VI.

Cu toate acestea, doctorul Iacob respinse suferinţa cătră care, în chip vag, îl îndemna rusul şi preferă iazul de la Pârăul-Negru. În chestiile care-l preocupau şi-l pasionau, acest om naiv punea o putere vrednică de mirare, o stăruinţă care neliniştea mai ales pe doamna Eufrosina Melinte şi o dibăcie care pricinui disperarea misitului Avram Gold, însoţită însă, în acelaşi timp, de completa lui aprobare.

— Că vrea să aibă numaidecât o baltă, asta mie mi s-a părut lucru foarte bun, explicase lui Rohalschi domnul Avram Gold, subţiindu-şi între degetele mânii drepte favoritele roşcate, făcând parte dreaptă când unuia, când altuia; oamenii trebuie să vândă şi să cumpere, ca să poată trăi misiţii. Nu-i aşa? Dar de ce numaidecât iazul de la Pârăul-Negru? Mai sunt şi alte moşii, unele mai mari, altele mai mici, care au iazuri. Sunt altele care au crâşme bine aşezate. Decât un iaz, nu-i mai folositoare o crâşmă? Dar să zicem că domnului profesor îi trebuie numaidecât iaz. La Iaşi nu poate să-l ducă. E nevoie să se ducă neapărat dumnealui unde-i iazul. Dacă trebuie să se mişte dumnealui, atuncea poate să se ducă orişiunde. Aşa că eu i-am propus o serie de moşioare cu baltă, pe care le-am socotit mai avantajoase pentru mine. Domnul profesor n-a vrut. Atuncea, dacă domnul profesor urmăreşte numaidecât un interes şi vrea anume acel iaz, i-am făcut cunoscut că nu se poate cumpăra cu uşurinţă; că munca mea e foarte anevoioasă şi pretenţiile moştenitorilor cam mari. Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus? Mi-a spus să-i aduc moştenitorii, să-i convingă dumnealui. Atuncea ce rost mai am eu? Iar dacă nu-i aduc moştenitorii ori nu vor să vie, atunci se duce domnia-sa la dânşii. Poftim! M-am mai gândit că vrea să facă o crescătorie de gâşte şi i-am oferit paseri şi ouă de rasă. Dumnealui mi-a comunicat că n-are nevoie de nici o gâscă. Ar fi mai degrabă amator de o luntre. I-am oferit îndată o luntre, şi acuma stau şi-mi bat capul unde s-o găsesc. Vrea să producă peşte? îi trebuie crap auriu? Nu. Îi trebuie nişte zidari ca să-i clădească un pavilion pentru cercetări ştiinţifice Acuma aud întâi că la pavilion de cercetări ştiinţifice trebuie numaidecât baltă. Şi ce-i mai trebuie? Îi trebuie servitori? Închipuiţi-vă că nici servitori nu-i trebuie. Are nevoie numai de unul, pe care-l aduce de la Roznov. De ce numaidecât de la Roznov? „Aici e un mister!” a râs domnul profesor. Bine, fie; să lăsăm profesorul şi să vedem dacă nu trebuie reparată iezătura şi prefăcut stăvilarul. „Ba asta da; trebuie; să-mi aduci un meşter bun. Dar mai ales am nevoie de altceva, a adaos domnul profesor. Am nevoie de bani cu împrumut.” La asemenea declaraţie, am avut motiv să mă socotesc cu totul mulţămit. Pot lăsa la o parte capriţiile şi misterele unui profesor aşa de învăţat şi de ciudat şi ne putem ocupa numai de bani, dobânzi şi termene. Într-asemenea materie mai ales, pot spune că sunt specialist. Dar închipuiţi-vă dumneavoastră, domnule inginer, că domnul profesor a pus mâna pe condei şi a început a face socoteli. Adunând două depozite la două bănci şi adăogând şi o rată din salariu vreme de un an, şi mai punând ş-un împrumut la creditul funciar agricol, iată că nu putem face nimic nici cu poliţele şi dobânzile. Atuncea – zic voiţi numaidecât să cumpăraţi Pârăul-Negru? Nu doriţi ceva mai avantajos şi mai aproape de Iaşi? Imposibil? Cu totul exclus? V-aţi gândit bine la toate dificultăţile cu moştenitorii? Am eu o afacere cu mult mai bună. Dacă nu se poate altfel, atuncea veţi avea Pârăul-Negru în condiţii avantajoase, pe care numai eu vi le pot face, şi vă rog să binevoiţi a-mi da în antrepriză repararea digului şi a stăvilarului. Asta nu se poate? Aveţi dumneavoastră un plan anumit şi doriţi să-l executaţi singur? Bine, atuncea nu mai stăruiesc, şi faceţi afacerea cum doriţi, socotind pentru năcazurile şi străduinţele mele încă cincisprezece centime la sută la preţul cumpărării. N-a vrut să-mi adaoge nimic şi a trebuit să mă aranjez cu vânzătorii, ca să-mi deie dânşii. Vă spun drept, domnule inginer, că am avut mult năcaz. Am tranşat afacerea, am încheiat actele, m-am dus ş-am predat iazul şi acaretele. Bună casă, bune acarete. Iazul vechi, cu sălcii scorburoase pe maluri. Atâta nu mi-a plăcut: sălciile scorburoase, dar domnul profesor se arăta încântat de ele. Peşte în iaz cred că să fie. Zice că sunt şi multe raţe sălbatice, dar eu nu pot da garanţie; nu le-am văzut. Acuma îmi bat capul să găsesc luntrea şi să descopăr dacă domnul profesor nu vrea cumva să exporte ouă de raţă sălbatică în străinătate. Acest om, care la început pare uşor de condus, are, după ochelarii lui, nişte idei teribile şi o încăpăţânare, încât m-am spăriat chiar eu.

