V.

Oricât era de ahotnic doctorul şi oricâte minuni vânătoreşti visase în somnu-i agitat, se simţi nemulţămit când auzi la ferestre ciocăniturile lui Uvar.

— Câte ceasuri să fie? mormăi el trăgând un chibrit. Abia ne-am culcat, şi nebunul cel de iacut ne trezeşte.

— N-ai ce face; de acuma trebuie să ne supunem lui, răspunse inginerul; şi sări din pat, începând să umble prin casă ca o fantomă. Da! da! răcni el vârându-şi părul zbârlit în ferastră. Probabil că e ger mare afară, se întoarse el cătră Iacob Melinte. Ce? nu cumva ai de gând să mai dormi un somn?

— Dar mai sunt trei ceasuri până la ziuă… se împotrivi, somnoros, profesorul.

Se aşeză, căscând, la marginea patului şi începu să tragă spre el cizmele şi straiele de vânat, pe când Rohalschi, îmbrăcându-se pripit în zvâcnituri şi sărituri comice, aprindea în acelaşi timp o maşină de spirt şi pregătea ceaiul.

— Cum spun moldovenii? râdea el. Sculatul de dimineaţă şi însuratul de tânăr…

— Aşa este; dar asemenea proverbe ai face mai bine să le spui lui Uvar. N-ai auzit ce zicea tata asară, admirându-l, în privinţa asta, că le învaţă bucuros şi le ţine minte.

— Cred. În ţara asta aud zicători foarte înţelepte; însă nimeni nu le urmează. Nu uita să-ţi iei cojocelul. Mai bine să-l lepezi în pădure decât să-i simţi nevoia. Poftim ceaiul. I-auzi: asiaticul vine să bată iar în geam. A adus sania; s-aude cum îşi scutură calul zurgălăii.

— Foarte bine face că vine; eu sunt gata.

— Mai stai puţintel, te rog, iubite Iacob Ioanovici, să pun în rânduială sacul cu provizii.

— Ba nu stau deloc; afară trebuie să fie o vreme minunată; mă duc să-i mulţămesc lui Uvar că a avut o idee aşa de bună, să se scoale cu două ceasuri mai devreme.

— Tocmai de asta, mai stai puţintel, omule! Iacutului ce-i pasă? El se socoate în nopţile lui polare. E treaz de obicei; doarme numai după ce a mâncat, iar asta nu se întâmplă prea des. Văd că te grăbeşti foarte mult, însă ai uitat să-ţi încingi cartuşiera, iar în loc de puşcă ai luat bastonul.

Profesorul se întoarse râzând şi-şi sfârşi ceaiul, apoi amândoi se încărcară cu toate halaturile de vânătoare.

Uvar le primi la uşă şi le rândui cu grijă în sanie. Afară era o lună strălucită şi o linişte de farmec. Toate erau albe şi ireale până la brazii sumbri din munte.

Dascălul Ion şi iacutul erau în cojoace şi cu căciuli nalte.

— Buna dimineaţă, buna dimineaţă! zise bătrânul, arătându-şi dinţii ştirbi în lumina aurie. Asta-i o vreme când se liniştesc şi apele; înghiaţă şi tac. Paşii prin omăt nu s-aud, căci e ninsoarea proaspătă, de asară. Uvar are să poată ceti şi urmele dihăniilor care au intrat iar în locul lor, în sihlă. La asta se pricepe el bine, ca cel mai prima pădurar.

— Ar fi trebuit să-i dăm şi lui o puşcă, zise doctorul.

— Nu se poate; nu vrea; plăcera lui e să umble numai cu băţul în mână şi să le caute. Dacă vrea, pune suliţă în vârful acelui băţ şi le fulgeră de departe. Dar dacă are în traistă slănină afumată şi pâne, zice că n-are nevoie să străpungă nici o dihanie.

Uvar râdea, cu gura întinsă spre urechi.

— Are dreptate, încuviinţă doctorul.

— Da’ ce dreptate poate să aibă? Vânătoarea la om nu-i decât o patimă. Uvar e un prost.

— Uvar prost, Uvar bun… răspunse iacutul în moldoveneasca lui bâlbâită. Apoi se îndreptă şi puse mâna pe hăţuri, ca şi cum s-ar fi gătit pentru o declaraţie solemnă.

— Gata!

Bătrânul se aşeză în faţă, lângă el. Rohalschi şi profesorul se cuibăriră îndărăt. Fânul răscolit sub lăvicere dădu mireasmă plăcută în aerul rece şi neclintit. Calul porni, cu zurgălăii sunând argintiu.

