III Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu

Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an întreg vânătoresc. O campanie destul de săracă, cu destul de puţine biruinţi, bogată însă în învăţăminte şi-n observaţii personale.

Sitarii trecuseră prin cerul de amurg al unei poieni ca nişte lilieci enormi; împuşcăturile se prelungiră în ponoare profunde – şi liniştea reveni ca un val moale: singura victimă a serii de primăvară era băiatul, jignit de zborul frânt şi perfid al paserilor străine cu cioc lung şi ochi spărios, străbătut însă până în cele din urmă fibre ale fiinţii de noutatea naturii ş-a propriului său suflet.

Prepeliţile şi cristeii, în după-amiezi fierbinţi de vară, fură iarăşi prilej de împuşcături spăimântate. Erau un vânat uşor, după spusa puşcaşilor bătrâni – însă, fără ajutorul cânelui, omul nu poate face mare ispravă. Din excursiile lui pe mirişti se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai stăruitoare că vârsta şi experienţa au dreptate şi că neapărat trebuie să capete ori să fure de undeva un pui de prepelicar. Moş Nechita Puşcaşu îi transmisese chiar credinţa că numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat. Pentru a-i dovedi aşa ceva, îi istorisise mai multe poveşti din care ieşea limpede ca lamura adevărul observaţiei.

Apoi cea dintâi întâlnire cu iepurii fusese şi mai ciudată. Din nişte spinării, de pe un capăt de hat, tocmai când nu se aştepta de loc şi era cu gândurile cine ştie unde, un fel de cocostârc izbucnise, voind să se înalţe spre cer; – după asta făcuse urechi lungi, păr roşcat şi picioare sprintene şi era cine ştie unde, în capătul altui ogor, când băiatul, gâfâind, îşi văzu în mână puşca nefolositoare. Clipind, îşi aţinti ochii în cercurile rotitoare ale căldurii subt care sălbăticiunea se micşora, până ce se stânse. Toată ziua aceea, lângă toate spinăriile de pe haturi, a aşteptat cu inima înfierbântată altă săritură de iepure. Întâmplarea însă îşi are statornicite altfel rânduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinării. Ca să se înţeleagă mai bine asta, un iepure născu din pulberea unui imaş, de lângă un moşiroi, aproape de drum, tocmai când băiatul, cu nădejdea istovită, lăsase oţelele şi-şi trecuse puşca în spate. „Nici nu ştii de unde sare iepurele…” zise moş Nechita Puşcaşu. Şi, trăgându-şi din gură luleaua, o vârî în chimir. Întâi scuipă într-o parte şi pe urmă duse puşca la ochi. Băiatului i se păru că aşteaptă încă vreme multă, până ce pocni împuşcătura. Apoi văzu iepurele căzând şi fu străpuns de o ascuţită părere de rău că nu cunoaşte îndeajuns valoarea proverbelor bătrâneşti.

Pentru vânătorii tineri, cartea, profesorii şi zilele lungi de clasă sunt de multe ori nişte incomensurabile zădărnicii. Cea dintâi oră a ecuaţiilor de gradul întâi a fost populată de potârnichile din marginea unui zăvoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor potârnichi şi a zborului lor zgomotos. Lângă formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu să desemneze cu grijă un stol de asemenea zburătoare plutind peste o mirişte. În zare se vede ş-un iepure care trece dealul cu urechile ţapoşe. Când, ca un şfichi ascuţit, îl lovi dinspre catedră întrebarea, se ridică încet de la locul lui şi, în loc de potârnichi şi iepuri, zări în juru-i capete aplecate pe cărţi, şi la tablă ochelarii scânteietori ai lui domnu’ Ciolac. Rămase în picioare gânditor, plin de o nobilăşi tristă resemnare. „Trebuie numaidecât să găsesc un prepelicar…” îşi zicea el, aşezându-se iar în bancă şi privind atent potârnichile de lângă zăvoi. Erau potârnichile cele adevărate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru că acolo îşi începuse întâi şi-ntâi ucenicia. Abia aştepta altă primăvară a vieţii, ca să se găsească iar subt cer curat, între ape scânteietoare, pândind zborul raţelor nenumărate.

Această primăvară nouă nu întârzie prea mult. Veni chiar destul de degrabă, ca toate cele trecătoare. Şi ucenicul se văzu iar pe cărările dinspre Siret, în tovărăşia lui moş Nechita. „Un puşcaş tânăr trebuie totdeauna să margă subt aripa unuia bătrân…” zicea moş Nechita. Şi băiatul îl asculta cu gravitate şi-l credea – pe când ţăranul pândea cu coada ochiului clipa când are s-apară, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în văzduhuri aceeaşi strălucire ca şi-n primăvara cealaltă, însă printre zăvoaie nu mai luceau bălţi. Printre tufişurile de lozii înverzea iarbă tânără; prin cotloane umbrite şi umede, dintre frunze uscate, răzbăteau viorele ca cerul şi florile Paştelui ca nişte zâmbete de zăpadă. Pretutindeni nu mai era nimic din priveliştile altui an.

