IV.

Niciodată nu şi-ar fi putut închipui cineva că iacutul acela, lepădat de vânt în sat la Roznov, ar fi în stare să stârnească tulburări şi prefaceri în viaţa oamenilor de aici. Fără îndoială, amestecul lui era cu totul pieziş; abia cunoştea pe doctorul lacob şi habar n-avea de soţia lui – regina ceaiurilor de la ora cinci. Cu toate acestea, înfăţişarea lui aproape religioasă între bătrâni, hotărârea înfricoşată care se cetea în toată fiinţa lui, să intre în viaţa nouă de la Roznov ca într-un rai visat tulbure de generaţii ale suferinţii, au pus în mişcare în doctorul Iacob o serie întreagă de judecăţi, adică de emoţiuni, care l-au dus cătră hotărâri extraordinare.

În ceasurile când îşi rumega singur amărăciunile, mai ales asta era dorinţa lui: să poată rosti răspicat, cu privirea încruntată, dar liniştită, câteva cuvinte bine alese, la auzul cărora doamna Eufrosina Melinte să întoarcă ochii peste cap, să scoată un ţipăt stins şi să cadă pe canapea, în poziţia clasică, cu mâna dreaptă în lungul spătarului şi cu stânga atârnând pieziş sub sân.

Faptul într-adevăr s-a produs; adică a venit ceasul zăporului Bistriţei, şi el s-a suit pe plută. Dar sforţarea i s-a părut cu mult mai mare decât rezultatul. Doamna Melinte i-a dat replica întocmai ca într-o repetiţie de teatru, fără să puie pasiune adevărată şi fără să provoace, prin urmare, la dânsul, acel accent pe care el singur îl pândea, aşteptându-l să izbucnească. I-a trebuit o adevărată silinţă ca să scoată răcnete. Trebuia să se mulţămească c-o jumătate de biruinţă şi era nevoit s-o şi argumenteze.

În definitiv, sufletul lui nu mai putea îndura minciuna şi deşertăciunea acelei vieţi. El era un om simplu. Dacă-i făcea plăcere cucoanei, era gata să accepte că a rămas un ţăran necioplit. Ştiinţa sălăşluia sus, în dosul ochelarilor, numai printr-un accident, şi-i era femeii cu totul indiferentă. Ea avea nevoie de un bărbat, şi mai ales de unul binecrescut. Înţelesese el prea bine asta. Îl jignise îndeosebi dispreţul pe care îl arătase ea, întâi mascat, pe urmă făţiş, naturii şi oamenilor de la Roznov. Nu s-ar fi putut niciodată hotărî să petreacă patru zile acolo. O vacanţă întreagă la Roznov i se părea desigur o monstruozitate. Se întovărăşea, în această respingere, şi o lipsă de consideraţie pentru părinţii lui. Erau într-adevăr oameni simpli şi necultivaţi, dar aveau un suflet cătră care el venea ca la un altar. Nu putea încuviinţa nici un fel de atingere a celor sacre. Cu toate protestele ei, el îi înţelesese încă de la început doamnei Melinte sentimentele adevărate, ascunse sub poleiala vorbelor banale. Asta mai ales n-o putea suferi el cu nici un preţ.

— Asta nu pot suferi eu cu nici un preţ.

Aceste vorbe simple ar fi trebuit să le rostească echilibrat şi demn; nu cu urlete spumegate. Ha-ha! e bine zis „urlete spumegate”, însă e expresia ei. Aşa ar fi trebuit; şi nici retragerea n-a fost bună, cu gesturi mari şi dezordonate şi cu uşi izbite. Aici în birou s-a trântit într-un fotoliu, dezumflându-se şi servindu-şi toate aceste observaţii amărâte şi zadarnice. Negreşit, bine ar fi fost să fie stăpân pe sine şi cât mai ironic. Acuma, după ce i se potoliseră bătăile inimii şi zvâcnirea tâmplelor, găsea cu uşurinţă vorbele cele mai potrivite şi mai de spirit, cele care taie cu mult mai fin decât expresiile triviale. Ar da mult să le poată şterge brusc pe acestea din scena care avusese loc; din nefericire, nu erau un simplu manuscript; erau sânge şi lacrimi. Doamna Melinte se oprise înfricoşată la auzul acelor vorbe brutale, şi singur acest gest i le întoarse lui în obraz.

