IV Vânători de lupi, în veacuri vechi

În luncile Siretului, într-un loc la marginea câmpiei, se arătaseră oameni pribegi, veniţi de la miazănoapte, din depărtări necunoscute. Asta a fost în adânc trecut, în veacuri vechi şi-n tinereţa lumii. Bărbaţii erau mari, cu fruntea naltă şi cu ochi albaştri. Femeile, subţiri şi mlădii, aduceau apă la bordeie în ulcioare de lut, pe care le purtau în creştetul capului, sprijinindu-le cu mâna stângă. În apropierea iernii puneau pe ei suman de lână şi piei de fiare ori de oaie. Din locurile întunecoase de unde fugiseră, aduseseră puţină avere pe spinările bourilor îmblânziţi. Aduseserăşi puţine oi şi câni voinici. Şi mai ales un meşteşug tainic, de a topi ş-a fierbe aramă ş-a făuri arme nouă, în ascuţişul cărora fulgera soarele. Aceşti fugari se oglindeau în apa lină a Siretului de puţine generaţii şi aveau puţine aşezări pe pâraie şi-n lungul râului, în locuri tari ca nişte cetăţi. După cele dintâi ciocniri cu localnicii de la miazăzi, statorniciseră pace. Pribegii erau puţini, însă aveau arme pe care cei de lângă apele mari nu le cunoşteau. Dar, deşi aveau arme nebiruite şi mânii furtunoase, erau din fire blajini şi paşnici. Încet-încet, după ani, cutezaseră să ajungă până la marginea câmpiilor, la o apă largă ca o mare, în care se vărsa Siretul lor: ş-acolo, la sfârşitul verii, obişnuiau acuma să se-ntâlnească cu oameni care aveau altfel de ochi şi grăiau felurite limbi; şi-n schimbul sculelor lor de aramă, aduceau la deal, cătră sălaşuri, grâu pentru pită şi măgăruşi pentru expediţiile lor depărtate în întunericul muntelui, la băile de aramă.

În acest ţinut, la gura Pârăului Alb, îşi avea aşezare şi moşul cel pleşuv cu seminţia lui. Aveau bordeie pe coastă, în poiană, şi Siretul le înconjura din trei părţi cetăţuia. La spatele lor în zări, aveau munţii, cu noaptea brazilor. Şi mai aproape, între poieni, păduri de fagi şi mesteceni. La deal şi la vale, dumbrăvi mărunte şi scânteieri de ape. Şi peste luciul cel lat al Siretului, o câmpie lină în ierburile căreia curgea vântul.

Moşul cel bătrân şi pleşuv avea la sălaşuri puţini bărbaţi, dintre cei cărunţi, şi femeile cu copiii. Tinerii, asupra toamnei, se suiseră în munte, cu alţi tovarăşi şi cu măgăruşii, pe poteci pe care numai ei pe lume le ştiau, ca să aprinză în locul cel tainic cuptoarele stânse.

Alţi bărbaţi ardeau mangal în pădurea de fag. Femeile pregăteau sumanele şi cojoacele de iarnă; altele răstoceau pâraie şi gârle, ca să prinză şi s-afume peşte. Flăcăuaşii şi copiii purtau prin poieni cârdişoare de oi, şi, sara, le aduceau la ţarcuri bine închise, unde le păzeau de hoţi cânii cei mari, tovarăşii oamenilor.

Înainte de asfinţitul soarelui, în ziua aceea, veni la bordeiul lui moş Pleşuv nepoţelul său cel mai tânăr. Adusese oile aproape, le lăsase în sama celor patru câni şi dăduse o fugă până-n sat. Era desculţ, căci vremea era caldă încă. Pletele bălane i le stăpânea o cuşmă de oaie şi pe trup purta o piele de capră, încinsă strâns cu curea. Sosi lepăind, cumpănind în mâna dreaptă toiegelul de alun. Bătrânul îşi ascuţea securea, pe-o lespede lucie de piatră. Lăsă la o parte securea, îşi dădu cu degetele pe după urechi cununa de plete albe de subt pleşuvie, şi, înălţând fruntea, zâmbi copilului ca unei amintiri a tinereţii.

