III.

Mortul stătu în pulbere cu făclioara lui cât se scurseră pe şleah mulţimile. Uvar îl priveghea de după un stâlp al şurii. Aştepta neclintit acolo, respingând domol cu dosul mânii mâncarea cu care îl îndemna bătrâna.

— Ia şi mănâncă, băiete, stăruia mătuşa Verona.

El făcu acelaşi semn, înlăturând o umbră din preajmă, fără să-şi întoarcă fruntea.

Când îmbulzelile conteniră la pod şi cele din urmă pâlcuri trecură cu aceeaşi larmă şi neorânduială, străinul dădu semn. Ieşi din umbră, se căţără pe stâlpul porţii, apoi pe streşina şurii, cercetând cu ochii ageri valea. Îşi scosese şapca, purtând-o în mână. Acolo sus, o privi pieziş, după aceea o aruncă în dudău, la spatele clădirii. Cu capul rotund tuns chilug, sucindu-l când într-o parte, când în alta, cu mişcări repezite de pasere la pândă, urmă să cerceteze drumurile din urmă, până ce înţelese că mişcarea mulţimii a stătut.

Soarele se lăsa spre munţi într-aceeaşi pace şi linişte de sărbătoare. Începu a se auzi melodios toaca bisericii. Uvar o ascultă cu luare-aminte. Când îşi întoarse urechea cătră zvonul dulce, bătrâna băgă de samă pe obrazul lui o lumină şi un zâmbet.

După ce conteni toaca, se coborî cu grabă şi trecu lângă ofiţerul ucis, în hudiţă. Se învârti de două ori împrejurul lui, apoi rămase iar neclintit, ascultând acum clopotele.

— Nu ştie ce să facă cu mortul, şopti bătrâna.

Dascălul înţelesese şi se hotărâse. Coborî din cerdac, trecu şi el lângă cel căzut, povăţui pe străin cu semne, şi amândoi ridicară mortul şi-l purtară cu luare-aminte subt adăpostul şurii.

Cu grabă, bătrâna stropi şi mătură în jur, înlăturând şi rânduind cioveiele. Alcătuiră pat de fân, aşternură poclăzi şi bărbaţii grijiră mortul. După ce-l aşezară cum porunceşte datina, cu mânile pe piept, cu faţa în sus şi ochii închişi, bătrâna veni din nou, înlătură apa caldă şi ştergarele şi adaose asupra degetelor crucea şi banul vămilor. Aşeză făclie proaspătă şi presără în jur busuioc sfărâmat şi frământat în palmă.

Îndată după aceea glasul ei se înălţă cătră vecini. Pe hudiţă şi prin fundul grădinii, peste pârleaz, sosiră femei. Uvar sta aşezat pe un scăunaş cu trei picioare, în umbra din fund a şurii, şi privea cu cea mai mare luare-aminte atât la gesturile, umbletele şi descântecele bătrânei, cât şi la mişcarea femeilor sosite. Ascultă un schimb îmbielşugat de vorbe subţiri şi mirate. Glasul gros al dascălului părea că voieşte să le potolească. Mătuşa Verona se răsuci spre bătrân şi păru a-i da o poruncă. Dumnealui încuviinţă dând din cap. Trăgând dintr-un colţ un toiag lustruit, ieşi pe poartă.

Femeile urmau să vorbească cu glasurile ceva mai potolite. Unele din ele priveau din când în când spre străinul cel sălbatic şi tăcut. Câteva se adunară frunte lângă frunte, îşi şoptiră la ureche ceva tainic şi prinseră a râde. Uvar închise o clipă ochii lui oblici şi oftă.

Nu târzie vreme, bătrânul se întoarse cu preotul. Era un popă tânăr care învăţase graba în vremurile acelea de război şi bolişti. Din legătura pe care i-o purtase dascălul, trase pripit cartea şi patrafirul, sărută şi trecu pe după gât haina blagoslovită, deschise cartea cu paginile pătate de degete şi picurate de ceară şi prinse a ceti cu un glas cu totul felurit. La un semn al bătrânului, Uvar se ridică şi el în picioare, părând a asculta cu aceeaşi luare-aminte încordată.

