II Ucenicie, într-o breaslă veche

Era în ziua de 27 Martie 1894, – a treia zi după Buna-Vestire. Această dată am izbutit s-o statornicesc după toate metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. Ziua despre care vorbesc are o importanţă deosebit de mare pentru mine, deoarece un băieţandru, al cărui nume este ş-al meu, ieşea întâia oară cu puşca în luncile Siretului. Se pare că eram eu însumi; fără îndoială însă că era cu totul altcineva. Copilul de odinioară nu mai este de mult. Îi păstrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n mormântul unui album. Din cele multe ale fiinţii aceluia mi-a rămas transmis intact mai ales instinctul acela, care-l scotea aproape inconştient, din îngrămădirea unui târguşor, spre lumina de primăvară a câmpiei şi spre luncile Siretului. Şi amintirea acestor clipe de taină şi de ucenicie este tot aşa de importantă şi tot aşa de rară, ca şi oricare dintre faptele fiilor omului. Va pieri şi ea ca toate. Ar fi deci un fapt istoric numai prin prezumţia trufaşă de a-l impune atenţiei. Nu-i decât o privire curioasă spre lumea umbrelor de odinioară, de-acu câteva zeci de ani ori de veacuri, căci data pe care-am statornicit-o n-are de fapt nici o importanţă.

Băieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum băgase de samă că fac vânătorii cei bătrâni. Umbla harnic, cu ochii aţintiţi spre licăriri de ape şi spre zăvoaiele Siretului. Îi lucea soarele în ochi şi i se răsfrângea în suflet. În bucuria aceasta a luminii ş-a spaţiului se amesteca o hotărâre nedesluşită să urmărească şi să fulgere de departe vietăţile sălbatice care fug de om. Fantazia lui năştea scene arbitrare de vânătoare, care-l făceau fericit o clipă.

Merse o vreme în lungul unei căi ferate, pe subt fire de telegraf, în care cânta uşurel vântul. Apoi trecu pe malul unui canal adânc, în fundul căruia curgea apa unui pârău, spumoasă, printre pojghiţi de ghiaţă. Ochii lui aţinteau zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce coloare cafenie, subt fumegări străvezii. Erau un ţărm de visuri, unde încă nu-i călcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea târgului vânători bărboşi, care vorbeau de vulpi şi lupi, iepuri şi vidre, sitari şi raţe. Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umăr, în seri de vară, pescari ţigani, cu peşte puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş pe care l-au prins cândva, sub sălcii, întrun loc ascuns pe care numai ei îl ştiu.

În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispăruseră. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a târguşorului de provincie căzuseră în întuneric, ca păpuşile în cutia lor. Din adâncimile subconştientului, un fior necontenit tremura cătră suprafaţă. Toată fiinţa lui era liberă şi atentă. Atentă vânătoreşte, – deşi expediţia aceasta era întâia, deşi ochii lui nu văzuseră încă vânatul viu.

Cum mergea pe canal, i se desfăşură în dreapta câmpia mlăştinoasă, dezgheţată şi plină de apă. Pe creţurile subţiri ale bălţii aceştia, la depărtare de cinci sute de paşi spre cantonul drumului de fier, înegriră raţe care înotau şi băteau din aripi în stropi de soare. Băiatul se opri cu zvâcniri de inimă. Când să fi apărut raţele pe baltă? Când a pornit pe canal, nu se vedeau. Poate să fie însă paseri domestice. Să vedem.

Fără o clipă de îndoială, după ce trage puşca din spate şi-i ridică oţelele, – coteşte spre dreapta şi intră în baltă, împotriva raţelor. De cizmele lui până la genunchi, bine unse, e foarte sigur. De aceea rămâne mirat când simte între degete şi sub tălpi apa rece ca ghiaţa. „Trebuia să le ung mai bine…” mormăeşte el, privind încordat şi serios spre raţe. Şi păşeşte înainte, primind situaţia – şi apa.

Raţele evoluau fără grijă în apa limpede şi rece. Apoi se înşirară una după alta şi întoarseră pliscurile spre omul care venea spre ele încălţat cu ghiată.