— Ce vrei dumneata? încheiase el congestionat; eu nu sunt decât un bădăran de la Roznov.

— Se vede… îi răspunsese ea cu o privire anumită, o privire studiată şi nepreţuită.

Subt acea privire, el s-a grăbit să desfăşure numaidecât planul lui, pe care-l socotea măreţ, că s-a hotărât să lese cucoanele şi boieria, ca să poată iar deveni un om liber.

— Hm! aş dori s-o văd şi pe asta, îi răspunse ea privind cu dispreţ în altă parte.

— Ai să vezi! ai să vezi! strigase el; şi acum repeta din nou acest strigăt triumfător geamandanelor şi bibliotecii, privindu-le de aproape, prin ochelari.

Socotea pe degete ce are de făcut.

Îşi încarcă tot ce-i trebuie, ca pentru o călătorie lungă. Îşi ia mai cu samă cărţi multe. Face o vacanţă prelungită la Roznov şi duce cu dânsul şi pe rus. Are înaintea lui sărbătorile de iarnă, cu toate obiceiurile păgâne şi pitoreşti din veacuri vechi, şi partidele de vânătoare cu Anton Rohalschi. Pe urmă va vedea ce are să mai fie. Negreşit va trebui să însărcineze pe avocatul lui ca să se ocupe de divorţ.

— Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, divorţul acesta nu poate fi un lucru serios, îi obiecta inginerul, sosit în pripă şi privind cu mânile în şolduri la camera învălmăşită. Cum îţi închipui că aş putea să adaog sfaturile mele la asemenea hotărâri? Dumneata eşti un om intrat în altă lume; înapoi nu te mai poţi întoarce fără primejdie; ai contractat obligaţii aici; nu poţi abandona, dintr-un capriţiu, ceea ce eşti acum. Viaţa dumnitale, oricât ai căuta să te înşeli singur, de fapt e aici, în acest oraş şi la Universitate, nu la Roznov. La Roznov putem petrece două săptămâni destul de plăcute: pe urmă trebuie să te întorci acasă.

— Dragă rusule, răspunse profesorul, dumneata nu cunoşti ce fel de om sunt eu. Am spus aşa, fac aşa.

— Admit că eşti un om extraordinar, dragă Iacob Ioanovici, aşa cum credem fiecare despre noi înşine; însă nevasta nu ţi-o poţi părăsi cu asemenea uşurinţă.

— Ba o părăsesc: nu cu uşurinţă, ci după serioasă chibzuire.

— Atunci pomul înflorit sub care v-aţi întâlnit s-a uscat?

— Într-adevăr, am momente când cred c-o urăsc… mărturisi profesorul.

— Pe cine crezi că urăşti, iubite Iacob Ioanovici? Pe soţia dumnitale? Cred că glumeşti; ori te înşeli. Sunt de părere să nu ne grăbim. Sentimentul ei e poate mai îndărătnic, şi în acest caz se găsesc în el rezerve pentru dumneavoastră amândoi.

— Nu cred. Ne-am spus vorbe grele. Eu cel puţin i-am servit lucruri destul de urâte. Regret puţin, mai mult pentru mine, dar n-am ce-i face.

— Te rog să mă crezi că asta nu-i bine, stimate şi iubite Iacob Ioanovici. În căsătorie nu trebuie rostite cuvinte ireparabile. Viaţa-i mai complicată decât îşi închipuie copilul de la Roznov. Dumneata, dacă vrei să mă crezi, eşti un naiv. De ceea ce ai fost cândva te-ai desfăcut; ai devenit un dezrădăcinat; ai iluzia numai că te poţi întoarce îndărăt. Viaţa de la Roznov nu te mai poate satisface; dumneata eşti altul.

— Ba cred că mă poate satisface şi am rămas acelaşi.