— Ce este, Micule? îi zise cu glas moale.

— Moşule, răspunse copilul cu gravitate; la noapte au să vie iarăşi la furat.

— De unde ştii tu asta? grăi bătrânul, privindu-şi cu luare-aminte nepotul.

— Ştiu; căci în noaptea care a trecut n-au fost, şi s-au mulţămit cu stârvul mioarei mele, pe care au ros-o de istov, pe pârău, în sus. Acuma li-i foame ş-au să vie iar. Am văzut urmă proaspătă de labă, în mâl, când am coborât la gura pârăului, la adăpat. Se ţin aproape, dar se tem ziua. La noapte au să vie iarăşi să mă prade…

— Bine; atuncea să mergem, să le luăm pielea… hotărî bătrânul, şi copilul zâmbi, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi. Astăzi pe altcineva n-am acasă, şi trebuie să te iau pe tine ajutor. Dacă ţi-i frică, chiamă pe maică-ta.

— Nu mi-i frică, întâmpină copilul. Mama afumă peşte la malul apei, cu celelalte femei. Trebuie să-mi dai suliţa pe care mi-ai făgăduit-o în vara asta şi să mă laşi să ucid eu lupul. Am câni şi nu mă tem.

— Te cred, încuviinţă moş Pleşuv, zâmbind cu dragoste nepotului. Eu însă n-am destulă credinţă în cânii tăi. Sunt prea tineri. Am să-ţi dau pe al meu, care-i bătrân şi cuminte, şi a pus la pământ mulţi hoţi în viaţa lui. Nici el nu se teme de lup, căci, ca şi pe tine, când s-a născut, l-am afumat cu păr proaspăt de dihanie. Aşa că noi nu spunem la nimeni, – luăm ce ne trebuie, mergem să închidem oile în ţarc, şi ne punem la pândă…

Micu zâmbi fericit şi trufaş şi lepădă toiagul. Moş Pleşuv se întoarse din bordei cu suliţele de vânătoare. Pe cea mai mică şi mai uşoară, de nuia dreaptă de frasin, cu vârf ager de aramă, o întinse nepotului. Apoi fluieră de două ori şi chiemă pe cânele cel bătrân.

— Nea! Greu-Pământului! Vin’ aici!… Zăvodul apăru de după bordei în lumina piezişă a soarelui, scuturându-şi blana roşcată. Privea pe stăpâni cu ochi deştepţi şi blânzi şi cu urechile drepte şi ciulite. Veni, nalt în picioare şi pieptos, bătând din coadă.

— Vin’ aici, să-ţi pun ragila… îi zise moş Pleşuv. Şi cânele, cum văzu zgarda cu ţepi, începu a se mişca cu mare vioiciune.

— Bine, îi zise bătrânul, văd eu că ştii unde mergem, şi-nţelegem că-ţi place vânătoarea. Dar acum ai să stai la pândă cu băiatu, şi trebuie să fii cu mai multă băgare de samă… Greu-Pământului primi în jurul gâtului ragila, scheunând bucuros, – şi Micu era încredinţat că zăvodul pricepe vorbele lui moş Pleşuv. Bătrânul îşi strânse pe trup sumanul grosolan cu curea lată de bour şi-şi trecu în ea, la spate, securea. Îşi luă într-o torbă de piele o bucată de pită coaptă în ţăst şi, cu suliţa în stânga pe umăr, se luă după nepot, care apucase înainte nerăbdător. Cânele adulmeca în lungul potecii şi din când în când se întorcea între ei, zburdând vesel. Când aşezarea rămase în urmă cu fumurile ei uşoare şi apa Siretului nu se mai văzu, bătrânul şi copilul intrară în poiana cea mare de subt păduri. Acolo găsiră cârdul de oi păscând liniştit, şi cânii le păzeau din patru laturi stând pe cozi. Se auzeau în depărtări, în fundul poienii, tălăngi de la alte oi, care se retrăgeau cătră adăposturi, cu apropierea serii. Stăpânea o pace leneşă în spre marginea codrului de fag şi de mesteceni, şi spre râpele lui fluturau în bătaia asfinţitului frunze arse de brumă.

