VIII.

Povestirea bătrânului iacut stârni în doctorul Melinte o mare tulburare. Începu el să argumenteze ciudăţenia legăturilor ei, şi inginerul îl asculta aproape indiferent, ca şi cum jucăria pe care o alcătuise nu mai avea haz.

— Dumneata nu vrei să înţelegi, rusule, ce coincidenţe extraordinare s-au produs aici?

— Cum să nu înţeleg, Iacob Ioanovici? chiar eu ţi-am atras luarea-aminte asupra lor; însă mi se pare că nu trebuie să exagerăm. Era o simplă ipoteză a mea şi se poate să nu fie nimic adevărat. Să nu ne speriem noi singuri de produsele fantaziei noastre.

— Ba asta însemnează, om fără credinţă şi înveninat de scepticism, că dumneata stai numai în marginea vieţii şi că nu ai antene ca să-i pătrunzi tainele.

— Un poet ar spune: adâncurile misteriose.

— Aşa este: adâncurile misterioase. Pentru asta nu-i îndestulătoare inteligenţa. Trebuie o intuiţie deosebită. Trebuie ceva din sentimentul acelui om nordic neînsemnat în aparenţă, care, încercând să deie vieţii lui un scop, s-a apropiat de divinitate. Numaidecât am să stau de vorbă cu Uvar al nostru. Nici nu se poate ca între acesta şi celalalt să nu fie o legătură. E adevărat că încă stau la îndoială dacă e bine ori nu să pun anumite întrebări; mă tem oarecum să nu stric armonia coincidenţelor; totuşi, am să-l întreb cândva, şi el are să-mi răspundă aşa cum cer aceste împrejurări cu totul excepţionale. Dumneata ai dat, râzând, o definiţie a hazardului; pe urmă nu te-ai mai interesat; poate nici nu crezi într-însa. Dar eu am reţinut o întâmplare din sutele de fapte diverse care mi se perindează zilnic pe dinaintea ochilor, în gazete. O stâncă a căzut asupra unei camionete care făcea drumul de la Târgu-Ocna la Slănic. Cine poate găsi pricină de meditaţie în această întâmplare absurdă? Nici chiar dumneata, care te opreşti, cu inteligenţa dumnitale, la marginile lucrurilor. Notează că faptul nu s-a produs în vremea unui cutremur de pământ, nici n-a fost o surpătură de munte ori o lunecare de straturi după ploi lungi. Stânca s-a desfăcut din echilibrul ei într-o clipă anumită şi a căzut asupra camionetei şi asupra călătorilor. Toţi fuseseră grăbiţi să apuce locul, ceruseră conducătorului exactitate şi grabă: trebuiau să sosească acolo neapărat în clipa hotărâtă din eternitate. Pentru asta s-a extras fierul şi s-a cules cauciucul, şi s-a tăiat lemnul, din care a fost alcătuit în America vehiculul. Pentru asta l-a cumpărat cineva şi l-a adus în preajmă. Pentru asta s-au adunat oameni împrăştiaţi şi ar fi socotit o nenorocire să nu poată călători în ziua aceea. Pentru asta, în sfârşit, acum o mie de ani, să zicem, câteva părticele neînsemnate din structura muntelui s-au clătit, şi o stâncă şi-a schimbat locul căzând ceva mai jos, unde a stat la pândă până acum, în clipă când trebuia să-şi îndeplinească misiunea. Chestia cu Uvar e mult mai simplă şi mai logică. Afară de asta, am avut viziunea lucrurilor şi înţelegerea adevărului în acea noapte când accentul glasului lui a pătruns de dincolo de moarte până în fundul sufletului meu. Dumneata erai într-o stare de umilinţă; dar eu eram treaz şi atent. Nu râde. Eu privesc chestia cu seriozitatea pe care o merită şi voi verifica-o cu Uvar al nostru când va sosi timpul.

— Ba sunt de părere să nu-l întrebi nimic, ca să nu se uite pe furiş şi cu teamă la dumneata.