— Te înşeli, stimate şi iubite Iacob Ioanovici; să nu cumva să stăruieşti din ambiţie. Când va veni ceasul, să te întorci şi să săruţi, zâmbind plăcut, mâna Eufrosinei Andreevna.

— Nu cred să se întâmple asta.

— Dacă te iubeşte încă, are să te ierte. Este încă vreme să fiţi înţelepţi şi fericiţi. Dumneata, iubite Iacob Ioanovici, ai fost răsfăţat al soartei; n-ai cunoscut nefericirile şi dezastrele prin care am trecut noi, ruşii. Numai noi, care am născut iar din moarte, putem preţui cu adevărat această clipă trecătoare, acest fulger între două veşnicii. Mie mi s-a întâmplat, iubite lacob Ioanovici, un lucru foarte nostim. Eu am fost divorţat de nevastă-mea, cu care am avut un proces întrucâtva asemănător cu al dumneavoastră. Nu ne puteam suferi, găseam că viaţa nu ne dă destulă dulceaţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns şi la o luptă corp la corp, în care era cât pe ce să-mi pierd ochii. Deci ne-am despărţit şi ne-am socotit mai fericiţi, ceea ce, se înţelege, era o simplă iluzie, ca şi a dumnitale. Iată că a venit războiul. Vei conveni că această jucărie a adus lumii puţină suferinţă. Dumneata n-ai cunoscut-o îndeajuns, căci ai făcut campania într-un laborator şi dumneata eşti un om distrat, iubite lacob Ioanovici. După război a venit revoluţia. Asta, pentru noi, burghezii, a fost o otravă de care ar putea să mai piară o dată toţi ascendenţii noştri trăiţi şi morţi în huzur. Am trecut prin ignominia vieţii celei mai înjosite. Pe urmă, ajuns în acest liman, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu fosta mea soţie, scăpată şi ea din infern, şi ea ca şi mine singură şi înfricoşată de moarte. Când ne-am văzut iar subt acelaşi soare, pe care altădată nu-l puteam suferi, ne-am îmbrăţişat cu lacrimi şi ne-am iubit ca doi oameni năcăjiţi. Prostia omenească, iubite Iacob Ioanovici, nu găseşte leac decât în suferinţă. Eu aş pune pe toţi miliardarii americani şi pe toţi lorzii care se plictisesc să taie cinci ani sare în ocnă. După aceea le-aş da drumul, ca să vie să-mi mulţămească cu recunoştinţă.

— Ba ceea ce se întâmplă cu mine, rusule, e ceva cu totul special. Aşa cum sunt, naiv, distrat şi romantic, înţeleg să ajung fără complicaţii şi fără filosofie la libertatea de care am nevoie. Dumnezeu a pus în mine un dar; împrejurările au făcut să-l pot verifica; eu sunt un om de ştiinţă, nu sunt un om de lume; doamna Eufrosina Melinte nu mai e pentru mine o necesitate; simplific deci prisosurile şi rămân deci profesorul lacob, cu laboratorul meu şi cercetările mele, şi în adaos cu bucuriile mele primitive.

— Bine, bine, zâmbi rusul; vom vedea. Eu aş putea să pun cu dumneata un rămăşag, dar mă tem că n-ai destulă onestitate, adică ai o doză prea mare de copilărie. Cred că ai să te plictiseşti la Roznov. Când vei rămâne singur, căci eu am să mă întorc la ale mele, nici măcar n-ai să poţi sta de vorbă cu iacutul, ca să-ţi spuie el ce înseamnă o rază de soare.

— Tocmai pentru că preţuiesc raza de soare, de aceea fug din salonul nevestei.

— Mi se pare mie, iubite şi stimate Iacob Ioanovici, că dumneata eşti şi poet, ori soţia dumnitale ţi-a trecut lipsa ei de logică. Soarele dumnitale e altceva decât al lui Uvar şi străluceşte pe alt plan al vieţii. Dar, în sfârşit, să lăsăm vorbele, adică neputinţele, şi să ne gândim ce arme şi ce muniţii luăm la Roznov. Să nu uităm mai ales vinul, pentru zilele de negură şi nopţile lungi.