Înălţând fruntea lată, bătrânul cercetă cuprinsurile cu ochii lui ca cerul, şi-i veni în nări, pe vântul uşor, mireazmă de flori veştede.

— La noapte, pe cer, iese luna în jumătate, vorbi el; ş-are să se împlinească în şapte zile, – şi pe urmă are să scadă iar, – şi atunci are să înceapă a sufla de la miazănoapte vântul iernii.

Atunci se întoarce şi tatăl tău din munte. Să-i arătaţi pielea lupului şi el are să se bucure şi are să-şi aducă aminte de ziua când i-am pus şi lui în mână suliţa…

— Da, moşule, răspunse copilul înfigându-şi arma cu vârful în pământ. Acuma trebuie să mânăm oile în ţarc.

— Văd că te grăbeşti, Micule, grăi bătrânul zâmbind. Când am fost ca tine, am aşteptat şi eu ceasul acesta cu mare bucurie…

După ce mânară oile în ţarcul nalt de smicele şi spini, tălăncile se alinară şi soarele asfinţi în pădure.

— Copilule, ia-ţi suliţa, zise moş Pleşuv, şi vină după mine. Trebuie să cercetăm de jur împrejur ţarcul, să găsim spărtura pe unde pot intra hoţii. Trei câni îi lăsăm înlăuntru la oi. Unul îl iau cu mine. Pe Greu-Pământului îl las cu tine.

— Crezi, moşule, că intră printr-o spărtură? întrebă Micu.

— Da, căci înălţimea săriturii lupului o cunosc ş-am făcut gardul nalt. Lupul, băiete, e fiară vicleană cu care de mult luptă oamenii. Dac-a făcut spărtură, a făcut-o în loc ascuns şi ferită între mărăcinişuri. Şi după ce-a intrat şi zugrumă oaia, o scoate cu luare-aminte, ca să nu i se cunoască trecerea. Şi prin acelaşi loc nu umblă de două ori, ca să nu-şi lase pielea. Când însă înţelege că ciobanu-i copil ca tine, cu câni tineri, cutează mai mult decât în alte părţi…

Nepotul asculta cu mare luare-aminte. Bătrânul găsi în spinării gâţe de lână şi urmele trecerii lupului. Astupă şi spărtura ţarcului, joasă şi ferită în buruieni uscate.

— Tu, Micule, să stai aici, hotărî moş pleşuv, căci hoţul va veni pe drumul pe care-l cunoaşte. Eu mă duc să caut altă spărtură şi altă trecere a lui. Dacă n-o găsesc, află că sunt înapoi, aproape de tine, însă n-ai să ştii unde. Cum vine noaptea, iese luna – însă pe lup n-ai să-l vezi; de aceea să stai gata necontenit. Greu-Pământului şade alăturea de tine şi nu se mişcă. Când vine hoţul, numai el are să-l vadă. Are să se răpeadă ş-are să-l răstoarne la pământ. Atunci ai să-l vezi – şi într-o clipă trebuie să-l străpungi cu suliţa. Dacă întârzii, se poate scula de la pământ; şi dacă-ţi sare-n piept nu-i mai poţi face nimic.

— Eu te las cu bătrânul, şi adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. Să nu te-aşezi la pământ; stai cu ochii deschişi, neclintit ca o tufă, şi cu suliţa gata…

— Am înţeles, moşule; am să-l străpung… răspunse copilul cu glas plin de tulburare. Moş Pleşuv trecu în lungul ţarcului şi Micu rămase cu cânele.

— Să bagi de samă, Greu-Pământului… îngână el, mişcat. Văd c-ai auzit ce-a poruncit moşu’, şi te-ai tupilat la pământ. Eu nu mă tem şi-n tine am credinţă, căci ştiu că eşti prietinul nostru. Încep a clipi stelele, şi trebuie să iasă luna. Când iese ea, în fundul câmpiei de dincolo, eu o văd de pe deal de la noi şi-n fundul apei. Şi tu să ştii că luna din apă e a duhurilor, care ies acuma noaptea din păduri… Când trece vântul, le-am auzit chiuind şi, câteodată, s-apropie de om şi-l înfricoşează. Dar moşul m-a învăţat să scapăr în cremene şi s-aprind foc; iar acest Dumnezeu ne apără de duhuri şi fiare… Acuma trebuie să iasă luna, căci s-aşează în poiană ca un abur. Trebuie s-ascultăm singurătatea şi să tăcem…