— M-am gândit şi la asta şi am să procedez cu grija pe care o pun în celelalte cercetări ale mele. Am observat în dimineaţa asta la dânsul privirea despre care vorbeşti, când nu m-am putut stăpâni să nu-i pun o primă întrebare, dacă bunicul lui trăieşte. Îl las deocamdată; nu e acuma vremea să stăm de vorbă. E şi extrem de ocupat, când în gospodărie, când la pădure, când la baltă. Închipuieşte-ţi că sunt foarte nerăbdător să mă întorc la Iaşi, să spun nevestei toată afacerea.

— Foarte bine; să potriveşti aşa ca să fie la ora ceaiului. Eufrosina Andreievna să te asculte zâmbind, şi musafirii ei să se privească cu coada ochiului, pe când îşi mestecă zahărul în ceaşcă. Eu, pe lângă zahăr, am să pun şi un păhărel de rom şi am să râd, protestând cel dintâi.

— Nu; am să povestesc numai nevestei şi am s-o anunţ că musafirii pot veni să-mi asculte conferinţa. Da-da. Am de gând să ţin o conferinţă despre tristeţa vieţii, despre robiile polare. Am să povestesc ce am auzit de la Uvar-bătrânul. E conferinţa pentru coloniile şcolare de vară; am făgăduit-o soţiei mele când a venit aici, la începutul toamnei. Tot căutam un subiect şi nu-l găseam. Acuma l-am descoperit.

Inginerul îl privi cu luare-aminte.

— Plecăm la Iaşi? întrebă el, înălţând sprâncenele.

— Aşa cred. În orice caz, sunt hotărât. Sper că viscolul nu ne va împiedica. Chiar de aceea mă şi grăbesc. Peste două ori trei zile va fi mai greu.

— Bine, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. Îţi atrag mai întâi băgarea de samă că n-am nimic împotrivă; ba mă gândesc că şi eu am de comunicat unele lucruri agreabile tovarăşei mele, cu care m-am văzut după ce ne-am întors din morţi. Însă, cum ştie orişice vânător şi după cât am înţeles şi de la dumneata, cea dintâi zi de linişte după viscol îşi are rânduiala ei. Ar fi trebuit să ieşim pe omăt proaspăt, şi să căutăm satele iepurilor şi vizuniile vulpilor.

— Asta e adevărat. Dar mi-am adus aminte de conferinţă şi am şi alte lucruri. Ne întoarcem după aceea numaidecât; avem vreme şi pentru vânat.

— Iubite şi stimate Iacob Ioanovici, nu trebuie să argumentezi mult, nici să te scuzezi.

— Am primit o scrisoare de la nevastă-mea.

— Da. Ştiu. Era potrivit să începi cu asta; mai ales pentru asta îmi pare bine, iubite Iacob Ioanovici.

— N-are de ce să-ţi pară bine, reluă profesorul. Când am chemat-o, în toamna asta, a sosit numaidecât; a fost foarte amabilă; şi nu trebuie să uit că anul trecut a venit şi la Roznov. De când am avut scena aceea penibilă, după care ne înţelesesem că trebuie să ne desfacem viaţa, relaţiile noastre s-au îmbunătăţit. Pot să afirm că am intrat într-un stadiu de prietinie.

— Ştiu, zâmbi rusul; un lucru, însă, încă nu l-ai făcut. N-ai căzut în genunchi şi nu i-ai cerut iertare, cum s-ar cuveni, sărutându-i mâna. Eu aşa te sfătuisem.

— Asta încă nu; şi nici nu cred să ajung până acolo, protestă cu semeţie Iacob Ioanovici.

— Bine, bine. Deocamdată să ne facem bagajele.

— Care bagaje, rusule? Nu facem nici un bagaj. Ne întoarcem îndărăt aici, în sărbătorile de iarnă.

— De acord; să ne întoarcem când vrei; va trebui probabil s-o consultăm şi pe Eufrosina Andreievna.

— Ba n-o consult deloc.

— Dacă n-o consulţi şi dacă nu vine, viaţa se poate să ni se pară mai puţin plăcută.

— Deloc. N-o consult. Vine ori nu vine, mi-i indiferent. Ţi-am mai spus, rusule, că încă nu mă cunoşti.

