrii.
Moş Procor aşteptă o vreme cu urechea aţintită: Apoi oftă:
— Timofti, Mocanu-i om tare ş-a’dracului… îmi zise el, scuturându-şi pletele încâlcite. Şi-ndată începu a-şi aduce aminte de alte istorii ciudate şi grozave care se petrec în bălţi, fără să se mire nimeni, iar oamenii care vin de pe tărâmul celălalt nu le pot crede.
După ce tăcu el, şi Vasia adormi cu pletele-i de cânepă în spuză, mă strecurai afară pe grind, ca să văd balta subt stele. În juru-mi era linişte; însă departe, spre miazăzi, ardeau stufuri, ca-ntr-un răsărit de lună.
Urlete pierdute şi tremurate adiau dintr-acolo, şi înţelesei neagra îndărătnicie a Mocanului. Când pălea incendiul şi se stângeau sunetele acelea sfredelitoare şi poate închipuite, rămânea stăpânind din răsărit zvonul fără de istov al Mării.
