IMaică-mea era mare farmazoană

E vorba de o vreme destul de depărtată, când încă nu încheiasem primul deceniu al vieţii mele. Fiindcă iubeam foarte mult poveştile şi pe moş Ilie, făcusem cunoştinţă de-aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care meşterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scenă antică în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere duble şi bacante încununate cu flori, care dănţuiau. Totdeauna stam şi cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbrăcat oamenii aceia. Pe urmă îmi vâram în chisea nasul ş-o mână şi mă duceam să caut pe povestitorul meu.

De la acest moş Ilie am auzit cea dintâi istorisire de vânătoare şi cu acest prilej m-am încredinţat că mama nu e-n stare să preţuiască cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure şi îndoielnice.

Era într-o după-amiază de toamnă târzie. Dimineaţa, scânteiase în grădină şi pe acoperişuri o brumă groasă şi-ngheţase în teuci apa găinilor. Moş Ilie ieşise în ogradă cu cojocu-n spate şi fuma din luleaua cea scurtă, ca să se încălzească la nas. „De acu, cuconaşule, şi iarna-i aproape…” îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare şi de un fel de taină.

L-am întrebat, înălţându-mi spre el nasul:

— Se poate, moş Ilie? Eu n-o văd nicăirea.

— N-o vezi încă, da’ să ştii mata că-i după dealurile şi pădurile celea. Într-o noapte pune caii la sanie şi vine la noi.

— Cum?

— Pune caii la sanie şi vine. Are ea vânturi în chip de cai; şi-i mână c-o puhă5 lungă de cânepă; şi ei nechează şi strănută omăt şi viscol. Când trece, s-aude; dar de văzut, n-o vede nimeni.

— N-o vede?

— Nu, c-aşa-i rânduiala ei de la Dumnezeu…

Am rămas pe gânduri, uitându-mă numa-ntr-un ochi ca raţa la uliu, spre dealurile şi pădurile cele de departe. Era acolo o pâclă albăstrie, care-nchidea o lume fantastică, pe care eu încă n-o cunoşteam. În după-amiază liniştită pâcla aceea era tot acolo şi eu o observam din cerdacul casei, cu gândul la vorbele de dimineaţă ale bătrânului. În livadă cădeau frunzele nucilor, c-un fel de grabă, parcă se strângeau şi se puneau la adăpost pentru vremuri grele.

— Moş Ilie, da’ dumneata ai fost acolo?

— Unde?

— Acolo, după dealuri şi după pâclă.

— Se-nţelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici.

— Aşa? Atunci poţi să-mi spui dacă pe acolo sunt vânători…

— Ce să fie?

— Vânători, moş Ilie…

Îmi făcusem eu socoteala că după păduri şi pâclă trebuie să fie ţara vânătorilor ş-a poveştilor.

— Cum să nu fie, cuconaşule? îmi răspunse bătrânul, săltându-şi cojocu-n spate şi scoţându-şi din chimir luleaua; sunt vânători pe acolo care nu se mai află pe lume. Şi eu, dacă vrai să ştii mata, am fost vânător pe acele meleaguri. Şi pe urmă am venit aici, la târg, şi m-am făcut slujitor în ogradă la cuconu Alecu. Da’ eu, acolo, am fost vânător mare.

— Atuncea trebuie să fi văzut iepuri.

— Cum nu!

— Iepuri adevăraţi, moş Ilie; de cei care fug pe câmp, nu de cei morţi.

— Se-nţelege că iepuri adevăraţi. Când ieşeam eu cu puşca, săreau ca lăcustele, şi puşcam o mulţime.

— Când? vara ori iarna?

— Ba toamna, chiar aşa, ca pe vremea asta.

— Atuncea, moş Ilie, trebuie să fie frumos pe acele locuri, şi trebuie să fie şi alte multe jivine. Când te-i duce acasă la babă, să mă iei şi pe mine, ca să văd şi eu o vânătoare.

— Se poate, cuconaşule, de ce nu? Şi eu chiar pot să-ţi spun o întâmplare cu o vânătoare, pe care-am avut-o în viaţa mea; da’ nu mai am tutun de pus în lulea şi mă cam strânge-n spate frigul ista, măcar că am cojoc…

Eu am lămurit pe dată toate greutăţile:

— Ştii ce, moş Ilie? intră dumneata-n bucătărie; acu nu-i nimeni acolo; eu mă duc prin casă şi vin numaidecât să-mi spui povestea…

După ce am intrat în odaia tatei şi m-am uitat puţin la cântăreţii antici şi la bacante, m-am coborât la bucătărie şi m-am aşezat pe un scăunel. Moş Ilie s-a chincit lângă vatră, şi-a pus un cărbunaş în lulea. Pâcâia cu gust şi pufăia fumul pe horn.

Eu aşteptam o minunată poveste vânătorească. Asta a fost cea dintâi.

— Unde s-a-ntâmplat, moş Ilie?