La povestirea îmbielşugată, însoţită de mimică şi schime, a rusului, doctorul Iacob Melinte adăogea un râs tăcut, care-i lumina ca un soare interior expresia feţei. Cu toată naivitatea lui, înţelegea că Rohalschi exagerează nu numai spre a-i face plăcere, ci şi pentru a-şi menaja interesul lui de pribeag care vrea să înceapă o viaţă nouă în ţară străină. Are nevoie de cetăţenie, de un post ori de o antrepriză, şi profesorul numără prietini influenţi. Doctorul ştie şi calea cea bună care-l putea duce pe Rohalschi la liman; de aceea îl propusese, fără ştirea lui, membru în clubul vânătorilor. Trăgător eminent, povestitor minunat, bun tovarăş de petrecere: cu asemenea însuşiri, un naufragiat îşi poate reface viaţa. În zâmbetul doctorului era şi puţină ironie, şi simpatie pentru un prietin bun, cu experienţă în toate ale vieţii. Stăteau amândoi cu pahare de vin dinainte, în cerdacul casei de ţară, la Pârăul-Negru, privind întinderea iazului, cu stuh agitat uşor de vânt. Era într-o zi caldă de sfârşit de noemvrie. O zi de primăvară şi de despărţire de sezonul fericit, cugeta doctorul Iacob. Stoluri de grauri amestecaţi cu ciori treceau din când în când pe deasupra iazului, în lucirea aurie a zilei. În răstimpuri de linişte, când pămătufurile trestiei rămâneau neclintite, izbucneau dintr-un cotlon aproape măcăituri de raţe sălbatice, apoi se auzeau din fund, de departe, răspunsurile, ca nişte ecouri înăbuşite de sub pământ. La ochiuri line de apa, se arătau crihance, răţuşte mărunte şi vioaie, care se cufundau subt undă ca şi cum s-ar fi jucat, apoi băteau din aripi spre înălţimea cerului, făceau un ocol până în zarea dealurilor şi se întorceau în grabă; pluteau câteva clipe asupra locului lor, apoi iar plecau spre alt orizont. Cei doi prietini priveau toate fără de a-şi conteni sfatul şi povestirile. Profesorul era atent şi spre sălciile cele vechi tocmai din coada iazului, de la izvoarele de sub culme. În dreptul lor se alegea un luciu cu acele plante rare, dintre care unele îşi păstrau verdeaţa şi-n timpul iernii. Acolo era loc bântuit de braconieri şi de hoţi de peşte. În căsuţa cu grabă clădită pe mal chiar în toamna aceea aşezase pe Uvar, în una din odăi. Îi dăduse armă şi câni. În odaia a doua îşi instalase în pripă laboratorul de care avea nevoie, cu gândul să se servească de el mai ales în vara următoare. Îl folosea totuşi şi acuma în zile frumoase, admirând gângănii extraordinare şi plante ca nişte filigrane preţioase. Grija lui întâia şi cea mai mare fusese iezătura, cu stăvilarul. După ce pusese totul în bună stare, înnoind stavilele şi lanţurile, avea bucuria să se socotească nu numai stăpân, ci şi Dumnezeu al acelei lumi aparte.

