XI Gâşte sălbatice – adică numere incomensurabile

Noaptea, găzduim la malul bălţilor, în căsuţa pescarilor, cu care suntem prietini şi tovarăşi. Şi înainte de a se zări de ziuă intrăm în luntri, pe un vântişor aspru de început de martie. E vântul dinaintea zorilor şi ştiu că are să contenească la răsăritul soarelui. Cercetez orizontul: nu văd nicăeri îmbulziri de nouri. Deasupra, stelele scânteie îngheţat.

— Cucoane, avem s-avem vreme frumoasă, îmi zice, prin întunecime, Neculai Cojocaru. Şi el e vânător pătimaş şi fără îndoială cunoaşte care poate fi îndeletnicirea mea, după ce-am ieşit din casă, la priponul luntrilor. S-aude, cucoane! vorbeşte el iar, după aceea, râzând.

— Ce s-aude, Neculai?

— S-aude zboru’ gâştelor. Le-am auzit şi ast’ noapte, pe sus. Au venit întruna, fără istov. Ş-acu s-au aşezat la marginea bălţii, pe grinduri; se veselesc şi se sfătuiesc.

— De ce se veselesc, Neculai?

— Apoi, ca şi omu’, se veselesc că vine primăvara. Nu-i lighioaie care să nu se veselească pentru asta. Iar de sfat, asta-i a gâştelor. Nu este fiinţă care să grăiască mai mult. Cele care au venit mai de demult întreabă pe cele care au căzut ast’ noapte. Cum au lăsat acasă, ce li s-a întâmplat pe drum. Ce se mai aude pe la alte bălţi. Ele, dacă colindă aşa ţărmurile lumii, văd toate. Şi fac sindrofie ele în de ele şi povestesc ce-au văzut.

— Se poate şi asta.

— Aşa-i, cucoane, cum spun eu. Aşază-te mata bine, că de-acu’ pornim. Am grămădit stuh destul şi fân. Este acolo ş-o cergă de pus pe picioare. Acuma, dimineaţa-i cam rece. Şi pe baltă-i mai frig decât în sat. Subt apă mai este încă pod de ghiaţă. Acu’ pornim, cucoane; şi măcar că ceilalţi au luat-o înainte, – mai degrabă decât mine n-au s-ajungă unde trebuie. Mergem în locuri de mine cunoscute, cam în preajma soborului aceluia. I-auzi mata ce zvoană! Se frământă şi ţipă, se învăluiesc în văzduh şi iar se lasă pe grind. Acolo trebuie să fi cercat o vulpe.

Observaţia vânătorului mă izbi prin adevărul ei. În întuneric, de dincolo de stufuri, de pe grindurile gâştelor, răzbătea spre cer o zarvă întinsă, cu scoborâri şi creşteri, cu ascuţişuri mirate şi întărâtate. Năzuise într-o lature a lor vulpea, fără îndoială. Larma avea expresie numai subt această presupunere.

— Aşa se pare, răspunsei; vulpea trebuie să fie.

— Vulpea-i, cucoane. Eu spun, pentru c-am văzut cu ochii mei. Mi s-a întâmplat să stau la pândă chiar în primăvarea trecută, la marginea cealaltă a bălţii, cătră Prut. Aveam înaintea mea o limbă de pământ cu colţ de iarbă, între stuhuri. Aiestea care le auzim noi acuma îs gâliţele. Ele vin aşa de multe şi au glas aşa de subţire. Şi erau acolo, la colţul de iarbă, mii şi sute. Nici nu le mai puteam şti numărul. Stăteau des, una lângă alta. Erau ca o oaste în repaos. Eu le-aşteptam să se stârnească şi să vie asupra mea în zbor, ca să pot trage. Ş-atuncea, stând eu neclintit în luntrea mea şi acoperit de stuhuri, am văzut la marginea grindului vulpea, târându-se ca şarpele pe după nişte păpurişuri. Gâştele însă au străji, – care stau cu capetele înălţate şi priveghiază. Au simţit pe duşmancă de la o vreme, oricât de ascuns se furişa. Ş-au dat veste: Iha-iha! Asta pe limba lor se chiamă vulpe. Şi-ndată s-a stârnit zvoana pe care am auzit-o şi noi. Iar vulpea şi ea, înţelegând ce spun, c-au simţit-o ş-o batjocoresc ş-o suduie, – s-a retras ruşinată şi s-a dus să-şi cerce norocu’ în altă parte.