— Ai auzit în ce chip a rostit el vorba din urmă? întrebă pe profesor Anton Rohalschi.

— Am băgat de samă, răspunse doctorul cu plăcere. Eu îl observ cu atenţie pe omul acesta simplu şi-mi place din ce în ce mai mult. Vorba asta i-a lovit auzul în tot lungul drumurilor-de-fier care l-au adus cine ştie de unde în acest colţ de lume. Atuncea o asculta în situaţie de rob; acuma o stăpâneşte el şi o rosteşte ca pe o bucurie a fiinţii lui. După cât s-arată, se îndreptă el cătră dascăl, idolatrul dumnitale se pricepe să poarte calul şi cunoaşte drumurile.

— Asta nu-i cine ştie ce filosofie, răspunse cu dispreţ bătrânul. Am vrut să-l învăţ buchile şi nici nu vrea să audă. Când vede o carte, i-i greaţă.

— Ş-aici are el dreptate, declară cu hotărâre inginerul Rohalschi.

— Ce dreptate poate să aibă, cucoane? se indignă dascălul Ion. Apoi cartea e totul pe lumea asta. Fără carte, rămâi un biet om; cartea îţi dă slujbă şi leafă.

— Trebuiesc şi oameni de aceştia, îl împăcă profesorul cu voie bună. Altfel n-ar avea cine ne duce la pădure într-o noapte frumoasă ca asta. Ia spune-mi, tătucă: crezi că s-or fi adunat hăitaşii cărora le-ai trimes răspuns?

— Cum nu? Am repezit pe pădurarul Vasile Cujbă să-i adune. Avem să-i găsim în bordei, lângă Ripa-Jidovului. Dumneavoastră vorbiţi de slugă, se întoarse el la obiecţiile lui. Într-adevăr, şi mie îmi place şi-s mulţămit de dânsul. Verona iarăşi n-are ce spune, îi pare rău că n-are pentru ce-l mustra. Dar cum să vă spun eu dumneavoastră? e un fel de om care stă de vorbă mai degrabă cu calul decât cu mine. S-ar părea că vrea să râdă când şi când, rar, dar atuncea numai îşi întinde buzele, ca să arate şi el chip de om; dar nu cunoaşte cu adevărat ce-i aceea plăcerea râsului. Eu, cucoane, când intru în cabazlâcuri, apoi râd cu lacrimi. El nici râde, nici plânge. N-aş putea zice că-i prost, dar încă nu s-a dezgheţat într-însul inima; şi el, din vorbe, nu poate alege multe. De pildă acuma el nu poate pricepe anume ce spuneam despre dânsul. Dar cu ochii despică şi înţelege, parcă ai ceti dumneata în gazetă. Are el ale lui. Şi se teme de sfinţi. Stă în biserică şi se uită la dânşii c-un fel de groază. Cum iese la lumină, răsuflă uşurat, parcă i s-a luat ceva de pe suflet. Încolo-i şi el o făptură a lui Dumnezeu, cum spune Verona.

Făptura lui Dumnezeu vorbea cu calul într-o limbă a lor, pe care noi o bănuim numai, fără s-o cunoaştem. La urcuşuri, în pas domol, când zurgălăii conteneau, Murgul răspundea ciulind şi mişcând urechile şi nechezând uşurel, ca şi cum i se stârnea în trup un tunet uşor. Pădurea veni cătră vânători misterioasă, cu adâncuri la ale căror porţi de umbră lumina se oprea, ca şi cum s-ar fi troienit în fulgi morţi.

Merseră mult printre brazi şi poposiră cătră ziuă la bordeiul de lângă Râpa-Jidovului. De acolo ieşiră oameni pletoşi, cu obrazuri afumate. Pădurarul Vasile Cujbă, bătrân nalt şi uscăţiv, cu fruntea pleşuvă, pofti bun sosit boierilor şi-şi numără oamenii. Luna asfinţise; în pădure se făcu noapte.

Iacutul îşi îngriji calul şi-l acoperi cu poclăzi, în vreme ce muntenii mutau afară focul din bordei. Inginerul trase din torbă o gărăfioară lată, de sticlă groasă, pe care moş Cujbă o cunoştea şi o aştepta.

— Moşule, zise Rohalschi, îl iei pe Uvar şi cercetaţi locurile.

— Numaidecât, cucoane. V-aducem ştire, ca să cunoaştem unde să înconjurăm. Da’ te-aş întreba dacă-i tot de cel tare.

— E de cel bun, zâmbi Rohalschi.