Puţintel atins şi iritat mai ales de tonul decât de vorbele tovarăşului său, doctorul Iacob dădu cu piciorul în vraful de cărţi, scăpat din închisoarea lăzii. A doua lovitură o dădu în broşura lui Uvar. După ce-o trimese într-un colţ al odăii, se duse şi o culese, răsfoind-o cu grijă, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că nu i-a pricinuit nici o vătămare. Inginerul tăcu, lăsându-l singur, şi se duse să caute în dulap, la locul ştiut, o altă sticlă de coniac.

Doamna Eufrosina Melinte era o fiinţă a cărei înfăţişare nu se potrivea deloc cu aceste trei vocabule solemne. Şi nici vorba „cucoană”, pe care doctorul îşi făcuse cândva obicei s-o intoneze într-un anumit chip, n-o încadra în rama hieratică în care i se păruse lui c-o vede. Era o femeiuşcă „puţintică la trup şi cam ţigăncuşă”, cum o categorisise mătuşa Verona, sprintenă şi ageră, cu părul brun şi ochii castanii. Acei ochi copilăreşti se adânceau uneori şi se umpleau de gânduri. Avea douăzeci şi opt de ani, adică şase ani mai puţin decât profesorul; dar – se veselea doctorul – de când îşi tunsese părul, părea că a rămas repetentă în clasa a treia de liceu. De ce în clasa a treia? se mira ea, zâmbind şi arcuind sprâncenele, şi de ce nu într-a patra? Şi de ce repetentă, când în faţa ei s-ar fi putut prezenta la examen doctorii şi profesorii universităţii?

— Într-adevăr, sunt prea puţintică şi n-am decât patruzeci şi şapte de kilograme, se resemna ea; dar n-am hotărât eu acest lucru, şi nici alegerea pentru profesorul Melinte n-am făcut-o eu.

Şi părinţii ei, proprietari bogaţi la podgorii în Ţara-de-Jos, şi bătrânii de la Roznov pricepeau în alt chip frumuseţa femeiască. O femeie frumoasă cu adevărat nu poate cântări numai atât. Poate chiar şi profesorul îşi păstrase, din viaţa-i anterioară, acest punct de vedere; deci acum începuse a se deprinde şi cu alte mere decât cele pădureţe.

— Ba acuma m-am deprins cu fructele fine, protesta Iacob Melinte. E adevărat că nu eşti vinovată nici pentru înfăţişarea de elevă repetentă, nici pentru accidentul care ne-a unit. Ca orice student sărac, am râvnit o căsătorie bună. Misiţii şi cucoanele bătrâne s-au amestecat, şi noi am căzut jertfă. Dar nu-i nimic ireparabil; legile noastre ne pun la îndemână mijloace, de a ne relua libertatea.

Doctorul îi adresase cândva şi o observaţie veninoasă, de care el nu-şi mai aducea poate aminte şi pe care ea nu îndrăznea s-o mai scoată la lumină din întunericu-i otrăvit. Când dânsa îi pusese înainte argumentul zestrei, Iacob Melinte îşi îngăduise a discuta originea nu tocmai onestă a averii fostului vechil şi arendaş Andru Moisei, tatăl Eufrosinei.

Într-adevăr, trecutu de cuceritor puţin scrupulos al tatălui ei putea fi pentru Eufrosina Melinte un obiect nu tocmai plăcut de cugetare. Totuşi, deşi acum îşi permitea să-l judece, îşi aducea cu lacrimi aminte de dragostea lui pentru copii şi îndeosebi pentru dânsa, de curăţenia vieţii lui familiare, de atitudinea lui severă de boiernaş de ţară, sobru şi religios. Primirea lui de oaspeţi, cununiile şi botezurile nenumărate erau celebre în tot ţinutul. De asemeni, şi de vinul lui Moisei se vorbea ca de cel mai cinstit vin. Totuşi, cel dintâi trup de moşie îl dobândise, se zice, printr-o felonie. Odinioară ea n-ar fi crezut asta cu nici un preţ. Doctorul îi deschisese înţelegerea asupra lucrului, odată cu o adâncă rană a sufletului şi a amintirilor celor mai scumpe.

— Îmi pare bine c-ai venit, zise ea cătră Melinte, ieşindu-i întru întâmpinare şi ajutându-l să-şi scoală blana.