Mai avusese oarecare năcaz cu domnul Avram Gold, până ce-i adusese luntrea. După ce i-o adusese, misitul ţinuse să se plimbe şi el cu dânsa pe iaz, probabil cu intenţia ascunsă de a descoperi undeva, între stuhuri, instalaţia misterioasă pe care o bănuia. Fusese nevoit să se întoarcă la Iaşi fără această plăcere, ceea ce nu era mare lucru, dar mai ales cu problema nedezlegată, ceea ce, pentru capitalul lui de investigaţii şi cunoştinţi, era o pagubă. În sfârşit, se reluase, cu prilejul instalaţiei aici, şi acea chestie delicată şi dificilă căreia doctorul nu-i putuse da soluţie într-adevăr mulţămitoare. Era chestia pentru care pleda inginerul Rohalschi: aranjamentul cu Eufrosina Andreievna. Doctorul propusese soţiei lui ca în lunile de toamnă, cât mai urma vacanţa universitară, să vie să-l ia de la Pârăul-Negru, dacă avea nevoie de el la Iaşi pentru recepţii, vizite şi alte interese ale ei. Doamna Eufrosina Melinte într-adevăr venise şi doctorul o urmase o dată. A treia zi el s-a întors înapoi. După o săptămână, doamna Melinte s-a prezentat iar, dar profesorul a refuzat în chip josnic să-şi ţie angajamentul contractat. La obiecţiile, insistenţele şi supărările nevestei, avusese iar nedibăcia să răspundă fără stăpânire de sine, aşa încât toată opera de îmbunătăţire a inginerului Rohalschi căzuse în iaz. Vorba asta era a doctorului, şi Rohalschi încerca să râdă, dar în realitate era nemângâiat.

— Să ştii, iubite Iacob Ioanovici, zise cu pătrundere inginerul, că toate se plătesc, pe lumea asta chiar. Respingi de la dumneata acum o femeie drăguţă şi binecrescută; deci, la vârsta de cincizeci şi cinei de ani are să ţi se întâmple o mare nenorocire. Ai să dai cu piciorul în laborator, dărâmându-l în baltă, şi ai să te amorezezi nebun de o cusătoreasă cu pistrui pe obraz, şi cu glasul răguşit, care are să-ţi bată din picior şi are să-ţi facă zile fripte.

— De ce cu pistrui şi răguşită?

— Nu ştiu, acesta este un secret al zeilor.