— Trebuie să aleg şi o ladă de cărţi… vorbi doctorul privind în juru-i, la rafturi pline şi la teancuri de reviste şi broşuri clădite prin toate colţurile.

— Ce să facem cu cărţile? protestă inginerul. Acolo nici n-ai unde le înşira. Să le alcătuieşti o ladă solidă, ca pentru două călătorii. Eu îţi mărturisesc de mai nainte că nu cetesc nimic. Prefer să stau de vorbă cu Verona Vasilievna, mama dumnitale.

Profesorul, împăcat, privi cu recunoştinţă pe inginer şi începu a trage la întâmplare volume din rafturi.

Când sosiră la Roznov, găsiră iarnă. Iacutul îi aştepta la gară, ca să le ia bagajele, într-o sanie cu oplene, la care era înhămat un cal murg bine îngrijit. Se cunoştea mâna harnică a slujitorului.

Doctorul întrebă vesel, fără a avea nevoie de răspuns:

— Ce mai faci, Uvar?

Iacutul mormăi ceva, privindu-l cu blândeţă. Făcea bine. Mângâie calul pe frunte, potrivi boclucurile, apoi se sui în sanie şi porni la pas.

— Urme de lupi sunt la pădure, Uvar? întrebă iar profesorul.

Străinul nu înţelegea bine.

— Urme de lup… urme de lup, la pădure, sunt?

— Sunt, răspunse Uvar.

— Le-ai văzut tu?

— Văzut.

— Le cunoşti?

— Cunosc, zâmbi iacutul. Eu pot prinde lupi cu capcana… adaose el într-o vorbire încâlcită.

— Noi, Uvar, n-avem nevoie de capcană. Avem puşti.

— Ştiu, încuviinţă slujitorul.

— Avem să te luăm cu noi la pădure.

— Bun, zise Uvar vesel.

— Mergem acolo unde ai văzut urme.

— Da-da… încuviinţă iacutul.

Pricepea el bine despre ce-i vorba. Privirea lui dădea a înţelege că n-are nevoie de prea multe explicaţii. Deşi se mai trăsese puţin la trup, părea mai voinic şi era mai sprinten. Lepădase straiele muscăleşti. Avea pe el pieptar de piele şi suman scurt. În picioare, opinci foarte bine alcătuite. În cap, căciulă de oaie. Era un om care se vedea bine că nu sufere de frig. Se afla oarecum în elementul lui, în peisagiu alb şi între zări îngheţate. În toată fiinţa lui era o siguranţă cumpănită. Puţinele vorbe pe care le rostise dovedeau un prisos de viaţă. Îndemna cu privirea pe oaspeţi să-l mai ispitească şi despre altele.

Dar profesorul începea să fie îngrijat. Se întreba ce va fi făcând bătrâna. Părinţii, şi mai ales bătrâna, erau vechiul şi neistovitul lui amor. Simţise din ultimele ei scrisori că n-o ducea tocmai bine cu sănătatea. Pe iacut nu-l putea întreba de asta. Trebuia să aibă răbdare. Găsea în el tot mai multă aprobare şi justificare a actului pe care-l săvârşise şi a pedepsei pe care o administrase boieroaicei. Mai mult parvenită de cât boieroaică. Nu se putea lipsi de rochie scurtă, de five o’clok. Ba găsise cu cale să se şi tundă.

— Cine a găsit cu cale să se tundă? întrebă rusul.

— Cum? A! vorbeam singur. Te rog să mă ierţi.

— Cine a găsit cu cale să se tundă?

— Nevastă-mea.

— Foarte bine a făcut. Ai fi voit să pozeze şi să pară bizară? Ce-ar fi dacă dumneata, Iacob Ioanovici, te-ai prezenta la bal în iţari? Uite, şi iacutul a rezolvat în chip firesc problema.

— Îi stă mai bine aşa.

— Găseşti? Fraţii lui, dacă are şi dacă ar putea veni să-l vadă, l-ar găsi oribil. Ar fi în stare să-l ucidă. Primitivii au mai puternic sentimentul tradiţiei. E instinctul lor de conservare.