— În primăvara cealaltă erau pretutindeni bălţi şi raţe sălbatice… zise băiatul.

— Se poate, răspunse moş Nechita, dar apele acelor bălţi s-au suit la cer, şi-n primăvara asta Siretu-i singur printre zăvoaiele lui. Au fost numai ca nişte jucării, ş-acuma nu mai sunt…

Cu toate acestea păreau veşnice ca toate ale naturii, cugeta nedesluşit ucenicul.

— Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puşcaşul, şi-s deprins cu schimbările. Altădată curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zăvoi. Dar să n-ai mata nici o grijă şi nici o supărare. Ştiu eu bălţi vechi, unde găsim raţe, numai să fim vrednici să le-npuşcăm…

Băiatul tăcu. Ar fi preferat să aibă de martori pe Coca şi pe Alecu, tovarăşii lui de anul trecut. Şi dintr-odată simţi nevoia să istorisească isprava cu raţele de şuvoi. Două raţe dintr-un foc, pe care, după ce le-a puşcat, le-a scos înot din apa Siretului. Bătrânul dădu din cap fără să-l admire şi făcu: Hm!

— Nu credea asemenea istorie ş-asemenea poznă.

— Pot să-ţi arăt şi locul unde s-a întâmplat, moş Nechita, strigă cu foc ucenicul. Am avut şi martori…

— Mda-da… îngână bătrânul cu indiferenţă.

Băiatul îşi simţi în obraz sângele şi tăcu. O clipă, vechea ispravă îi apăru neverosimilă. Apoi avu mândria unei întâmplări rare şi într-adevăr de necrezut. Înţelegea în acelaşi timp că numai asemenea întâmplări sunt vrednice de povestit; trebuiesc însă în chip anumit argumentate şi puse într-o lumină deosebită, – aşa cum făcea şi moş Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Deşi erau fapte de necrezut, băiatul le credea pe toate. Privi pe furiş spre tovarăşul lui, ca să-i descopere prestigiul şi taina şi nu văzu decât acelaşi obraz trudit cu barbă ţăpoasă şi căruntă, aceeaşi căciulă roşcată ş-acelaşi suman vechi, aceeaşi geantă de blană de bursuc ş-aceeaşi puşcă c-o ţavă. Moş Nechita îi surprinse privirea şi-i zâmbi, cu ochi ascuţiţi şi micşoraţi. În ochii aceia verzi era ceva viu şi nestatornic, ca apa.

— Mergi mata cu mine la balta lui Crupă – vorbi puşcaşul cu convingere şi cu glas ademenitor. Acolo avem apă adâncă subt luncă bătrână. Şi este ş-un bordei vechi într-o margine, unde am făcut eu oleacă de pândă. Suntem în adăpost; nu ne pasă de vânt, nu ne pasă de ploaie. Şi aşteptăm raţele. Cea dintâi pe care o puşcăm o punem nadă, cu pliscul într-un băţ de trestie. Şede pe baltă şi se ademenesc şi altele care trec pe sus de coboară în preajma ei, şi noi le puşcăm de la pânda noastră. Pe urmă le scot eu din baltă c-o ciobacă mititică, pe care o am dosită şi ascunsă printre nişte tufe de lozie şi curpeni de mure. Nu-i nevoie să înotăm până la ele. Le scoatem cu uşurinţă şi fără de nici un năcaz…

Învăţăcelul asculta în tăcere şi cu respect.

Găsiră balta neagră sub sprânceană de luncă bătrână, şi pânda de stuh – după ce răzbiră pe cărări întortochiate în locuri tăinuite şi nebănuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-şi închipuise şi cu mult mai frumos.

Se aşezară la colibă, între sălcii răsfirate, aşteptând asfinţitul soarelui. Moş Nechita găsi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, două cepe roşii ş-o bucată de chitan de săcară. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goală şi, c-o mirare singuratică şi numai pentru sine, ospătă o jumătate din pânea neagră şi una din cepe, căutând să-şi explice cărui lucru se datoreşte bunătatea unei asemenea cine răpezi. Apa era destul de aproape, la un budăi de scorbură, subt malul vechi. Îngenunchind ca să bee, îşi văzu în unda limpede imaginea tânără, apoi ochii îi rămaseră aţintiţi asupra izvoarelor care tresăreau şi palpitau în fund, fără hodină, suflând şi frământând nisipişuri alburii. Apa era rece şi uşoară şi-i trecu în sânge ca o băutură nouă şi necunoscută, înveselindu-l.