Îl primiră până la distanţa potrivită, care este totdeauna mai mare decât bătaia puştii. Lucrul acesta băiatul nu-l ştia. Şi rămase foarte emoţionat, privindu-le cu ochii măriţi, cum se înalţă măcăind, cum descriu un arc spre marginea bălţii, cum înclină iar cătră el, apoi trec şi cad lângă canal, în locul unde a simţit cel întâi fior al apei. Le face iar faţă prin balta până la genunchi, şi tremură în el o bucurie iute, că are de-a face, în sfârşit, cu vânatul visat. Raţele se zvârl iar pe-o scară nevăzută în aer. Îşi înclină iar zborul spre baltă. Fac un ocol prin dreapta, ca şi cum ar vrea să-şi deie bine samă cu cine au de-a face. Ocolesc şi prin stânga. Şi zborul lor fulgeră tremurat pe luciu. Apoi se ridică spre soare şi trec în aburii de pe luncile Siretului. Ochii băieţandrului rămân cu uimire aţintiţi într-acolo, până ce descopăr subt cer cârdurile de sălbăticiuni. Le urmăreşte zborul înclinat spre zăvoaie. La cârdurile acelea mari s-au alăturat şi raţele de-aici. Acolo sunt cotloanele cele minunate pe care le-au descoperit vânătorii şi cătră care a pornit şi el în dimineaţa aceasta de primăvară. Acolo trebuia s-ajungă cât mai degrabă.

Zgomotul pe care-l face apa-n cizme, când calcă, nu-l bagă de samă decât într-un târziu. O clipă numai îşi închipuie c-ar trebui să se oprească, pentru a rezolva problema. Poate-ar fi mai bine să umble desculţ, cu ciubotele în geantă. Nu are însă nici o clipă de pierdut, şi grăbeşte pasul.

Cea dintâi experienţă îi arată că locurile largi nu sunt prielnice vânătorului de baltă. Deci zăvoaiele cu ascunzişuri şi perdele de lozii sunt neapărat trebuitoare ca să poţi împuşca raţe. Ca să fii vânător, trebuie să ştii asemenea lucruri. E necesar însă să te deprinzi şi cu apa-n cizme.

Din canal zbucneşte măcăind, cu bătăi de aripi, o păreche de raţe mari. Îi trec pe dinainte la o zvârlitură de băţ. Puşca însă i-i în spate, cu cucoaşele lăsate. O scoate şi o ţine goală pe braţe, cu atenţia agerită. Dar în canal nu s-aşează mai mult decât o păreche de raţe.

Iată şi luncile cele mari ale Siretului; şi gârlele cu ape sporite. Şi cu bălţi în toate scobiturile pământului, între zăvoaie. Iată şi cel dintâi cârd de raţe, vâjâind prin văzduh. Nagâţi se ridică din smârcuri şi fâlfâie rar, mieunând prelung. Cine ştie ce pasere va fi fiind aceasta, care zboară aşa legănat şi pe departe. Un cârdişor de răţuşti cenuşii săgetează la linia sălciilor şi, rupându-şi brusc zborul, cad cătră o baltă.

Porneşte tulburat într-acolo. Intră între sălcii bătrâne abia înmugurite; îşi face drum cu violenţă prin mladă deasă şi vreji uscate de mure. Gâfâind, vede tulbure balta prin pânza huceagului8. Înegresc pe luciu, aproape, răţuşti neliniştite. L-au simţit, se înalţă cu chemări subţirele, cu scântei în aripi. Când răzbeşte la malul pustiu, se găseşte singur şi-şi vede în balta limpede imaginea colţuroasăşi schimbătoare.

Gâfâie ca după o sforţare penibilă, şi bătăile inimii se alină odată cu apa. În oglinda vânată îi rămâne neclintită icoana severă şi tristă, ca a strămoşilor care i-au lăsat fiorul din adâncuri. Ca şi dânsul, aşteptau şi ei în trecut, în timpul fără număr, pe malul altei bălţi. Ca dânşii, şi el, n-are gânduri. Are numai atenţie şi aşteptare, cu ochii rotunzi.

Trece domol malul bălţii. Caută din ochi alte desişuri de lozii, cu alte scânteieri de oglinzi. I s-arată deodată într-o cotitură Siretul cu ape mari, curgând în singurătate. Zboruri de sălbăticiuni se înclină spre el – dar şi ele sunt ale singurătăţii. Totu-i nou şi curat subt cerul ca toporaşul. Mâlurile proaspete încă n-au fost călcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor îmblânzite. Apele samănă cu cerul şi în fundurile lor albesc nouri. Prin văzduh şi pe unde au trecut numai paseri libere şi străine. N-au lăsat urme. Vulpile, bursucii şi iepurii zăvoiului le privesc cu ochi neclintiţi şi înţeleg că ele au adus primăvara. Bălţile nouă ale dezgheţurilor, braţele vechi de Siret, colţurile de luncă şi dumbrăvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci acum le vede întâia oară. Şi toate într-adevăr sunt altele, cum n-au mai fost niciodată şi cum nu vor mai fi în acest colţ de pământ. E o privelişte unică, o clipă trecătoare. Şi copilandrul îşi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simţire pe care n-a mai încercat-o şi care va rămâne în el ca un cristal al amintirii.