Când preotul conteni, cu toţii se aşezară în jurul mortului pe lăiţi, scăunaşe şi buturugi, şi Uvar tresări ca de o spaimă când unele dintre femei începură a suspina dintr-odată şi a boci. Cu o clipă mai nainte îl priviseră pieziş pe el, cu zâmbete ascuţite, şi acuma plângeau pe mort, clătinându-şi asupra lui capetele şi picurându-i fruntea cu lacrimi.

Şi priveghiul din noaptea aceea şi rânduielile celeilalte zile, când s-a făcut înmormântarea în ţintirimul satului, au părut a fi pricini de mirare pentru străin. Băgând de samă la toate, se grăbea să îndeplinească şi el ce făceau alţii, asculta cu fruntea plecată, îngenunchia, săruta crucea, privea, fără să le desluşească, icoanele din biserică: în fumegarea tulbure, îi apăreau ca umbre de morţi din altă lume. Umbla domol în convoi, se aplecă fără să pară prea mult surprins asupra gropii în care avea să treacă la veşnică hodină mortul. Cântările, bocetele, clopotele îi aduseră lacrimi în ochi. Totuşi, cu toată tulburarea, căuta să găsească în înţelegerea lui desluşiri asupra opririlor la poduri şi la răspântii, asupra găinii negre, pe care mătuşa Verona o trecu preotului peste groapă, asupra vinului, pe care părintele Dumitru îl stropi peste fruntea neclintită a mortului.

După ce oamenii bătură capacul sicriului şi astupară cu ţarină leşul tovarăşului său, Uvar se simţi mai singur, cu sufletul împovărat deodată ca de o negură a miezului nopţii. Atunci veni la dânsul mătuşa Verona, îi cuprinse mâna stângă şi-l duse la pomenile înşirate lângă groapă. Îi dădu să beie un pahar de rachiu şi, într-o străchinuţă, îi înfăţişă colivă. Acel grâu fiert cu miere şi îmbunătăţit cu mirodenii, dulceaţă a praznicelor celor vechi din fundul veacurilor, îi plăcu în chip deosebit.

— Îi place, ziceau femeile din juru-i, râzând.

Mătuşa Verona îl mângâia în creştetul capului, ca şi cum ar fi vrut să-l ocrotească. El înţelese că-i vorba de dânsul, înghiţi încet şi cuviincios îmbucătura şi puse la o parte ce mai rămăsese în talger.

— Bogdaproste! suspinau femeile făcându-şi cruce. Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească! Cine va fi fost? unde se ducea? avea părinţi şi fraţi?

— Cel-de-Sus ştie! îngână mătuşa Verona. Aşa şi cu acest pribeag care se uită spăriat în juru-i şi nu ştie ce să facă. Cine ştie de unde vine! Cine ştie dacă are pe cineva pe lume…!

— Trebuie să fie de la Sibir, ca şi toţi ceilalţi cu care au venit, vorbi dascălul. Dar nu-i kitai, pentru că nu se înţelegea cu tovarăşii.

— Poate-i mut, observă cu veselie una dintre muieri.

— Nu poate să fie mut, hotărî preotul, numai că nu vorbeşte limbile cunoscute. Nici rânduielile creştineşti nu le cunoaşte. După cât se vede, e un idolatru.

Dascălul, vecinii şi femeile aprobară din cap cu deplină încredinţare, şi acesta a fost al doilea nume al lui Uvar, adică numele naţiei din care se trăgea. Căci naţiile pământului, pe lângă multe cunoscute, cuprind şi unele necunoscute, care se chiamă astfel. Nu se ştie unde locuiesc şi ce fac, dar iată, războiul a adus de la ele pe acest om scund şi spătos, cu obrazul lat, negricios şi unsuros, cu ochii puţintel piezişi, în care fulgeră ca o sclipire de ghiaţă.

— E tot o făptură a lui Dumnezeu, oftă mătuşa Verona. Dac-a vrea, s-a duce în lumea lui; dacă nu, s-a găsi şi pentru el la noi o bucăţică de pâne. Pare liniştit şi cuminte.