Copilul rămase neclintit şi atent. Apoi încet-încet gândul i se întoarse iarăşi la moş Pleşuv şi la istorisirile lui despre lupte cu fiarele cele mari din codru: cu urşi, cu mistreţi şi cu bouri. La vânătorile acestea, pe care le fac bărbaţii cei mari şi bărboşi, visa el de multe ori în lenea verii, în murmurul poienilor şi între ochii dulci ai florilor.

În ţarcul oilor din când în când picura o talancă, înăbuşit şi stâns.

Deodată, ca şi cum s-ar fi cutremurat pământul, zăvodul cel bătrân îi zbucni de lângă picioare. Cu inima zbuciumându-i-se, copilul căscă ochii şi, prin sita întunericului, văzu pe lup prăvălit şi învălmăşindu-se subt ragila cu spini de aramă a zăvodului. Îşi încordă scurt braţul şi dădu cu suliţa o lovitură dreaptă şi năprasnică. Fiara slobozi un urlet fioros; Greu-Pământului mormăi cu mânie. Gâfâind, Micu se apăsă în suliţă şi simţea în nuiaua de frasin zbaterea şi moartea hoţului. Îndată auzi lângă el şi glasul lui moş Pleşuv; i se ridică un văl fierbinte în ochi; se socotea bucuros şi tare ca şi flăcăii cei nalţi, pe obrajii cărora începea să iasă, ca păpădia, puful bărbilor…

Urmele întâmplării acesteia, peste care s-au troienit frunzele miilor de toamne, la malul Siretului, şi peste care au viscolit năsipuri şi pulberi, se văd în oasele amestecate şi-n rămăşiţele sălaşurilor. Surpând un mal înalt, apele le-au dat din nou luminii şi eu le-am cetit ori am visat despre ele, într-o noapte de început de toamnă, pe când vuia vântul în alte generaţii de păduri şi eu mă aflam cu tovarăşii la vânătoare de lupi, în singurătăţile de la gura Pârăului Alb.

V April – o clipă.

În primăvara lui 1923, într-o zi de început de Aprilie, ne-am coborât câţiva vânători din tren în gară la Bârnova, între păduri mari şi răsunătoare. Gheorghe Ceapă, pădurarul cel mic de stat şi cu vârful nasului roş, ne trimesese răspuns că au început a cădea sitarii, şi ne şi aştepta în preajma staţiei cu câţiva băieţi. Îl împresurarăm veseli cu felurite întrebări, iar el ne răspundea clipind tainic dintr-un ochi; şi cu toţii înţelegeam din asta că cunoaşte el nişte sihle anumite, unde s-au abătut peste noapte sodom de paseri cu pliscul lung, venite anume pentru noi din depărtate smârcuri sudice. Ne chemarăm deci cânii lângă genunchi şi ne pregătirăm puştile, cu nădejdea bucuroasă şi neistovită a oricărui vânător.

Dimineaţa se deschisese curată şi însorită şi prin bolţile pădurii nu aburea nici un fior de vânt. Copacii bătrâni şi tufărişurile aşteptau cu solemnitate minunea învierii şi purtau pe vârfuri muguri graşi, uşor crăpaţi, ca nişte crisalide din care trebuiau să nască noianuri de frunze. Nu erau încă decât o nădejde, un zâmbet fumuriu şi luminos. Iar foile moarte ale toamnei trecute ne foşneau subt paşi. Pe-alocuri, de pe piscuri, se vedea cerul înalt până la munţi, şi văi depărtate în alte păduri neistovite şi afunde.

Unul dintre câni porni deodată pieziş, lucrând harnic din coadă, înspre nişte tufişuri dese de coacăză. Şi sitarul pâlpâi printre crengi, se înălţă spre vârfuri, zugrăvind pe cer un zbor pripit şi rupt în zigzaguri. Ca o lovitură, toţi ne opriserăm, cu braţele încordate pe arme. Gheorghe Ceapă zâmbi, îşi mângâie vârful nasului şi clipi dintr-un ochi.