El protestă, încercând s-o oprească:

— Unde-i, mă rog, servitoarea?

— Vine numaidecât. Intră aici. Cum ai călătorit?

— Foarte bine, răspunse profesorul, privind în juru-i cu oarecare nedumerire. N-ai primit telegrama mea?

— Ba da.

— Voiai să pleci de-acasă?

— Nu.

— Atunci unde ţi-s musafirii? E ora cinci. Voiam să beau şi eu un ceai şi să-ţi povestesc un lucru foarte interesant.

— Vei avea ceaiul, răspunse ea, privindu-l cu agerime, în răstimpuri; şi ai să-mi spui povestea. De musafiri cred că nu-i numaidecât nevoie; nu te cunoşteam atât de doritor de prezenţa lor. Doream să-ţi spun şi eu ceva. Cu două zile înaintea viscolului m-am întors de la Mândreşti. Am găsit pe tata singur şi hursuz. De la moartea mamei nu mai vrea să iasă din bârlogul lui…

Iacob Melinte se aşezase într-un jâlţ larg; aşteptă să iasă slujnica, trase cătră el ceaşca de ceai şi privi cu oarecare interes pe soţia lui. Ce va fi punând la cale? îl sărutase la sosire, în treacăt şi convenţional. Avea umbra ei de gânduri în ochi şi o uşoară paliditate a feţei. În zâmbet, puţină mâhnire.

Văzând-o că se opreşte, o îndemnă:

— Ce-ai făcut acolo?

Ea ocoli răspunsul c-o întrebare a ei:

— Spuneai că vrei să-mi povesteşti ceva.

— Bine, bine, am să-ţi povestesc. Dar ce-ai făcut acolo?

— Dacă nu se poate să mă mai cruţi, îţi spun îndată. Ai să ţii conferinţa de care te-am rugat?

— Da. Tocmai e în legătură cu povestea; cu a mea.

Ea îl privi ţintă şi ochii i se umeziră de lacrimi.

— Iacobe, vorbi ea c-un glas deodată grav; mi se pare că tata nu mai are mult de trăit. Când m-a văzut, a părut foarte bucuros, pe urmă a rămas privind într-o parte, ca şi cum, după o clipă, eu nu mai eram acolo. Am încercat să-i spun de ce-am venit; mi-a fost cu neputinţă. Am vrut să am o desluşire asupra acelei jigniri pe care, într-o zi, te-ai crezut în dreptul tău să mi-o faci.

Profesorul îi cuprinse mâna; apoi îşi simţi obrajii fierbinţi.

— Care jignire? întrebă el, cu îndoială. Însă înţelesese, şi, fără a-şi da sama de ce, îi era lui ruşine.

— Am vrut să cunosc ceva precis despre acel început – nedelicat aş zice, dacă îmi permiţi – al averii pe care a câştigat-o. N-am avut puterea să-l atac direct şi am recurs la o investigaţie piezişă. I-am cerut informaţii asupra lui Negreanu, boierul de altădată, fostul lui stăpân. În puţine vorbe, tata m-a pus în curent cu acea lamentabilă lichidare morală şi materială. Se pare că un fecior de bani gata, îndeplineşte o funcţie socială utilă părăduind tot. Tata îmi arata pe geam toate acareturile, viile şi livezile de acum, într-o strictă rânduială şi având în înfăţişarea lor toate semnele prosperităţii. Înainte, pe vremea lui Negreanu, toate erau pustie şi dezordine. Am înţeles în sfârşit că lucrurile se vor fi petrecut aşa precum ai spus şi m-am mâhnit. Găsind în mintea mea o mie de justificări şi iertări, m-am simţit oarecum depărtată de părintele meu şi străină. Ca să mă înşel pe mine însămi, mi-am plecat fruntea pe mâna lui şi am plâns vorbind despre mama. După aceea a trebuit să-i justific de ce am venit şi i-am vorbit despre viaţa noastră nepotrivită şi despre necesitatea de a ne izola poate unul de altul…

Profesorul tresări, privind-o aţintit:

— De ce i-ai spus asta?