— Nu mă supăr că mă socoti primitiv, se veseli doctorul. Observaţiile dumnitale au oarecare adevăr.

— Au şi n-au. Dumneata eşti un poet şi eu sunt un om ca toţi oamenii.

Vorbind, umblau pe jos prin liniştea satului, pe uliţi ninse, în urma săniei. Deodată veni cătră ei gălăgie veselă de pe o hudiţă dinspre Bistriţa. Într-acolo, ieşiseră copiii cu săniile. Amintirile îl sfredeliră în tot trupul pe doctor ca o mireasmă violentă. Rusul, sceptic, îl spiona cu coada ochiului şi se veselea în sine de reflecţiile, pe care le făcea, fără să i se arate pe faţă nici un semn.

Dascălul Ion le ieşi întru întâmpinare la poartă. Era cam gârbov. S-ar fi putut să aibă pe el un strai mai bun. Însă nu era zi de sărbătoare. Dădu mâna cu inginerul. Îmbrăţişă pe lacob.

— Ce face mama?

— Hm! ce să facă? Cu boala pe care i-o ştii şi de care ţi-a scris. Aşteaptă să-i aduci nişte doftorii, de cele de care i-ai adus anul trecut.

Bătrâna era îmbrăcată şi stătea în fundul divanului, lângă soba caldă. Cum îşi văzu băiatul, i se însenină obrazul.

— Iată o doctorie mai bună decât oricare… zise rusul pe când o observa cu atenţie. Dumneata, Verona Vasilievna, suferi, de mai multă vreme de rărunchi.

— De şase ani, se tângui bătrâna. Am luat feluri de feluri de doctorii, pe care mi le trimete de la Iaşi Iacob, însă n-am prea folosit. De data asta am pus pietre fierbinţi înfăşurate în flanelă, în josul şalelor, şi beau când şi când puţintel rachiu, în care Uvar a pus un fel de buruiană. O ştie numai el; zice că nu înfloreşte niciodată.

Profesorul se simţi jignit.

— Se poate, mamă, îi şopti el, să iei alcool la o afecţiune de rinichi?

Ea, se tângui încet:

— Aşa-s bolnavii, dragul mamei, încearcă azi una, mâni alta. De-acum, dac-ai venit tu, mă fac bine. Să n-ai nici o grijă.

— De asta sunt încredinţat, şopti inginerul cătră profesor, destul de tare ca să-l audă bătrâna, pe când îşi ridicau lucrurile pentru a le trece în cealaltă odaie. Pot să-ţi spun, stimate Iacob Ioanovici, că mama dumnitale are încă nişte ochi tineri, pe care i-ar râvni o femeie frumoasă; ochi calzi; cercuiţi de umbră cenuşie. De la Verona Vasilievna ai moştenit dumneata însuşirile dumnitale cele mai plăcute.

Profesorul se simţi încântat şi măgulit de această observaţie, mai cu samă când bătrâna, munteancă vie încă şi femeie, se mişcă din locul ei uitându-şi suferinţa. După un sfert de ceas îi căută în odăiţa lor, cu îmbrăcămintea uşor înflorită şi c-o grimea cu horbotă asupra frunţii, sub casânca neagră.

Era bine aşa; în casa părintească era plăcut şi călduţ, deşi mirosea puţin a colb stropit şi a piele de oaie.

— Să ştii că Uvar nu miroase aşa prin toate colţurile cum faci dumneata, observă rusul. Toate sunt relative; acestea pentru el sunt miresme, şi el nu-şi pune problema cum ar putea face o baie în vreme de iarnă, aşa cum ţi-o pui dumneata acuma. Dumneata ai venit aici cu poezia, iar Eufrosina Andreievna a rămas acasă la Iaşi cu baia de faianţă.

— Lasă asta, rusule, râse cu voie bună profesorul. Să vedem acuma ce mâncăm, ce bem şi unde ne ducem mâni la vânat.

— Nu desfaci lada cu cărţi?

— Eşti nesuferit. Mai bine roagă pe mama să ne dea puţin din rachiul ei înbunătăţit de Uvar.