— Aici avem să facem treabă bună… ne declară el cu jumătate de glas, însă cu hotărâre. Pe când îşi muştruluia şi-şi rânduia băieţii zbârliţi pentru prima bătaie, – începu a şuşui o înfiorare de vânt peste creasta pădurii, dinspre miezul nopţii. Pădurarul îşi prăvăli căciula pe ceafă şi ridică în sus nasul, adulmecând. Făcu: Hm! – şi-şi cumpăni iar cuşma pe ochi. Treaba asta vedeam noi că nu-i place.

Alt şuiet de ape, mai prelung, trecu alergând după zvonul cel dintâi, ca şi cum ar fi vrut să-l prindă. Şi, pe când începeau chiotele copiilor în desime, lumina scăzu şi zarea soarelui se umplu de nouri ca cenuşa. Un sitar singuratic zbură asupra vântului şi se înălţă în văzduh, săltat ca de-un vârtej, – şi ne trezirăm în scurt cu furtuna asupra noastrănşi c-un codru fioros în juru-ne, zbuciumându-se şi gemând.

Gheorghe Ceapă îşi îndesă căciula pe urechi şi-şi strânse sumanul la piept. Băieţii se buluciră ca oile, ascunzându-şi nasurile în gulerele straielor lor ponosite şi prea largi. Noi eram cu pălării şi uşurel îmbrăcaţi, ca de primăvară.

— April’, cucoane, e viclean şi schimbător, ne mângâie Gheorghe Ceapă, filosofic. Acu’ alta nu-i de făcut decât s-apucăm înapoi cărarea şi să vă-ncălziţi la cantină la domnu’ Pachiţescu, c-un pahar de vin, până desară, când trece trenu’…

— Da’ de ce, bre omule? întrebă cu supărare unul dintre tovarăşii mei. Poate s’alină vântul şi iese iar soarele.

— Cam greu… răspunse Ceapă clătinând din cap. Are să ningă.

— Ce face?

— Are să ningă… repetă pădurarul ca şi cum luase o hotărâre nestrămutată.

Într-adevăr, din tumultul pădurii, din năvala de nouri a înălţimilor, începură a scăpăra ace de ghiaţă. Şi, pornind îndărăt ca printr-o înserare, ne ajunse un viscol aspru şi des. Ne biciui obrajii, ne îngheţă mânile pe puşti, ni se insinuă pe după ceafă; apoi, când rămaserăm un monom de umbre umilite şi încovoiate în lungul cărării, cu cânii printre picioare, conteni ca după o datorie împlinită, şi codrul începu să ofteze prelung şi alinat. Nourii trecură şi auzirăm vijelia o vreme numai în depărtate adâncuri, ca un cântec grozav şi misterios. Şi peisagiul ne apăru deodată schimbat, necunoscut şi înflorit alb. Ne oprirăm ca într-un fel de farmec şi uimire. Într-o vale, la dreapta noastră, se deschidea un lac neclintit, adunat din ploile primăverii. Asupra oglinzii lui negre şi lucii, atârnau arcuri argintii. Un cintez trecu pe deasupră-i, ţârâind uşurel, apoi tăcerea crescu în juru-i, sperioasă şi împietrită ca într-un basm şi ca într-un vis. Era ceva în afară de viaţă şi de lume. Cu imaginea aceasta în suflet îmi urmai tovarăşii pe cărare prăvălatică, spre crâşma domnului Pachiţescu.

Învinşi şi zgribuliţi, ne înghesuirăm într-o odăiţă scundă şi strâmtă; şi stăpânul locului venea din când în când spre noi, plecându-şi capul subt pragul de sus al uşii şi aducând subt barba-i protectoare gărăfi de vin acru, care nouă ni se părea minunat. Era într-adevăr minunat, căci în curând ne împăcarăm cu împrejurările şi hotărârăm în unanimitate altă expediţie în altă zi înşelătoare şi frumoasă de April. Şi subt ochii holbaţi ai pădurarului, lângă barba zbârlită şi mirată a cantinierului, cel mai în vârstăşi mai vânător dintre noi, ridicând paharul verziu, se entuziasmă şi găsi cuvinte potrivite pentru ciudata breaslă vânătorească.