Tovarăşul meu era bine dispus şi mă simţii sigur şi eu de izbânda expediţiei. Pipăii în torbă, lângă mine, pacurile de tutun şi sticla cu rachiu, care sunt plăcerea cea mai mare a lui Neculai, pe lângă patima vânatului.

Când a aşezat torba în luntre, a simţit şi el în vârful degetelor darul pe care i-l aduc de obicei, – şi, după cum mi-a mărturisit altă dată, asta-i dă lui mare curaj ş-un fel de putere. Mână uşor luntrea pe apele canalului crescute după dezgheţuri. Cele două vase ale tovarăşilor mei se zăresc înegrind înainte prin cenuşiul zorilor. Bătăi de aripi şi măcăiri tresar din când în când acolo; şi părechile de raţe se înalţă nevăzute deasupra stufăriilor. Pe urmă tovarăşii mei trec spre anumite cotloane ale bălţii, pe care le-au hotărât şi le-au ales cu multă nădejde din timpul nopţii. Când nu-i mai vedem, Neculai porneşte pieziş spre nişte locuri cu care se laudă el totdeauna. Acuma tace, atent, – şi eu îmi pregătesc puşca pe genunchi.

Plutim spre răsărit. Într-acolo dintr-o dată umbrele prind a se destrăma, ş-a arde. Stelele pălesc, şi subt coloarea slăbită a cerului zăresc năluca celui dintâi cârd de raţe. Trec într-o vâjâire scurtă de aripi, schimbând cârcâituri şi fluierături moi. Sunt crihance ori sarsele, cu zboruri fulgerătoare.

Ne sar şi nouă, dintre cotoare negre de plante de apă, părechi de raţe mari. Bat apa zbucnind în sus una după alta, raţa cu măcăituri aspre, răţoiul cu huruitu-i moale cu vibraţii rare. Lumina încă nu s-a deschis; braţele ridică instinctiv arma ş-o lasă iar pe genunchi.

Apoi, după ce străbatem o cărare lungă şi îngustă printre trestii, simţesc înainte luciul unui luminiş. Îl rumenesc zorile revărsate, înflorind spre noi prin gratiile stuhului. S-a arătat deodată şi pe nesimţite ziua peste întinderile blonde, peste balta pustie, cu verdeaţa anului trecut moartă subt gheţuri. Vântul a stat şi pe zarea răsăritului fulgeră câteva clipe soarele. O geană de neguri şi nouri se lasă după aceea asupra-i, şi lucirile din juru-mi şi dinainte-mi se stâng. Peste singurătăţi a nins deodată o tonalitate sură, tristă şi rece. De pe depărtate grinduri de la margine vine, din când în când, spre mine, larma soborurilor. Unghiuri de gâliţe se înalţă, plutind sus pe deasupra apelor. Se încrucişează în toate părţile convoiurile accelerate de raţe de toate neamurile. Cerul colţului nostru de lume deodată s-a umplut de mişcare. Pasajul de dimineaţă se face c-o grabă şi c-o hărnicie nespusă; spre desimi tăinuite, ca şi cum toată lumea ar fi în întârziere.

Luntraşul mă face atent, c-un strigăt uşor şi gutural, şi deodată opreşte luntrea, alăturând-o de stuh. Am întors capul; mi-a făcut semn. Din dreapta, încă departe, sună găgăiri de gâşte mari. Par semnale scurte şi sonore de trâmbiţi: ga! – ga! Vin cătră noi, la linia stuhului. Nu le văd, dar le-aud din ce în ce mai aproape. Tresare în mine, cu sălbăticie şi nestăpânit, ritmul pasionat al inimii. Îmi pregătesc arma cu fierbinte încordare şi c-un singur sentiment stăpânitor. Căci a rămas la mal, la ţărmul lumii oamenilor, o parte din fiinţa mea, – ceea ce mă face să fiu omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celălalt, omul cel depărtat şi de demult, cufundat şi stăpânit subt întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulsează inima altfel şi-mi zvâcneşte sângele-n ochi. Acest om nu trăieşte decât clipele de faţă, c-un singur scop. Şi pentru asta aşteaptă sălbatic şi grav gâştele care plutesc găgăind peste pana stuhului.