— Se înălţă în genunchi, privind cerul şi singurătatea, lunca şi apa neagră unde trebuia să vie în amurg raţele, – apoi iar se închină asupra izvorului şi bău prelung. „E un izvor ca cele despre care se spune în poveste…” gândi el şi se duse râzând la coliba bătrânului.

— De ce râzi, cuconaşule? întrebă vânătorul, înălţând fruntea.

— Sunt bucuros, răspunse ucenicul, căci ai să-mi spui o întâmplare pe care ai avut-o dumneata demult.

— Care întâmplare?

— Nu ştiu. O întâmplare de demult.

Moş Nechita privi nedumerit pe băiat. Îl observase cercetându-şi în buzunarul de la surtuc al doilea pac de tutun: ştia că are să i-l deie tot lui; însă acum înţelegea că i se pun condiţii. Ochii lui ascuţiţi cercetară prudent faţa ucenicului, scrutându-i intenţiile. Trebuie să spuie o istorie oarecare de vânătoare – preţ de-un pac de tutun. Până la asfinţitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit şi bine măsurată. Ce istorisire poate să spuie?

Ucenicul se aşezase alături subt adăpostul de trestie şi aştepta în tăcere. Pipăi încă o dată pacul de tutun – şi se simţi stăpân pe timpuri şi pe viaţă. În după-amiaza caldă de primăvară, balta dormita înflăcărată şi grea de viaţă, subt arcuri de sălcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pământ proaspăt ş-a iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără nouri, plutiră un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chemă strident din depărtările-i înalte; apoi se lăsară spre miazăzi şi se mistuiră în albastru. Grauri apărură pe vârfuri subţiri de plopi. Fluierau în guşă prelung, se chemau haiduceşte – uşurel şi misterios, ca şi cum aveau a făptui ceva departe de lume şi neştiuţi de oameni. Chemându-se şi urmărindu-se prin lumină, trecură; şi ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnându-se la fapta lor, – fără să-i mai vadă. Apoi apărură găiţi mirate. Sosiră şi ţărci. Unele-n plopi, altele-n sălcii, se certară cu răutate. Şi după ce se-mpăcară, trecură pe urmele graurilor, ca să le descopere faptele.

— Un broscoi cârcâi de trei ori la marginea cerului bălţii, apoi tăcu plictisit. Deasupra lui apăru brusc pitulicea cea mai mică a luncilor şi ţârâi aşa de subţirel, încât n-o auzi decât tăcerea.

— Ce istorie pot să-ţi spun? şopti moş Nechita, şi învăţăcelul nu se mira că puşcaşul vorbeşte aşa de încet. Pot să-ţi spun eu dumitale, cuconaşule, multe întâmplări pe care le-am avut în viaţă, ori le-am văzut. Care de care-s mai frumoase. Mă gândesc să-ţi spun una de pe când am fost pădurar la Hangu, în pădurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care a pierit şi acuma numai numele i se pomeneşte. S-a întors el aşa într-o iarnă din străinătăţi, pe unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la ţara Indiei. Era negru şi cu dinţii albi, şi pe dânsul blănuri bogate, – şi scosese din nişte lădunci două puşti numai cu aur şi argint înflorite. Şi-l ia cuconu’ Iorgu, boierul nostru, pe acel prinţ de la India şi-l suie în munte, la vreme de iarnă ca aceea, în nişte tării şi pe lângă nişte prăpăstii pe unde numai caprele pot trece. Călcam pe poduri de omăt şi ghiaţă având la încălţări clonţuri de fier. Şi era un pădurar bătrân, moş Calistru, nânaş al meu, care umbla înainte, şi ne-a scos pe toţi deasupra râpelor, cine ştie unde, în pustie de omăt, unde avea el acolo închis un urs…

— Cum închis, moş Nechita?

— Închis bine, după rânduiala vânătorilor din munte. După ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca să-şi doarmă somnul iernii, moş Calistru a venit cu alţi pădurari şi l-au închis ţăpuind şi pecetluind intrarea. Când se-ntoarce boierul nostru din străinătăţi şi pofteşte să iasă la o vânătoare de urs, moş Calistru îl duce anume la loc ştiut. Şi ne înfăţişăm noi aşa fel acolo, cu halai mare, şi deschid pădurarii cei tineri intrarea peşterii şi prind a îmboldi pe somnoros cu ţăpuşi lungi. Stăpânul nostru şi cu boierul cel de la India stăteau gata cu puştile, cum ar fi de-aci la treizeci de paşi depărtare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare băgare de samă şi cu grijă. Dar străinul acela de la Por-Împărat râdea întruna şi ni se părea nouă prea bucuros. Lui parcă nici nu-i venea a crede că pădurarii îmboldesc şi zădărăsc urs în peştera aceea. Dihania se dădea greu ieşită şi părea leneşă, – până ce deodată, cum stăteam noi şi aşteptam, o vedem în gura hrubei cu labele în sus; ş-a slobozit aşa de cumplit răcnet, încât pădurarii au dat înapoi ş-au căzut pe şezuturi. Şi când a mai răcnit odată, boierul nostru a ţipat cătră oaspetele lui: Trage!