— Fraţilor! ne zicea el privindu-ne cu mândrie, noi vânătorii suntem nişte oameni care nu ne descurajăm uşor. Noi vânătorii suntem nişte oameni deosebiţi, în valea aceasta a plângerii. Căci noi suntem urmaşi ai unei rase care se împuţinează din ce în ce, în scăderea şi ticăloşia vremii de faţă. Noi suntem oameni ai trecutului ş-ai iluziei. Ne găsim şi ne recunoaştem fraţi, în toate categoriile sociale. În mijlocul codrului Gheorghe Ceapă este un cârmuitor; îl recunoaştem noi cu toţii şi-l simţim camarad; în lumea celorlalţi nu-i decât un sărman şi umilit ţăran. În mijlocul naturii, el ne-a poruncit nouă şi vijeliei. Căci şi noi şi el ne tragem dintr-acei oameni care au stătut tari, ca Nemrod, în faţa lui Dumnezeu; care, ridicându-se din umilinţa şi mişelia vieţii peşterilor, şi-au ascuţit mintea, şi-au înarmat braţul şi au început a supune viaţa din jurul-e. Biruind fiarele şi luându-le blana, născocind focul ca să le frăgezească carnea, întinzându-şi din ce în ce hotarul puterii, strămoşii noştri vânători sunt adevăraţii întemeietori ai civilizaţiei. Din sălbăticia din jurul-e şi-au ales tovarăşi, – pe străbunii cânilor acestora care stau aşa de cuminţi subt masă. Şi astfel au învăţat a îmblânzi şi alte vietăţi mai pe urmă. Şi după ce au ajuns să facă din vânătoare o plăcere, strămoşii noştri au învăţat a face alta şi din acel instinct atât de van ce le-abate şi la paseri de vre-o două ori pe an.

Domnilor, vânătorii nu sunt oameni care numaidecât fac jertfă în juru-le. Sunt mulţi care nu puşcă niciodată nimic, şi sunt dintre aceştia şi între dumneavoastră, deşi niciodată nu veţi mărturisi; susţin că şi aceştia sunt din nobila noastră rasă, pentru că se simt ai ei şi au, cum v-am mai spus, iluzia. Vânători nu sunt numai acei care trag bine cu puşca, – asta e un lucru cu totul secundar; – vânători sunt toţi acei care iubesc libertatea şi natura, fug de furnicarele celorlalţi oameni şi au darul fanteziei. Fraţilor, toţi cei care scăpaţi vânatul, pentru c-aţi tras prea departe, spuneţi-ne minunatele isprăvi pe care le-aţi săvârşit fără martori şi eu voi fi mulţămit şi fericit să vă ascult. Din nobila voastră categorie a izvorât literatura care, în definitiv, n-are nimic comun cu adevărul. Deci, dacă nouă ni se datoresc invenţiile şi arta, atunci se cuvine să fim foarte respectaţi de ceilalţi muritori, pe care – fie vorba între noi – eu îi cam dispreţuiesc…

Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat încă mult, şi mulţi îi adăogeau în răstimpuri observaţii interesante, pe măsură ce domnu’ Pachiţescu îşi făcea o nouă intrare plecată, cu barba şi cu vinul cel acru şi minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapă fu foarte mişcat, deşi nu înţelegea nimic: se simţea însă foarte prietin şi tovarăş cu noi şi coborâtor direct şi nobil din locuitorii cavernelor.

Când ieşii într-un târziu afară, era întuneric deplin şi cerul plin de stele se boltea asupra pădurilor negre şi tăcute. Era o noapte albă, cu zăpadă tânără şi ireală, – ceva din depărtări şi din trecut, ceva nestatornic şi de o clipă, amintire din alte vieţi şi alte milenii. Era o înmărmurire de pământ primăvăratic, înflorit alb. Şi avui deodată sentimentul singurătăţii celei mari, în care eram fulg al morţii, şi-mi apăru lacul cel negru din pădure în ramă imaculată, cu sălbăticiunea graţioasă a liniştii pe mal oglindindu-se o clipă în el. O clipă, – căci totul era nesigur şi iluzoriu, ca mine şi ca April.