— Să nu te superi; n-am făcut rău. Tata e un om cu soluţii. M-a ascultat fără să mă privească, apoi a clătinat din cap. Mi-a hotărât de la început: „Nu se poate”. „Ce nu se poate, tată?” l-am întrebat. „Nu se poate să desfaceţi voi ceea ce a alcătuit Dumnezeu, mi-a zis el. Ştiu că voi râdeţi de asemenea vorbe. Însă eu nu râd. Ştiu că voi, în ziua de azi, trăiţi altfel de cum am apucat eu: tu într-o parte, bărbatul tău în alta. Tu te-ai tuns şi porţi rochie scurtă. El poate-şi are cine ştie ce alte petreceri. Copii n-aţi fost vrednici să faceţi încă. Cât eşti curată şi fără vină, stai la locul pe care ţi l-a poruncit soarta. După cât vezi, mi-a vorbit ca dintr-o carte de demult.

Profesorul asculta, atent şi curios în acelaşi timp.

— Ţi-a spus bătrânul asemenea vorbe? Într-adevăr?

Ea răspunse cu ochii întunecoşi şi mai palidă la faţă, silindu-se să nu pară sfâşiată:

— Da, mi le-a spus. E acel bătrân pe care l-ai dărâmat şi de care am înţeles că mă despart. Când va muri, dacă ne desfacem şi noi, am să rămân cea mai mizerabilă fiinţă. Deşi nu m-ai iubit şi nu mă iubeşti, deşi ai fost de atâtea ori nedrept şi brutal cu mine, eu am avut, doctore, pentru dumneata, poate, prietinie, şi te-am preţuit pentru tot ceea ce ai bun, încercând să te câştig. N-a fost cu putinţă; trebuie să mă resemnez; dumneata porţi toată răspunderea.

Iacob Melinte se sculă deodată în picioare, împinse ceaşca cu ceai la o parte şi privi cu sprânceana încruntată în direcţia soţiei lui, fără s-o vadă.

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, vorbi el, încă stăpânindu-se şi ţinându-şi răsuflarea. Se vede bine că sunt iremediabil naiv. Mă gândesc să-ţi fac o plăcere; îmi părăsesc îndeletnicirile de la Pârăul-Negru; intru aici bine dispus; vreau să petrec şi eu un ceas plăcut în casa mea, şi poftim! Iată cu ce vorbe de bună-venire mă întâmpini.

— Dar mă rog dumnitale, doctore, ce este? ce s-a întâmplat? întreabă doamna, făcându-se mai mică şi îmblânzindu-şi cu desăvârşire glasul.

Apoi rămase copleşită de nedreptate şi-şi întoarse fruntea spre foc, cu buzele strânse şi c-o mutrişoară de copil îndărătnic.

— Ha-ha! pufni profesorul. Iar începem. Cazi din cer mirându-te de ce este şi întrebând ce s-a întâmplat. Dar mi se pare că ne-am înţeles odată pentru totdeauna să lăsăm la o parte tot ce-a fost.

— Ca pe-un gunoi al vieţii noastre… suspină ea, c-o privire piezişă.

— Ei da, ca pe-un gunoi al vieţii… şi să încercăm a ne îmblânzi… Pofteşte acuma şi începe a-mi număra toate cusururile, a-mi aduce aminte de toate aşa-zisele brutalităţi; nu înlătura nici cel mai neînsemnat amănunt, scoate-mă din fire şi pune-mă iar într-o stare de disperare.

Ea urma să-l pândească pieziş, cu o ciudată linişte.

— De ce să ne despărţim? strigă profesorul deodată, Când ţi-am vorbit eu de asta?

Doamna Melinte nu se simţi în stare să răspundă.

— De ce taci? Când ţi-am vorbit eu de asta?

— O, în multe rânduri, şopti ea cu blândeţă.

— Când? când anume?

— Mai de demult, în timpuri imemoriale.

— Atunci ce fel de logică e asta? Îţi baţi joc de mine?

Ea ridică din umeri.

— Răspunde!

Doamna Melinte îl înfruntă c-un fulger, înălţând şi coborând pleoapele, şi urmă să tacă.