Totuşi nu-i singurul om între zăvoaie, dumbrăvi şi ape. Aude în dreapta, într-o salcie bătrână, bătaia unei ciocănitori. O păreche de hulubi sălbatici s-au înălţat cu plesnituri de aripi dintr-un fund de cărare şi, de subt zborul lor spăriat, înaintează împotrivă-i doi vânători cu armele pe braţe. Au aripi albastre la pălăriile ţuguiate. Şi, deşi cu mult mai în vârstă decât el, sunt oameni tineri, fără de mustăţi. Amândoi sunt oacheşi şi cu privirile negre îndrăzneţe.

Ucenicul se simte intimidat şi mic faţă de nişte vânători vechi, fără îndoială, cu experienţă şi cu multe victime la răbuş. Cartea isprăvilor lui e albă şi abia azi nădăjduieşte să-i puie un semn. Înţelege că de la asemenea tovarăşi are totul de învăţat. Începutul zilei i-a dovedit că sălbăticiunile sunt viclene şi biruinţa asupra lor se câştigă cu anumite meşteşuguri.

Se opreşte ş-aşteaptă. E fericit când vede pe străini zâmbindu-i, şi glasul salutului lor are o melodie plăcută. Unul din ei, cel mai în vârstă, poartă aninată de torbă o raţă; şi cum se opreşte, se întoarce şi se aşază aşa fel ca să se vadă vânatul.

— Asta-i raţă de cele mari… rosteşte învăţăcelul, cu seriozitate şi ca un desăvârşit cunoscător.

— Da, răspunde c-un fel de nepăsare vânătorul. Am împuşcat-o la zbor. A mai căzut în zăvoi una, pe care n-am putut-o găsi. Dumneata n-ai făcut nimic?

— De-abia am venit… se grăbeşte să răspundă ucenicul. Apoi adaogă îndată, fără şovăire: De data asta încă n-am împuşcat nimic.

— Şi noi, în alte rânduri am fost mai norocoşi… încheie cel de al doilea începutul de convorbire.

Pe cel cu raţa îl chiamă Alecu. Pe cel mai mic Coca. Sunt feciorii unui proprietar din împrejurimi. Au şi câni, acasă, şi sunt vânători vechi. Puştile lor, pe care învăţăcelul se grăbeşte să le cerceteze cu admiraţie, nu sunt de multă vreme venite din Anglia şi au o bătaie excelentă. E bine să ai o puşcă bună, deşi asta n-are mare importanţă. Ochiul este totul şi siguranţa mânii.

— Şi mai ales nu trebuie să te emoţionezi… complectează Alecu. Dumneata te emoţionezi?

— Nu mă emoţionez niciodată, mărturiseşte ucenicul şi se miră el singur de răspunsul său.

— Acum cum facem? întreabă Coca. Ar fi poate bine să stăm la pândă la două bălţi deosebite. Dacă vin raţe aici şi tragem, – se duc dincolo.

— Cred că-i bună ideea… acceptă ucenicul, şi-şi însamnă în cap cea dintâi strategie vânătorească.

— Facem şi asta… intervine Alecu, ca cel mai în vârstă; dar întâiu n-ar fi rău să căutăm bălţile care ne-au mai rămas.

— Nu trebuie însă să ne vadă şi să ne simtă… obiectează ucenicul. Îşi mişcă în cizme degetele şi le simte ude şi călduţe. Cea dintâi păţanie cinegetică doarme în el ca-ntr-un mormânt.

Hotărăsc să caute bălţile, bineînţeles cu mare luare aminte şi mare pază. Înainte de a porni, Alecu scoate ţigări. Învăţăcelul primeşte una. O primeşte ca un vechi fumător, deşi tutunul nu i-a otrăvit niciodată gura. Ameţit şi cu capul deodată tulbure, ascultă cu admiraţie neprefăcută istorisiri de vânătoare ale celor doi fraţi. Ei sunt mai ales vânători de iepuri şi prepeliţi, dar le place să iasă şi la raţe. Vânat, însă, foarte frumos şi interesant, e sitarul.

— Noi avem un câne foarte bun la sitari… explică Alecu. Dumneata ce rasă ai? Al nostru e seter.

— Ş-al meu e tot seter… răspunde ucenicul, c-o mare dorinţă să aibă şi el asemenea câne.

— Ai împuşcat mulţi sitari?

Ucenicul se gândeşte, uşurel încruntat şi numărând în gând.

— Eu, vorbeşte iar cel mai mare dintre fraţi, nu pot să spun c-am împuşcat prea mulţi. În cea mai bună zi mi s-a întâmplat să fac şase părechi…

Băiatul îl admiră fără să bănuiască nici o clipă că tovarăşii lui ar putea fi în aceeaşi situaţie faţă de dânsul. Stăpânit şi grav în faţa naturii ş-a vânătoriei, el apărea redutabil celor doi tineri înfocaţi şi vorbareţi.