Astfel a rămas în sat la Roznov Uvar. S-a oploşit pe lângă gospodăria dascălului Ion. A înţeles uşor ce are de făcut şi a început a sluji în jurul casei şi la vite din zori şi până în sară, fără să i se audă glasul. Mânca în tăcere ce-i da bătrâna la ceasuri hotărâte, nu ieşea în hudiţă fără treabă, nu se ducea la crâşmă. Numai duminica urma ca o umbră pe dascălul Ion, se aşeza într-un ungher din fund şi asculta rugăciunile, cântările, zvonul clopotului din turn şi părea că se gândeşte undeva, departe. Tot în ziua aceea a odihnei, trecea pe la mormântul ofiţerului ucis. Se oprea acolo câteva clipe, privind pământul. Poate se îndoia că mai este ceva dedesubt; poate mortul s-a mistuit cătră mijlocul pământului, pe alt drum, ori a lunecat cătră ape şi pluteşte sub negurile mării…

După ce stătea aşa puţin, se grăbea cătră casă. Acolo avea multe de făcut şi de învârtit, căci toate erau pentru el nouă. Era o lume cu înfăţişări multiple, cu bogăţie de fiinţi şi de plante pe care se silea cu hărnicie s-o cerceteze şi s-o înveţe. Deşi avea două nume, unul mărturisit de el şi altul adaos de părintele Dumitru, vecinii care îl observau şi femeile care-l pândeau i-au găsit îndată pe al treilea. Chiar după ce a început a îngâna vorbe moldoveneşti, i-a rămas numele Mutu.

Întâmplarea cu ofiţerul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, care avusese grijă să le trimeată slugă nouă la gospodărie, dascălul Ion le desluşise în felul lui, în câteva scrisori cătră feciorul său, doctorul Iacob Melinte, la Iaşi. Sluga cealaltă, Niculiţă Pletosu, se prăpădise în furtuna războiului. Nimene nu putuse aduce ştire lămurită dacă rămăsese într-o văgăună de munte, ori se ridicase în vârtejuri cătră nouri, ori cursese în puhoaie cătră văi. Dintr-acelaşi necunoscut le sosise un idolatru. Dascălului Ion îi plăcea vorba asta a părintelui Dumitru. O scria cu grijă, după ce-şi mai potrivea o dată întâi peniţa, pe urmă ochelarii de pe nas, încleiaţi cu ceară. Se silea să dea şi lămuriri doctorului Iacob despre această vorbă, sub care se ascundeau taine ale lumii.

Profesorul le cetea zâmbind, cu coatele pe birou şi cu fruntea sprijinită în palme, în laboratorul său de la universitate. Era acolo o tăcere desăvârşită, ca şi în poienile din preajma Bistriţei, unde îşi petrecuse copilăria.

Acest bărbat grav, specializat la Berlin, cu ochelari şi cursuri complicate, rămăsese în fond un primitiv şi un sentimental. Lăsa ceaiurile de la ora 5 ale soţiei sale, cucoană de neam cu rânduieli şi nacafale, zicea el, şi venea aici ca să evoce atmosfera familiară de la Roznov, anii de altădată şi pe iubiţii lui bătrâni. Stătea de vorbă, cu ei şi cu copilăria. Se revedea pe plute, ori cu vitele în prund, ori la smeură şi la afine, ori ascultând mugetul cerbilor toamna, din cotloane tainice, cu prietinul său Niculiţă Pletosu, mare vânător. Revedea horele şi clăcile, şi nunţile – toată viaţa pasionată a oamenilor din acel colţ unic de pe pământ, pe care el îl socotea lumea lui adevărată. Tot ce devenise el după studii harnice şi strălucite, societatea apuseană prin care trecuse, societatea nouă în care se mişca acum, îi apăreau de multe ori ca ceva străin şi ostil. Fiinţa lui tindea cătră paradisul pierdut. De mult îşi pusese el diagnoza acestei aprige nostalgii. Şi mai ales după ce avea discuţii aprinse cu nevasta şi o lăsa în nervii ei ca într-o baie, venea aici, unde îşi ţinea corespondenţa cu Roznovul, şi lua definitiv aceeaşi hotărâre, pe care cândva îşi propunea s-o aducă la îndeplinire, să lese tot şi să se aşeze într-o sihăstrie, la malul apei lui, lângă bătrâni, în peisagiul de odinioară.