— Răspunde! strigă deodată profesorul cu glas de tunet. Asemenea absurdităţi şi nedreptăţi nu le pot eu suferi. Am venit de la Pârăul-Negru – aş putea zice – numai pentru tine. Şi poftim!

— Numai pentru mine? La urma urmei, se poate; nu ne-am văzut de mult.

Era în glasul ei o intenţie maliţioasă. Doctorul se simţi umilit.

— Ce înseamnă asta? se răsuci el, şuierându-şi vorbele.

Ea tăcu iarăşi, copleşită, cu o expresie a feţei şi a ochilor de profundă nenorocire. Doctorul urma să-i ceară necontenit explicaţii, pe care ea nu voia să le deie, ca şi cum ar fi fost un secret de moarte. Unul din nenorocitele şi absurdele lor ceasuri de discuţie se repetă aproape automat, cu singura deosebire că profesorul intrase acasă cu desăvârşire liniştit şi bine dispus, iar doamna Melinte nu lăsase să cadă între ei niciuna din vorbele ei teribile.

Ea însă avea în atitudine ceva care-l izbise, ceva care i se părea străin. „Fără îndoială, cugeta doctorul, din vorba mea, din felul meu neprefăcut de a fi, a simţit că a început a încolţi în mine un sentiment nou. O simt închizându-se în ea şi respingându-mă; vrea să-mi dea dovadă că mă pricepe şi mă dispreţuieşte. Am câteodată impresia că între noi zace o duşmănie iremediabilă, ca o fiară care năvăleşte asupra noastră să ne sfâşie de câte ori ne apropiem unul de altul.”

— Ştiu la ce te gândeşti… grăi deodată, cu voce nealterată, doamna Melinte, după ce îl lăsă să-şi isprăvească vorbele învălmăşite şi mânioase. Acuma dumneata, doctore, cugeţi la un final romantic al tragediei noastre. Să mă duci la Pârăul-Negru, să mă mai plimbi o dată pe baltă, să mă vâri în desişuri de stuh şi să mă îneci în ghiolul cel mai adânc.

Doctorul râse fals, cu o uimire neprefăcută. Într-adevăr, fulgerase în el acest gând de duşmănie.

— Am să-ţi fac această plăcere, adăogi cu bunătate doamna Melinte; am să merg cu dumneata la Pârăul-Negru.

— Prostii şi nebunii! se scutură el, încreţindu-şi obrazul.

— Bine, prostii şi nebunii. Dar nu-i aşa că mă iei la Pârăul-Negru?

— Ce însemnează asta? se zbârli iar profesorul.

— Înseamnă ce trebuie să însemne. Îndrăzneşte a spune că nu te cetesc, ca pe un copil. De ce eşti rău? De ce izbucneşti fără pricină? de ce nu încerci a te stăpâni? Ce-ai găsit nesuferit în vorbele mele, ca să-mi dai asemenea spectacol? Şi încă dacă ar fi fost cântat! Dar a fost răcnit. Acuma s-ar cuveni, la rândul meu, să-mi ţin şi eu discursul, să-mi spun rolul, cum zici dumneata. Ca să-ţi fiu bună parteneră, ar trebui să-l iau pe-o notă foarte înaltă. De data asta am să te cruţ. Şi am să te rog să mă ierţi pentru tot ceea ce ţi se pare c-am greşit; însă eu n-am greşit nimica. Mă simţesc aşa de singură şi uneori aşa de nefericită, încât am dreptul la un tratament mai puţin aspru. Te rog, linişteşte-te şi spune-mi povestea pe care mi-ai făgăduit-o.

Doctorul voi să se supere încă o dată. Era, într-adevăr, extraordinar! După ce-l aţâţă şi-l scoate din fire, acuma îi cere istorisirea lui Uvar. Dar şi atmosfera specială s-a risipit; şi fantomele coincidenţelor s-au evaporat; şi entuziasmul lui a îngheţat. Ea înţelege perfect asta; de aceea zâmbeşte şi stă gata să-i mai adreseze ceva ascuţit. E o fiinţă teribilă femeiuşcă asta. Doctorul simte că a mai prins şi alt fir. După asemenea scene de violenţă, el mai are uneori şi inferioritatea de a trece, când e posibil, la desmierdări, pe care ea pare a le suporta cu resemnare. I-a pus deci diagnoza din prima clipă. În ochii, în glasul lui cetise fără greş ceva. Ea se apăra, poate nu împotriva lui. Viclenia ei feminină n-avea poate la bază ostilitate; dimpotrivă. Răsuflă prelung, deodată ostenit şi întristat.