Trase păhărelul de metal, turnă în el lichidul şi-l trecu pădurarului.

După ce închină, moş Cujbă îl zvârli uşurel şi repede în fundul gurii şi-l înghiţi adânc, holbându-se deodată de plăcere. Tuşi moale, se şterse la gură, clătină din cap, închizând numai un ochi, dând astfel mare laudă bunătăţii alcoolului.

— Hai, mutale, zise el vioi, înturnându-se către iacut.

Uvar îl urmă în tăcere. Dispărură îndată la o cotitură, fără zgomot, prin omătul moale. Cei rămaşi făcură loc pe buturugi profesorului, inginerului şi dascălului Ion, sporiră focul cu dărâmături de fag şi aşteptară să se facă ziuă.

Când se lumină arcul de aur al răsăritului, Uvar şi moş Cujbă apărură deodată din altă parte, pe o cărare, de subt întuneric de cetini. Iacutul ducea pe braţul stâng, cu coada atârnând, o blană de vulpe. O spânzură cu grijă sus, într-un cep de brad, după aceea veni liniştit la foc.

— Ce s-a întâmplat? întrebă profesorul Iacob Melinte.

— Acest mut are în el un meşteşug pe care eu nu-l cunosc… mărturisi pădurarul. Umblă ca mine şi ca dumneata, adulmecă vântul, se uită pe sus, îmi arată cu ochii o ieruncă ori o scorbură de jder; pe urmă dintrodată ocoleşte spre nişte tufe şi începe a ceti urmele de dihănii. Când m-apropii, le văd şi eu şi le pot desluşi; dar el le-a văzut mai dinainte. Se uită pe sus şi le-a văzut jos. Era cu mine în cărare şi le-a văzut la douăzeci de paşi sub tufe. Îl întreb, el îmi face semn să tac. Îşi scoate din teacă suliţa, o potriveşte şi o împănează la băţul cu care-l vedeţi umblând. Mă lasă să umblu pe cărarea din margine. El se dă mai sub pădure. Coteşte pe după tufe şi pe după dâmburi. Dacă n-aş şti că-i acolo, nu l-aş simţi. Iaca, de subt un mal, îmi trece vulpea la doi paşi. S-a uitat la mine, m-am uitat la dânsa; a înţeles că-s cu puşca în spate şi nu-i primejdie, şi s-a dus în drumul ei nu cu prea mare grabă. Dar mutul o simţise şi stătuse în loc. Pe el nu l-a putut vedea, căci ea râdea în sinea ei de mine şi, cu coada ochilor, avea grijă îndărăt, când dintr-o parte, când din alta. Aşa că mutul a pălit-o cu suliţa. Cum a făcut, nu ştiu; dar se vede că nu dă greş niciodată. Dacă apucă a vedea el întâi pe vulpe, apoi nu-i mai scapă.

Sătenii şi vânătorii se uitau cu admiraţie neprefăcută spre idolatru. El îşi cercetă calul, rândui mai bine boclucurile din sanie. Nu veni cătră adunare, n-avea nevoie de foc. Era fără cojoc, sprinten şi fumegând putere; era în aerul rece ca-n elementul lui adevărat.

— Îi merge mai bine iarna decât vara, observă dascălul Ion. Pare mai deştept; acu mai că s-ar uita şi una din moldovencele noastre la dânsul.

— Vino încoace, Uvar, îl pofti profesorul. Domnul inginer vrea să te cinstească c-un păhărel de rachiu. Cred că-ţi place.

— Place, răspunse Uvar.

— Foarte bine. Ciocneşte cu mine. Şi mie îmi place cum ai vânat vulpea. Dar urmele lupilor le-aţi găsit?

— De asta uitasem, îşi reîncepu vorba moş Cujbă. Le-am cunoscut şi le-am înconjurat, lângă râpa ştiută, sub stâncă, unde a fătat anul trecut o haită. De acolo-i luăm ca din oală şi-i aducem la puştile dumneavoastră.

— Foarte bine. Tu, Uvar, eşti un om cum îmi place mie. Eşti atent şi observi. Ai fi fost bun să lucrezi într-un laborator. Toarnă-i, rusule, rachiu de-al dumnitale; toarnă-mi şi mie. Pe urmă, ne facem datoria.

— Te previn, stimate Iacob Ioanovici, râse inginerul, că băutura mea e puţintel cam tare.

— Nu face nimic.

Uvar o bău, dădu păhărelul şi se retrase fără a mulţămi.

— Mai are nevoie de învăţătură, mormăi dascălul, mai mult către sine.