O bătaie de puşcă sună în altă parte a bălţii. Îndată urmează alta. Tovarăşii au început a trage mai devreme. Ecourile duruie spre dealurile Prutului. Cotind pe o linie nouă, gâştele care vin lunecă spre dreapta şi găgăitul lor, în răstimpuri regulate, are alt sunet. Inima-şi domoleşte bătăile; pufnesc uşor pe nări; şi mă înfioară, vag, o simţire de invidie pentru cei care, înaintea mea, au umplut singurătăţile de vuiet.

Luntrea a pornit iar, lin. O uşoară perdea de stuh ne mai desparte de luminiş, când iarăşi tresare îndărătul meu abia auzit, semnal de atenţie. Au sosit în aceeaşi clipă la urechia mea şi de dincolo, de pe baltă, chemările afectuoase ale părechii nevăzute.

Tovarăşul meu a dat luntrii o impulsie puternică şi prelungă şi s-a tupilat. Ies lin în luminiş, cu arma gata. Aud încă o clipă şoaptele gâştelor, fără să le văd. În fundul cotului de baltă joacă raţe, în stropi. Ştiu că mai am o clipă şi voi fi văzut. Mi se zbate o reţea fumurie pe ochi şi am în mine acelaşi zbucium al celuilalt. Două găgăiri prelungi şi simultane tresar în dreapta mea, subt zidul stuhului. Cu gâturi lungi şi zboruri greoaie paserile sălbatice se înalţă; şi-n acelaşi timp, în fluturări de stropi, şi grabnic, au zvâcnit spre văzduh şi raţele din fund.

M-au simţit gâştele întâi şi m-au surprins. „Erau cam departe ş-în dreapta… îngân eu cătră luntraş. N-am putut trage…” Şi-mi fac, cu ruşine şi înfrângere, şi alte raţionamente şi socoteli de scuză, ca şi vulpea de lângă grindul galiţelor. Rămân, privind sombru. Aud altă pocnitură depărtată de la tovarăşii mei. Ascult fără nici un scop şi fără noimă găgăitul gâştelor care au scăpat şi se depărtează; când, împletindu-se cu chemările lor tot mai slabe, alte chemări nouă, în creştere, îmi lămuresc înţelegerea şi-mi chiamă atenţia şovăitoare.

— Din dreapta! îmi şopti luntraşul.

Veneau drept în spre mine: două, alăturea. Dădeau din când, în când, fără grijă, drumul chemării lor muzicale. Fâlfâiau rar peste stuhuri. Alunecară cătră luciu, cu aripile întinse. Puşca izbucni. Căzură amândouă, sfărmând balta. Una se zbuciumă, plesnind unda cu aripile desfăcute, în spasmurile din urmă; alta, dreaptă pe apă şi înotând, puncta neliniştită împrejurimile cu pliscu-i portocaliu şi năzuia spre desimea trestiei.

— A doua-i aripată numai. N-o lăsa, cucoane. Scapă-n stuh…

Nu pregetai să descarc a doua oară arma, pe când luntraşul silea cu vâsla spre sălbăticiunile căzute. Gol de emoţiune şi cuget, numai cu bucuria aspră şi simplă că, în sfârşit, un eveniment mare s-a produs, îndeplineam mişcări reflexe, rupând arma, trăgând cartuşe şi-ncărcând-o din nou şi pregătind-o şi, probabil, râzând. Da, fără îndoială că omul din veacuri râdea, un râs împietrit şi crispat, care samănă cu masca morţilor. Când se petrecuse toată întâmplarea? A avut loc dintr-odată, pe neaşteptate şi brusc, într-o clipă din veşnicie. Fără pricină şi fără scop; căci cel care-şi reia de la ţărm personalitatea abandonată nu obişnueşte să mănânce vânatul, ca strămoşii al căror râs îl are pe obraz.

Luntraşul urmăreşte cu ghionderul gâsca rănită. Rezistenţa ei nu îmbracă nici o mască tragică. E mlădioasă şi tăcută. Se fereşte, lunecă prin stuh; apoi se dă afund în apa limpede, cătră podul de ghiaţă. Labele ei rozate bat apa de jos în sus. O văd în valul tremurător diformată şi multiplă. Ghionderul o ajunge ş-o trage îndărăt; o loveşte ş-o aduce c-o aţă de sânge la luntre. A murit fără să scoată un sunet şi cade îndărătul meu lângă tovarăşa ei, sunând plin în doaga vasului.