Ea se apropie de el, îi cuprinse mâna şi-şi lipi fruntea pe umărul lui, suspinând.

— Cât suntem de proşti şi de nefericiţi! zise el mişcat. Ascultă, să-ţi spun întâmplările acelui iacut bătrân din pustietăţile siberiene, despre care vreau să vorbesc şi altora, în aula Universităţii. Întâi vreau să-ţi istorisesc ţie, ca să vezi cât de relative sunt plăcerile şi nefericirile.

Eufrosina Melinte îl ascultă cu oarecare atenţie, păstrându-şi însă faţa mâhnită şi ochii întunecoşi. După ce-i istorisi destul de încâlcit întâmplări care, pentru ea, nu păreau a avea semnificaţie, doctorul se opri, nemulţămit de sine.

Doamna Eufrosina oftă uşurel, ca trezită din vis.

— Asta-i conferinţa dumnitale? se miră ea căscând şi arătându-şi limba de mâţucă. E destul de interesantă. Într-adevăr, trăieşte acolo, în regiunile arctice, o lume a suferinţii, cum spui. Preocuparea dumnitale pentru acei primitivi e vrednică de laudă, ca şi cercetările în flora şi fauna cotloanelor de la Pârăul-Negru. Cu destulă uimire văd că le pătrunzi toate şi le interpretezi. Aş dori numai să ai acelaşi ochi atent şi pentru o fiinţă omenească din altă regiune. Stai faţă de ea la depărtări telescopice, şi ea, în realitate, ţi-i cea mai aproape. Te rog să mă ierţi că poate – precum ai înţeles – am întrebuinţat arme speciale. N-am altfel de apărare. Folosind un limbaj care-ţi place, viaţa nu-i numai iacutul, ori numai balta, ori numai Roznovul. Ne-am desfăcut din veşnicie şi am venit unul cătră altul nu ca să ne spunem vorbe duşmănoase. Aşa ar trebui să-ţi spun. Eu însă tac şi nu spun nimica. Dacă ai să mai fii tot aşa de rău, sfârşi ea privindu-l deodată cu ochi mari şi tragici, n-are să fie nevoie de sforţări mari ca să mă azvârli în baltă; mă arunc eu singură.

El se desprinse de ea cu gesturi de disperare:

— Iar? Pentru numele lui Dumnezeu, încetează!

— Vezi? îl mustră ea şi-i făcu loc, ca să se aşeze iar lângă dânsa.

Profesorul îi văzu atunci rochia de coloarea cafelei prăjite şi-i gâci zalele şi cătărămile de dedesubt, care-i ţineau încordate toate rotunzimile. Mirosea plăcut; avea mânuţi fine şi picioruşele cele mai mici din lume în colţuni de matasă şi pantofi de piele de şarpe. Avea în ea viclenie şi delicateţă. Probabil că ea îi descifra perfect sentimentele şi gândurile, oricât de profesor încerca să se păstreze. Generaţia puţin scrupuloasă a lui Andru Moisei îşi împlinise o misiune eliberând lumii o fiinţă subţire şi educată ca această femeiuşcă. Nu putea spună acelaşi lucru despre raportul dintre el şi cei de la Roznov. El rămăsese tot sub semnul lor şi al iacutului. Oftă şi sărută mânuţa care se întindea cătră el. „Însă în genunchi, cum spune rusul, niciodată!” încerca el să se reculeagă cu trufie.

— De multe ori, se întoarse el cătră Eufrosina Melinte, am încercat să te conving că numele tău e imposibil. Aş fi dispus să accept că numai aceasta e greşala de neiertat a bătrânului Andru. Trebuie să-l schimbăm; să-ţi spun Fina.

— Cine ştie! poate să vie şi asemenea clipă, răspunse ea, fără emoţiune, ca şi cum s-ar fi depărtat dintr-odată.