— La noi, acolo, în codru la Chiţoc. Îmi vine mie aşa într-o zi gust de vânat. Şi cum îm vine gust de vânat, iau eu puşca ş-o şterg frumos, ş-o încarc cu câte-o măsură de praf şi una de poşte. După ce-ncarc puşca, chem capauca6, dar, nu-i dau nimica de mâncare, ca s-adulmece mai bine urma, – şi intru cu dânsa în pădure. Acu’, după ce intru în pădure, mă iau pe-o cărare. Şi, după ce mă iau pe cărarea aceea, ajung la o râpă. Numai ce văd că Fâţa pune botu-n pământ, ş-o porneşte răpede, parc-o trăgea cineva cu aţa.

— Aşa o chema pe capaucă?

— Da, că era iute ş-a dracului… Nici n-aveam nevoie să-i dau de mâncare, că se hrănea ea singură. Dar, oricât vânat mânca, nu se-ngrăşa niciodată. Aşa ajung eu la râpa aceea, ş-o porneşte Fâţa, şi n-o mai văd; da’ o aud îndată dând glas: ţah-ţah! subţire ca dintr-o muzicuţă… Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmătură la râpa porcului: acolo era ţiitoare ştiută pentru capre şi mistreţi. După ce ajung acolo, stau, aştept, – aud glasul capaucei mai depărtat, în loc să s-apropie. Mai aştept ce mai aştept, aud ţăhnitul capaucei statornic. Ce să fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea să iasă din culcuş. Mă furişez răpede pe-o potecă şi ţin drumul drept spre locul unde suna bătaia căţelei. Socoteam că nu-i departe – dar am suit ş-am coborât, ş-am intrat în nişte prăpăstii şi-n nişte tăuri, pe unde nu mai fusesem niciodată în zilele mele. Stau şi mă uit împrejur, nu cunosc nimica, parcă ieşisem pe tărâmul celălalt. Da’ aud îndârjit glasul Fâţei.

Şi numai ce văd pe o creangă de plop uscat, într-un părete de râpă, o dihanie înfricoşată. Avea urechi şi ochi de om şi căsca o gură mare cât un bot de oaie… Şi tot făcea urât când la mine, când la capaucă. Mult n-am stat pe gânduri. Am pus puşca la ochi şi, când am aprins, a şi venit grămadă la pământ, şi căţeaua a fost asupra ei. Da’ când a răcnit o dată, mi s-a părut că-i glas omenesc şi căţeaua s-a dat chelălăind înapoi. Când m-apropii, îşi dăduse suflarea şi se uita la mine cu ochii holbaţi. Stăteam eu şi mă gândeam şi mă sfiam să pun mâna pe dânsa. Să fie pasere, – avea într-adevăr aripi, dar se uita şi ţipa omeneşte. Am stat eu mut şi m-am gândit, ş-am zis aşa în gândul meu:

Că-i o biată lighioaie de prin codrii cei pustii ş-o venit la moartea îi…

Ş-am lăsat-o acolo şi m-am întors cu capauca la lume şi nu ştiu nici azi ce-a fost asemenea minune…

Ascultând povestea moşneagului, eu eram numai ochi şi numai urechi, cuprins ca de-o înfiorare. Povestind, moş Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Aşa încât niciunul, nici altul n-am băgat de samă intrarea mamei în bucătărie. Probabil că asculta de mai multă vreme. Când întoarserăm ochii spre ea, o văzui zâmbind. Moş Ilie scuipă răpede în lulea, îi închise căpăcelul de alamă ş-o vârî în chimir.

— Frumoasă poveste, moş Ilie, zise mama, însă cam lungă, şi mi se pare că mâne e sărbătoare şi sunt de făcut pe-afară o mulţime de treburi…

Moş Ilie îşi plecă umilit fruntea şi se strecură pe uşă, săltându-şi în spate cojocul. Pândind când nu mă băga mama în samă, mă strecurai şi eu în urma lui şi-l găsii în grajd, ţesălând calul. Poate era prea ocupat şi nu mă vedea, căci deocamdată nici nu întoarse ochii spre mine. Se plecă la urechea calului şi-i spuse câteva vorbe, destul de tare ca să pot auzi şi eu:

— Mare farmazoană7 îi cocoana asta Profiriţa…

Am încercat să-i cer câteva lămuriri asupra cuvântului acestuia nou, dar n-am izbutit să scot decât mormăiri nedesluşite. Era de tăiat lemne, era de cărat apă, – nici nu mai ştia pe ce lume-i de atâta treabă.

Sara, la masă, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei pustii. Eu aveam încă în mine fiorul necunoscutului, şi mama găsea cu cale să râdă!

— Şi m-am mirat, sfârşi mama uitându-se la mine pieziş, că-n bucătărie mirosea a tutun de cel bun…

Atunci m-am roşit până-n albul ochilor şi mi-am plecat năsuşorul în farfurie. Nu ştiam ce înseamnă vorba moşneagului, dar am admis şi eu, în mine, că mama-i o mare farmazoană, adică nu înţelege poveştile şi are mirosul prea ascuţit.