Urmează o discordare trudnică şi ţigări fumate frăţeşte şi fără gânduri, în ascunzişul trestiilor, la pândă. Ştiu că lui Neculai îi face plăcere şi sticla de rachiu şi i-o întind. Apoi stau neclintit, aşteptând alte zboruri de sălbăticiuni, pe deasupra stufăriilor, în ziua sură şi-n aerul curat. Cârduri de raţe trec încă. Se învăluie de pe grindurile din margine gâliţele. Din tumultoasele lor mii se desprind unghiuri după unghiuri şi se înalţă la cer, cătră miazănoapte. Din când în când gâştele cele mari plutesc peste stuhuri, găgăind.

— Acestea îşi caută loc pentru cuiburi…, îmi lămureşte luntraşul. Dar cele mai multe nu se opresc aici, ca şi gâliţele. Se tot duc înainte…

Are el dreptate. Se tot duc înainte. Aicea fac numai scurt popas. Nopţile de început de primăvară vibrează necontenit de chemările lor. Vin şi trec în fiecare noapte mii de mii, aici şi pretutindeni, pe tot emisferul nordic. În fiecare noapte umplu cerul, plutind pe aripile lor puternice şi neostenite. Când, într-un târziu, încercăm a aborda cătră o margine de grind, văzduhul se cutremură de aripile şi rumoarea lor, ca de vijelie. Mulţimea lor trece de numerele minţii omului şi întunecă cerul. Aşa plutesc pe văzduh, poposesc şi trec pe toată aria unei jumătăţi de pământ. Oamenii au foarte vagă cunoştinţă despre aceste popoare ale aerului ş-ale apelor. Ei trăiesc în târgurile lor şi se socotesc mulţi şi puternici. Pe când paserile necunoscute şi fără număr, stăpânitoare a tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, tainică şi formidabilă. Omul, vulpea şi hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privindu-le cu spaimă mulţimea de pe grind. Acestea, şi altele, şi altele, în nopţi şi nopţi, fără întrerupere şi răgaz, pe senin şi furtună, trec spre mările cele libere de la miazănoapte. Acolo sunt marile singurătăţi albastre pe tărâmul celălalt, unde nu răzbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic, se întâlnesc şi petrec gâliţile egiptene şi gâştele cele mari care trec pe-aici, gâştele cele negre, cele cu aripile violete şi gâştele albe ca zăpada, gâştele gotce şi cele cu pinteni la aripi, şi toate gâştele celor o mie de soiuri. Se amestecă cu ele alte o mie de soiuri de raţe şi alte mii de soiuri de paseri de apă; şi pinguinii îmbrăcaţi în frac, autohtoni binevoitori, le primesc cu discursuri, privindu-le cu bunăvoinţă. Iar la echinocţiul de toamnă se întorc pe drumurile pe care de sute de mii de ani generaţiile lor le străbat fără încetare.

— Neculai, zic eu tovarăşului meu; să ştii că sălbăticiunile acestea au vieţuit pe pământ înaintea noastră, ş-au să vieţuiască şi când noi n-om mai fi de mult.

— Care noi, cucoane? întreabă cu oarecare nedumerire Neculai.

— Noi, oamenii. Să ştii că degeaba le puşcăm. Lor nici nu le pasă şi se duc în împărăţia lor, pe tărâmul celălalt.

— Oare, cucoane, aşa să fie? Este o împărăţie a lor, pe tărâmul celălalt?

— Este. Şi noi acolo nu ne putem duce, pentru că suntem nemernici şi legaţi de pământ…

— Se poate…, grăieşte Neculai privindu-mă lung şi semnificativ. Eu cred, cucoane, că ceilalţi boieri n-au făcut ispravă mai bună decât noi. Am mers bine ş-am prins câteva sălbăticiuni. Ar fi vremea să ne întoarcem la mal.

— Să ne-ntoarcem, consimt eu descurajat. Cred că n-au făcut nici ei ispravă mai bună. Iar sticla aceea poţi s-o bei toată, ca să prinzi coraj. Căci gâliţele, când ne-or vedea că ne retragem, au să facă zvoană în limba lor ş-au să ne suduie din cer până-n pământ. Îs multe şi nu le pasă de oameni.