Profesorul dădu şi el de duşcă păhărelul său. Simţi o văpaie înfricoşată în gâtlej şi-n piept. Pierdu răsuflarea, se clătină, gata să se dărâme la pământ. Apoi, încet, îşi veni în fire şi răsuflă adânc, ca printr-o strună dureroasă, printr-un junghi.

— Ce-i asta? bolborosi el cu mânie şi cu uimire. Eram să mor.

— Toate-s relative, stimate Iacob Ioanovici, râse inginerul. Nu-i nimica; astfel începem cu multe lucruri, plăcute. Acuma ai să simţeşti în toată fiinţa o flacără generoasă, şi vânătoarea de azi n-ai s-o uiţi niciodată Sunt sigur că ai să împuşti lupul.

— Mi s-a părut că înghit ţinte înroşite în foc… încercă a râde profesorul. Şi întoarse ochii plini de admiraţie spre iacut. Îi descopăr tot mai multe talente. Mă rog, când a avut vreme să jupească vulpea? strigă el, ca şi cum abia atunci ar fi băgat de samă şi şi-ar fi adus aminte.

— Acesta-i alt meşteşug al lui, se veseli moş Vasile Cujbă. A crestat-o numai în vreo două locuri şi a şi întors-o pe dos, cât ai clipi.

Uvar părea că n-aude; însă auzea foarte bine.

Vânătoarea s-a desfăşurat după toate rânduielile cunoscute din Moldova; lupii au fost împresuraţi şi aduşi la vânători; doctorul avu plăcerea să tragă şi să lovească. Sarmalele înfierbântate la foc cu mămăliguţă prăjită pe cărbuni au avut un gust cu totul deosebit în peisagiul de iarnă. Dar doctorul, în satisfacţia deplină pe care o avea, rămase cu o preocupare ciudată, cu nevoia de a studia în iacut acele însuşiri minunate pe care primitivii, pe cât se vede, le mai au, pe când oamenii evoluaţi le-au pierdut.

— Ce mă străduiesc eu să fac în laborator el realizează, în chip firesc, în natura înconjurătoare, încerca el să explice lui Anton Rohalschi. E un subiect interesant pentru mine şi ar putea să-mi fie poate şi un auxiliar preţios.

Aici trebuie căutată pricina de căpetenie pentru care împăcarea dintre doctor şi doamna Eufrosina Melinte nu s-a putut face decât în parte.

— E o fiinţă adorabilă, în faţa căreia ar trebui să cazi în genunchi şi să-i ceri iertare, căuta Anton Rohalschi să-l convingă pe profesor. E frumoasă cât se poate, brună, aşa cum se cuvine unui om blond ca dumneata, graţioasă şi inteligentă. E destul de instruită pentru vremurile în care trăim, poate susţine orice fel de conversaţie frivolă şi e în curent cu romanele la modă. E destul de serioasă şi destul de cuminte ca să nu te facă ridicol: deci ştie să preţuiaseă ce-i distins în dumneata. Cum ai putut dumneata merge dincolo de jignire, până la insultă, asta îţi spun drept că nu pot înţelege.

— Nici eu. Probabil că suntem din lumi deosebite şi temperamente iremediabil disonante. Fiinţa mea nu şi-a găsit în ea jumătatea pe care o caută din eternitate. Recunosc că are calităţile pe care le-ai enumerat; eu însă îi mai cer să iubească prostiile de la Roznov şi pe cei care mi-au dat mie viaţă.

— Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, şi în împrejurarea asta observ cu regret că greşeşti atribuindu-i repulsiuni pe care nu le are, atribuindu-i repulsiuni exagerate; în orice caz, exagerându-ţi dumneata pretenţiile. Poţi cere dumneata, iubite Iacob Ioanovici, unei persoane aşa de delicate să se înmormânteze la Roznov? Ai văzut cât de drăguţă a fost venind ea singură să te caute de sărbători? A stat două zile de Crăciun la Roznov; putea oare să stea mai mult? Te întreb.

— Nu i-a plăcut mirosul de piei şi-i lipsea baia parfumată.

— Vezi cum eşti? îmi pare rău, Iacob Ioanovici; îţi spun sincer că-mi pare rău. Să-mi răspunzi dacă dumnitale îţi place mirosul acela care-ţi pătrunde până în fundul sufletului? Nu-ţi place nici dumnitale, găseşti în alte lucruri compensaţie pentru el. Cum vrei dumneata să-i placă Eufrosinei Andreievna? Dumnitale îţi place iacutul; ei nu-i place. Găseşte că-i un primitiv şi că ar trebui să se spele mai des. Îi vorbeşti de atenţia religioasă cu care observă natura…

— Hm! dumneata găseşti că asta-i puţin lucru?