Trecură înspre bălţile şi zăvoaiele fără nume; se strecurară spre jocul cârdurilor de raţe c-o luare-aminte impresionantă. Fără nici o îndoială însă că şi ceilalţi doi erau în cea dintâi zi a lor de vânat. Raţele sfărâmau balta şi umpleau de fulgere negre cerul. Erau multe şi de toate soiurile. Se amestecau gotcele cu cele de şuvoi, cânipiile şi răţuştile; măcăiau, şuşuiau şi cârcâiau pe felurite tonuri şi zborurile lor în lungul Siretului şi de la baltă la baltă păreau jocuri uşoare şi neostenite – înspre care zadarnic bubuiră în câteva rânduri puştile englezeşti ale celor doi fraţi. Ucenicul le număra greşurile c-o bucurie ascunsă. Avea şi el dreptul să greşască cel puţin tot atâtea lovituri.

În sfârşit, se opriră tustrei, cu aceeaşi mândrie şi încredere, la malul Siretului, pe-un braţ vechi cu ape umflate, – şi Alecu îşi reîncepu faţă de străin povestirile unor isprăvi însemnate. Era vorba de alte dihănii şi de sălbăticiuni despre care ucenicul auzise numai din nume. Ca şi pentru sitari, urmă să păstreze o rezervă prudentă, răspunzând atât cât trebuia ca să-şi salveze onoarea. Şi, fumând o nouă ţigară, dorea cu violenţă o împuşcătură miraculoasă care l-ar fi ridicat deodată şi definitiv din nemernicia lui.

Dorinţele mari de multe ori au răspunsuri neaşteptate. Cum stăteau subt sălcii, într-o scobitură de mal, veni asupra lor stolul de raţe cu sunet de vijelie şi căzu în cuibul de soare din apă. Învăţăcelul aplecă puşca şi le fulgeră. Balta le zvârli pe toate iarăşi spre cer, afară de două, care rămaseră palpitând în fierberea luciului.

Le aţinti cu uimire şi cu bucurie înfricoşată.

„Rămân la adânc şi departe…” observă Coca, nu fără puţină răutate. Ucenicul îl privi cu gravitatea strămoşilor lui; şi, fără să stea nici o clipă în cumpănă, cu mişcări iuţi, îşi trase cizmele şi-şi azvârli de pe el hainele. Intră în baltă; îmbrăţişă apa de ghiaţăşi înotă în zvâcnituri şi stropi spre raţe. Le cuprinse cu stânga; se întoarse în loc şi mână la mal trofeele, cu dinţii încleştaţi şi cu privirile aspre.

Cei doi fraţi îl urmăreau cu respect şi îndoială.

Aveau a face desigur c-o fiinţă rară. Stăpânindu-şi tremurul fălcilor, învăţăcelul îşi trase pe el cu aceeaşi iuţeală hainele şi cizmele şi-şi anină cu grijă la torbă cele două paseri împuşcate. Erau raţe albe de şuvoi, cu pete negre şi cu sfârcurile aripilor încrucişate. Sentimentul de milă era în el cu desăvârşire absent, ca şi în cei dintâi vânători ai lumii.

După ce-şi potrivi torba la şold, îşi înălţă privirile spre alte zboruri de raţe, şi văzu nouri negri viforoşi grămădiţi asupra asfinţitului. „Vine dintr-acolo furtună…” prooroci cel mai mare dintre fraţi. Şi un tunet depărtat mormăi în fundurile cerului. Colibă omenească nu se afla în singurătăţile bălţilor de la Siret; peşterile din lutul malurilor de mult le mâncaseră şi le surpaseră apele; aşa încât se vedeau singuri şi ameninţaţi de sprânceana asfinţitului, între şuvoaie şi bălţi. Se despărţiră brusc, făgăduindu-şi o altă întâlnire vagă, – şi băiatul porni în fugă spre casele oamenilor, ţinând strâns îmbrăţişate cele dintâi jertfe ale libertăţii. Nourii asfinţitului creşteau, îmbulzindu-se spre creştetul bolţii. Astupară în curând soarele. Ş-odată cu fulger şi tunet, se abătu dinspre munţi furtuna năprasnică a primăverii. Veni întâi cu vârtejuri de pulberi; apoi cu ape despletite, izbind văzduhul asupra pământului. Mlădios şi îmbujorat după baia în apa vie a singurătăţii, ucenicul însă sosise între oameni, şi căta printre cei de casă cele dintâi victime, cărora să le istorisească cea mai măreaţă ispravă care s-a întâmplat pe lume.