— Indianul tot cu ochii albi şi râzând… Trage de două ori, – gloanţele s-au dus în altă parte, sus, în cetini de brazi. Când se risipeşte fumul, el râde holbat, – şi ursul, boncăluind asupra noastră, năzuia mai ales asupra boierilor, care se găseau drept în faţa peşterii. A prins stăpânul nostru a răcni ş-a sudui pe asemenea vânător care trage în cetina brazilor, şi de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împărat mai tare râdea, – şi nu-nţelegea cum îl blagosloveşte boierul pe moldoveneşte. Trage-n sfârşit şi boierul două focuri, – ursul asupra lor. Era pălit, dar mai avea destulă putere, şi deschidea o gură mare şi roşă în care se frământa limba, de m-apucă groaza numai când mă gândesc. Ridicăm baltagurile şi păşim înainte. Atuncea moş Calistru, nânaşu-meu, se dezbracă de cojoc.

— Da’ de ce s-a dezbrăcat de cojoc?

— Stăi să vezi. Atunci moş Calistru, nânaşu-meu, se dezbracă de cojoc şi trage din chimir un cuţit ia aşa de lung. El de cuţitul acela nu se despărţea niciodată. Dă ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe şi începe a-l fărma ş-a-l flocăi, – iar pe dedesubt bătrânu-i pune cuţitul la pântece şi-l spintecă. Atuncea prinţul acela de la India a stat şi n-a mai râs. Şi ursul s-a pus pe omăt ş-a murit, cu mânile pe piept. Asta am văzut eu la munte, pe când eram tânăr. Ş-aşa obiceiu avea cu urşii moş Calistru, nânaşu-meu…

Puşcaşul tăcu, zâmbind, şi rămase privind cu luare aminte balta neagră. Ucenicul îi trecu furişat pacul de tutun, şi, cu oarecare îndoială, se întreba dacă întâmplarea aceea se petrecuse într-adevăr. Fără îndoială că s-a petrecut. E o întâmplare extraordinară, care pare o poveste de vânătoare; dar fără îndoială că s-a petrecut întocmai cum o povesteşte moş Nechita.

— Moş Nechita, ai fost dumneata faţă la întâmplarea asta?

— Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconaşule; ş-am văzut toate, cum te văd pe mata.

— Desigur că aşa s-au întâmplat toate… şopti în sine, fără cuvinte, ucenicul.

Amândoi vânătorii rămaseră tăcuţi, subt adăpostul de trestie, ascultând uşoarele zvonuri ale singurătăţii şi aşteptând raţele amurgului, – până ce apăru pe cellalt mal, pieziş şi departe, între sălcii încâlcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu mişcări furişate de mâţă, cu blăniţă lucind viu în soarele căzut.

Băiatul tresări năprasnic. Bătrânul îl strânse de braţ, domolidu-l. Şi amândoi, cap lângă cap, fără răsuflare, urmăriră sălbăticiunea în mişcările-i iuţi. O văzură cum trage pe năsipiş un peşte argintiu şi-ncepe a-l rupe hulpav.

Numele dihăniei ţipă în toată fiinţa ucenicului, – şi-i adie pe buze ca o suflare uşoară. Puşcaşul întoarse ochi aprigi şi făcu semn de încuviinţare cu pleoapele:

— Aşa-e!

Apoi iar se-ntoarseră spre vânătoarea de peşti, cu agerime şi încordare. Nu se mişca un mugur şi nu s-auzea nici un sunet. Din lumina tăcută a asfinţitului, sălbăticiunea lunecă în limpezişul bălţii înfiorându-l uşor. Şi cei doi tovarăşi rămaseră în aceeaşi neclintire, cu inimile bătând şi aşteptând-o să apară de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de creţuri. Dar nu apăru; şi ucenicul fugi spre povestea de iarnă din munte, pe care o retrăi în toate amănuntele-i dramatice. Şi se văzu îndată şi pe sine istorisind-o din nou şi grav lui Coca şi lui Alecu, cei doi vânători tineri ca şi el, – aproape încredinţat că lucrurile sau petrecut subt ochii lui. Frumoase şi interesante nu sunt întâmplările în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt totul. Şi se hotărî deplin să servească rivalilor săi o întâmplare adevărată cu urşii, cu Indianul şi cu moş Calistru.

Atunci văzduhul de deasupră-i se umplu de un vânt neaşteptat şi razele amurgului sosiră în Balta lui Crupă.