— Bine, râse profesorul ciocnind paharul; să nădăjduim că profetul din dumneata e inferior vânătorului şi va da greş. Până la acea epocă depărtată mai este timp să mă împac cu nevastă-mea. Se poate să găsească chiar ea felurite metode de răzbunare. Dar eu nu pot să-mi las rânduiala vieţii mele, care-mi porunceşte să fac ceea ce e în natura mea, ceea ce e justificare fiinţii mele. Din pricina asta am avut şi la Roznov o discuţie care m-a costat. Era cât pe ce să mă cert cu părinţii mei. Le-am cerut pe iacut şi ei n-au vrut să mi-l deie. Mai ales mama spunea că-i trebuie, ca să-i găsească pe dealuri leacul de care are nevoie. Iar tatăl meu pretindea că nu se poate să nu-i desăvârşească educaţia ortodoxă şi nici nu se cuvine să i-l iau tocmai acuma, când îl deprinde să-i ţie isonul în strană. În sfârşit, după multe obligaţii şi făgăduieli, i-am hotărât să mi-l deie. În schimb, le plătesc alt servitor şi-l şi îmbrac, şi din când în când li-l expediez acolo pe Uvar, ca să caute buruiana. E adevărat că, îndată ce am adus pe asiatic, m-am simţit bine şi mulţămit. Mai ales în conducerea luntrii se dovedeşte meşter, iar pescuitul n-are pentru el nici o taină. Scoate din iaz ce vreau: peşte pentru mine şi material pentru laborator. Şi-a dresat cânii, învăţându-i să patruleze în jurul iazului. A pus căpcăni, unele pentru vidre, altele pentru braconieri. Taie stuh şi face coteţe, pe uscat pentru paseri, în baltă pentru peşte; aduce lemne de la pădure, construieşte sănii şi patine de lemn pentru iarna ce vine, împleteşte plăşi, ascute ostii şi harpoane. Toate le face în tăcere şi cu linişte. E un om nepreţuit. Îl am gata şi pentru soţia mea, când ar vrea să mă ameninţe cu musafiri şi vizite prelungite. I-l înfăţişez. Numaidecât strâmbă din nas şi se duce. Antipatia ei e olfactivă. Aşa încât, cu toate riscurile, mai ales în ce priveşte bătrânii mei de la Roznov, eu cu iacutul am făcut o bună afacere. Odată cu sosirea lui, au efectuat şi cărţile ultima lor călătorie până aici. Zilele acestea mă gândesc să le desfacem şi să le aşezăm în rafturi.

— Cu plăcere, iubite Iacob Ioanovici; însă poate ar fi mai potrivit să le lăsăm cât mai multă vreme în liniştea lăzii lor. Te încredinţez că ele nu doresc să fie tulburate; iar noi încă n-avem nevoie de ele. Cât ţine vremea bună, putem bate pârloagele şi spinăriile. Avem iepuri şi stoluri de potârnichi. Avem pasajul de raţe, sara. Eu chiar propun să nu lăsăm să treacă neîntrebuinţată o zi fericită ca asta. Ar fi bine să-ţi pregăteşti cartuşele.

— Până în sară mai este, răspunse doctorul. Până în sară se poate schimba vremea.

— Vrei să glumeşti, iubite Iacob Ioanovici. Asemenea soare splendid…

— Ei, asemenea soare splendid, asemenea cer albastru. Eu nu mă uit numai la asta. Mă uit şi la altele. Văd convoiurile de ciori, şi cârdurile de vrăbii, şi stuhul care face semne, şi zarea din miazănoapte, care are fiori de nelinişte… Dumneata, rusule, de ce nu vrei să vezi că răţuştele mereu se duc într-acolo, ca şi cum s-ar uita de sus într-o genună, în care se frământă ceva? Aparatele mele din laborator şi din preajmă au făcut de asemeni mişcări bizare. Ele-s mai proaste, bineînţeles, decât animalele şi paserile, dar arată şi ele ceva. Vântul s-a schimbat în cursul după-amiezii, făcând cerc de la asfinţit la nord-est. Deci încă înainte de apusul soarelui poate s-avem vreme rea.

— Glumeşti, iubite Iacob Ioanovici.