Prin urinare, îşi murmura el cu plăcere, bătrânii au un servitor de care sunt mulţămiţi. Şi numaidecât să ştie lumea că acest servitor este un idolatru. N-are nici un viţiu, nici măcar pe cel al vorbirii. Nu pot să-i aducă decât laude; însă totuşi ar trebui să vie cândva doctorul să vadă ce-i cu dânsul. Să-l asculte, să-l ciocănească şi să-l întrebe. Poate i-a nimeri şi limba pe care o pricepe, într-adevăr, un doctor, într-atâtea şcoli, trebuie să fi învăţat toate limbile de pe lumea asta şi nu se poate să nu dezlege şi graiul lui Uvar.

Îi părea rău să pricinuiască dezamăgire în privinţa asta. Căutând o soluţie, care să apere nu atât prestigiul lui, cât farmecul bătrânilor, îşi propunea de câteva săptămâni să ia cu sine la Roznov, într-o expediţie, pe un inginer rus, pripăşit între ieşeni, vânător iscusit, fost bogătaş mare şi călător neobosit în epoca împărătească.

Îi era bun prietin şi le plăcea de multe ori să se uite singuri într-o odăiţă tainică, cu sticle de vin vechi dinainte. Asculta povestirile felurite ale rusului şi închinau amândoi, bând subţirel şi cu evlavie din păhărele de cristal. Pentru inginerul Anton Rohalschi, după măcelurile revoluţiei şi căderea burgheziei, huzurul unui asemenea ceas era ceva nepreţuit, ca o înviere după o suferinţă de moarte. Doctorul găsea plăcere mai ales în această sete de viaţă şi în această împăcare senină a pribeagului, într-un liman de linişte. După ce sorbea vinul, se răsturna în scaun şi-l aştepta să-i străbată în toată fiinţa, apoi îşi pipăia râzând braţele şi capul şi făcea observaţia că-i mai bine să fie aici la Iaşi, sub privegherea lui Muţi, cel care le dădea o băutură atât de bună, decât desfăcut şi trecut în pântecele peştilor, în fundul mării, la Odesa, cum fusese soarta tuturor camarazilor lui. Toate erau pricină de bucurie în asemenea ceas, începând cu însuşi Muţi, ovreiul cel mărunt şi vioi, care îşi trecuse bacalaureatul ca să poată servi mai inteligent pe musafirii crâşmei lui: venea şi el să asculte discuţii filosofice, despărţindu-le cu câte-o anecdotă, ca să fie mai puţin plictisitoare, şi încheind totul cu altă sticlă de vin de Cotnari, care, în toate aceste chestii şi împrejurări, fără îndoială se vedea a fi singurul adevăr.

După multe şovăiri şi amânări, doctorul se hotărî în sfârşit să părăsească măcar pe două zile universitatea şi nevasta, să vadă ce-i cu Roznovul, ce-i cu bătrânii şi ce-i cu Uvar.

Într-adevăr, nu mai putea întârzia; era în cele din urmă zile ale lui noemvrie. Ca să fie mai sigur de sine, scrise mai întâi o telegramă pentru bătrâni şi o trimese la poştă. Până la întoarcerea servitorului, compuse scrisoarea cătră nevastă. Trebuie să se ducă imediat şi neapărat la Roznov, chemat telegrafic. Trenul pleacă peste două ceasuri. O oră şi jumătate are curs. Servitorul va trebui să-i aducă la gară geamandanul. Ştie că acasă sunt musafiri, la ceaiul obişnuit. Salută pe toată lumea. doreşte tuturor petrecere bună; roagă să nu se deranjeze nimeni. Într-o altă scrisoare poruncea rusului să ia arma pentru o expediţie în munţi şi să se înfiinţeze la laborator în timpul cel mai scurt cu putinţă.

Astfel, smulgându-se violent din ceea ce numea el minciună, profesorul Iacob Melinte a venit cu prietinul său Anton Rohalschi la Roznov. Simţindu-se iarăşi muntean şi copil, şi-a plecat capul la pragul căsuţei bătrâneşti şi i-a pătruns până în fundul sufletului mireasma pipărată de flori uscate-grămădite în coardă.