— Ştiu, ştiu, e lucru interesant şi pentru mine; dar de ce pretinzi numaidecât să se extazieze Eufrosina Andreievna? Aici greşeşti dumneata. Pe urmă, de ce vrei să-i placă aceste obiceiuri de sărbători, rămăşiţe din barbaria primitivă? Iacutului ştiu că-i plac. El dintr-o dată le-a primit până în fundul sufletului, ca şi cum ar fi fost minuni, farmece şi bazaconii ale şamanilor din ţara lui. Dar unei fiinţi cultivate cum vrei să-i placă? Mă iartă, mă iartă, te rog, iubite Iacob Ioanovici; vrei să spui că-ţi plac dumnitale şi nu poate pretinde nimeni că nu eşti o persoană cultivată. Dar cu dumneata e altceva. Dumneata mai păstrezi iluzia de pe când erai în ton şi-n coloare cu toţi ai dumnitale de aici. Fii însă sincer şi mărturiseşte că ai avut deziluzii, că sufletul dumnitale de acum n-a mai fost sensibil ca odinioară farmecului. Ai înţeles că ai de-a face cu un teatru primitiv – lovit de o mizerie care nu se poate să nu te jignească: în fond, şi aceşti actori vor să câştige. Ai văzut singur cum flăcăi voinici au atacat pe copii ca să le răpească bănuţii câştigaţi cu uratul. Nu trebuie să-ţi fie prea ruşine de această prostituire a poeziei. Asta-i viaţa. Dă-i voie însă Eufrosinei Andreievna să nu fie încântată.

— Bine; m-am împăcat, m-am întors acasă; ce vrei mai mult?

— Eu nu vreau decât să îngenunchezi şi să-i săruţi mâna. E o femeie adorabilă.

— Se poate, e chestie de gust. Eu sunt mai atent la cercetările mele de laborator şi-mi urmăresc ideile mele, pe care cu orice preţ vreau să le aduc la îndeplinire.

— Fii sigur că soţia dumnitale nu se împotriveşte; însă nu-i cere să te urmeze în pustietăţi. Vină o dată pe săptămână aici, fă baie şi asistă la un ceai; dacă socoţi potrivit, mergi cu delicateţa şi mai departe, până la iatacul ei; pe urmă fă ce pofteşti.

— Dacă voi crede de cuviinţă şi voi putea, am să fac şi asta. Deocamdată te poftesc, rusule, să mă ajuţi nu atât ca să dregem oala spartă a căsniciei mele, cât ca să cumpăr şi să amenajez proprietatea aceea de la Pârăul-Negru, de care am nevoie. Este acolo o casă convenabilă, unde ne putem simţi mai bine decât la Roznov. E şi foarte aproape de părinţii mei şi de ceea ce numeşti dumneata nebunia mea. Lângă casă am obiectul de căpetenie al explorărilor mele: iazul acela de cincizeci de hectare întindere şi cu o vechime de veacuri, în care am găsit acea specie unică la noi de lotus şi unde o floră îmbielşugată aţâţă înmulţirea unei faune extraordinare. Pot pescui, cerceta, umple eprubete. Îmi pot rândui viaţa cum de mult visez.

— Ai să-ţi transporţi acolo lădoiul de cărţi pe care l-ai lăsat la Roznov?

— Dacă-ţi face plăcere, am să-l duc acolo; şi, dacă vrei, am să-l deschid.

— Poţi să-l mai laşi bătut în cuie. Dacă-ţi ceri iertare în genunchi de la Eufrosina Andreievna, îl aduci acasă, şi pune ea singură cărţile la locul lor.

— Fii drept, rusule, ar putea veni ea la Pârăul-Negru din când în când. Aşa poate am ajunge la o soluţie durabilă. Te previn însă că va trebui să suporte pe iacut. În zestrea laboratorului meu să ştii că adaog numaidecât pe acest primitiv.

— Atunci are să fie greu. Să nădăjduim însă. Viaţa noastră e alcătuită din compromisuri, iubite Iacob Ioanovici; din compromisuri, armistiţii şi necontenite încercări de a-i da un sens şi a-i atribui un scop. Mă tem însă că adevărul stă în iacutul de la Roznov, care nu cere vieţii decât ce-i poate da şi e recunoscător pentru o rază de soare mai mult. Dumnitale, iubite Iacob Ioanovici, nu-ţi trebuie iazul de la Pârăul-Negru, ci puţină suferinţă.