Candela ardea la icoane, păreţii erau împodobiţi cu scorţuri, ferestrele aveau sprâncene de ştergare vârstate cu borangic. Bătrâna zâmbea ca-n poveştile de demult, numai cât părea mai obosită. Profesorul o cerceta cu sufletul mişcat şi cu ochi care nu se puteau înşela; – Asta-i măicuţa mea, zise el cătră rus.

Inginerul se plecă ceremonios cătră icoane, apoi cătră mama prietinului său. Îi sărută mâna. După aceea se întoarse şi strânse cu putere dreapta dascălului.

— Să se ducă slujitorul dumneavoastră Uvar, s-aducă puştile şi boclucurile de la trăsură, ceru doctorul.

— Uvar e la pădure, răspunse bătrâna. Sporeşte în fiecare zi provizia de lemne pe iarnă. Până în sară se întoarce şi ţi-l arăt.

Bătrânul râdea. Începu să-şi povestească epistoliile.

Doctorul Iacob ştia că un borş de găină ca la Roznov nu se mănâncă nicăieri pe lumea asta. Îi şi simţi în nări mirosul cunoscut de cimbru şi povăţuia pe bătrână să nu uite de mămăliguţă.

— Ştiu că are să-ţi placă şi dumnitale, lămurea el lui Rohalschi, deşi aceeaşi mâncare pentru dumneata, e lipsită de elementul esenţial.

— Nu se poate, răspunse inginerul. De când am ieşit din moarte, elementul emoţiune se sporeşte cu al noutăţii, aşa încât borşul mamei dumnitale are să aibă tot ce-i trebuie ca să biruiască nu numai spaţiul, dar şi timpul.

A fost bun şi rachiul; deosebit de bun şi vinul adus de la Iaşi în sticle cu grijă împachetate. Mai nepreţuit decât orice era pentru profesor ceasul cel dintâi de după masă, după ce se întunecă ferestrele şi s-aprinde lampa.

În sobă ardea foc; bătrânii stăteau în preajmă, tihniţi, însă atenţi la tot ce putea spune feciorul lor şi curioşi de toate minunăţiile pe care le împrăştia cu vorba, prin fumul ţigării, rusul.

Nu prea le venea a crede toate; îşi făceau semne de înţelegere cu ochiul, ceea ce sporea plăcerea doctorului, care-i observa. Era vorba, în istorisirile puţintel cam încâlcite ale lui Anton Rohalschi, de felurite neamuri care trăiesc în nemărginirile Rusiei şi ale Siberiei Dintr-un trib oarecare, de la vreo latitudine nedesluşită, va fi fiind şi acest Uvar, despre care-i vorba. După nume, e un asiatic. Dar ce fel de asiatic? căci în provinciile de dincolo de Urali trăiesc trei sute şaizeci şi cinci de neamuri, vorbind trei sute şaizeci şi cinci de idiome. Şi sunt risipite aceste neamuri în nişte întinderi pe care exploratorul trebuie să le străbată zece ani fără a le putea cuprinde, din ţinuturile calde de la marginea Chinei până la mările din Răsărit şi până la Cercul polar, unde se fac, la un an o dată, iarmaroace la o temperatură de şaizeci de grade sub zero şi laptele se vinde îngheţat, în bucăţi cubice, tăiate cu fierăstrăul. De la un sat la altul umbli trei sute de verste. La anul, când te întorci, nu mai găseşti satul. Oamenii din acele părţi nu cunosc viaţa decât subt aspectul foamei, şi Dumnezeu, pentru ei, e un fel de bestie fioroasă din negurile Nordului. Smârcuri, tundre, pustiuri, animale multe şi puţintei oameni, încercând a se vâna unii pe alţii.

— Doamne fereşte! Aşa să fie? se crucea bătrâna. Uvar e om blajin; nu pare a veni din asemenea sălbătăcie.

— E om ca toţi oamenii, întări bătrânul, numai cât nu poate vorbi încă limba noastră. După cât arată părintele Dumitru, ar fi din ţara idolatrilor, unde va fi fiind şi asta…

Doctorul Iacob zâmbi.

— Se poate.

Rusul înţelese că nu se cuvine să mai dea vreo altă lămurire.

Bătrâna avea şi alte nedumeriri.

— Atunci acele ţări vor fi fiind la marginea pământului. După cum se arată în poveşti, de-acolo se poate trece pe tărâmul celalalt.

— Eu n-am trecut… se veseli Anton Rohalschi.

Bătrâna zâmbi ascuţit.

— Mama nu crede nimic, observă doctorul. Amestecă ce spui dumneata cu basmele pe care mi le şoptea în copilărie.

Rusul se veseli nespus. Apoi se înnegură.

— Aşa este… suspină el. Aici Dumnezeu stăpâneşte asupra florilor şi cântecelor şi sezonul îngheţat nu-i pus decât pentru contrast. Dumnezeul acestor locuri e blajin şi vesel. Câteodată e cu chef şi spune anecdote, adaose el în franţuzeşte cătră profesor. Din grădina aceasta nimeni nu simte nevoia să evadeze.

Doctorul Iacob oftă şi el şi-i strânse mâna în tăcere.

Afară, în ogradă, se auzi glas. Feciorul bătrânilor înălţase fruntea, atent.

— E Uvar… vesti bătrâna.

— Pe cât văd, a început a vorbi moldoveneşte cu boii… râse doctorul.

Bătrânul se ridică şi ieşi.

Iacob Melinte avea o nerăbdare copilărească. Bătrâna îl privea pieziş, cu dragoste şi cu puţină maliţie.

Când intră sluga, după bătrân, doctorul avu un sinţământ de dezamăgire. Se aştepta să vadă un uriaş cu privirile tâmpe. Dimpotrivă era o fiinţă măruntă, cu ochii foarte ageri.

Nu se ştie de ce şi cum, privind la oaspeţi, servitorul înţelese că unul din ei e feciorul stăpânilor. Îi zâmbi închinându-se cătră el. Doctorul îi întinse mâna. El îşi şterse întâi palma de straiul unsuros şi atinse uşor degetele lui de ale doctorului.

— I-i ruşine de zdrenţele de pe el, observă mătuşa Verona. Duminica se îmbracă în straie albe, de-a noastre.

— Începe să se adapteze la mediu… zâmbi inginerul.

Brusc, zvârli omului o întrebare în ruseşte:

— De unde eşti?

Uvar păru lovit în piept. Privi ager cătră inginer. Apoi se trase un pas spre uşă.

— Nu te teme, Uvar… îl potoli mătuşa Verona.

Omul se opri. Se întoarse c-un umăr spre Rohalschi şi răspunse ceva într-o limbă bolborosită. Nu ştia ruseşte.

— Să încercăm altfel, se veseli prietinul Anton. Să-i vorbim tătărăşte. Cunosc şi unele dialecte mongole. Ceva trebuie să scot de la el.

Rosti câteva cuvinte guturale. Uvar păru atent, dar scutură din cap. Inginerul se înfierbânta. Îşi aprinse altă ţigară, fumând-o pripit. Sorbi aproape fără să-şi deie sama un pahar de vin, după aceea păru ruşinat. Se înverşuna ca la dezlegarea unui rebus. După câteva alte încercări, se opri la alt sistem, pe care şi doctorul îl socoti ingenios. Fără să cunoască limba, înţelegea, – căci inginerul începuse a rosti nume de localităţi, munţi, şi ape. Astfel, cunoştinţele lui geografice îl duseră pe urmele pribeagului. Răsuflând mulţămit, sorbi, conştient de data asta, alt pahar şi apoi altul, şi declară că, în sfârşit, a izbutit să identifice fiinţa misterioasă pe care o aveau în faţa lor.

Uvar dăduse semne. Era un iacut, de pe fluviul Lena, din nord-estul extrem siberian.

Aceste vocabule nedesluşite nu spuneau nimic bătrânilor.

— Vra să zică, nu-i idolatru? se interesa dascălul, cu neîncredere.

— Acuma-i moldovan de-a noştri… zise, cu zâmbetu-i maliţios, bătrâna. L-am învăţat Tatăl nostru şi face cruce.