— Nu glumesc de loc; poate să şi ningă. Dumneata, rusule, eşti mai mult bun trăgător decât vânător, eşti un produs al tirurilor de porumbei; şi mai ales eşti un filosof şi un cetitor în inimile omeneşti. Eu pe dumneata nu te pot ceti, cum mă ceteşti dumneata pe mine; în faţa naturii, însă, dumneata rămâi opac, pe când eu sunt pătruns până în toate fibrele de înţelegerea ei. În privinţa asta am oarecare înrudire cu Uvar. Îl văd de aici cum îşi adună uneltele şi cioveiele la adăpost şi cum îşi tot ridică nasul şi miroase depărtarea.

— Dumneata, Iacob Ioanovici, susţii că are să ningă, şi eu răspund că aşa ceva mi se pare imposibil.

— Foarte bine, rusule. Să bem încă un pahar de vin şi s-aşteptăm.

Într-adevăr, când ajunse soarele asupra munţilor, deodată păru mai palid. Uvar, din preajma căsuţei lui, la malul iazului, îşi văzu o clipă imaginea în fundul luciului, unde s-adunau izvoarele cele vii; dar într-o clipă acea imagine se desfăcu şi pieri. Balta se încreţi de înfiorări repezi; sălciile şi trestiile dădură zvon. În schimb, paserile bălţii tăcură deodată. Din adâncul miezului nopţii iacutul văzu venind acea fantomă a negurilor şi a vârtejurilor, de care se înfricoşase în toată vremea copilăriei lui. Sosea din prăpastiile şi vâltorile oceanului; era şamanul cel neînduplecat, cu bici de foc şi barba de ţurţuri de ghiaţă, prigonitorul omenirii celei sărmane. Ajungea şi până subt acest cer fericit; dar Uvar ştia că aici poate să-şi arate spre el dinţii cu dispreţ. Mormăind, trase pe mal luntrea şi-i luă vâslele la el în odăiţă. Ieşi iar, cu capul gol şi nasul înălţat, aninându-se de alte lucruri şi unelte din preajmă. Dintrodată apărură sub cerul alburiu ciori, în amestec de viscol. Îndată după ele prinseră a se îmbulzi nouri. Ploaia rece, cu zloată, începu a bate când se întunecă deplin.

La opt ceasuri, în odaia doctorului ardea focul în sobă, şi la ferestre fâşâia şi bătea din aripi de ninsoare viscolul. Tăcutul lepădă încă un braţ de lemne lângă vatră, după aceea, fără cojoc şi cu capul gol, trecu prin dreptul ferestrelor, bocănind cu cizme grele. După cină, cei doi prietini, întinşi în jilţuri, cu cafele şi ţigări, într-un fel de beţie unică a tihnei, auzeau încă pe servitor umblând pe afară, prin ogradă şi cerdacuri, la paseri, la vite, la magazii. Într-un târziu, mai aduse un braţ enorm de lemne şi-l lepădă ca pe un nou argument dispreţuitor împotriva şamanului vijeliei.

— Uvar, zise inginerul; fii bun, te rog, şi adă lada de cărţi, pe care ai cărat-o de la Roznov. O ştii?

— Ştiu, răspunse iacutul. Dar ce nevoie de acele hârtii? Am adus lemne.

— Adă lada aici, urmă Rohalschi râzând. Îmi trebuie ş-un cleşte, un ciocan ş-o daltă. Avem s-o desfacem, să scoatem din ea poveştile şi minciunile. Pe asemenea vreme n-avem ce face cu adevărurile.

Iacutul clăti din cap fără să înţeleagă adaosurile poruncii. Părăsi camera, şi amândoi prietinii socoteau că s-a tot dus la sălaşul lui, când auziră bufniturile cubului, asupra căruia slujitorul se opintea cu umărul răsturnându-l pe toate feţele. Deschise canaturile uşii şi-l dădu înlăuntru, gâfâind. Lepădă din sân cleşte, daltă şi ciocan, apoi se duse.

Rohalschi lucră tihnit şi cu atenţie, pe când profesorul îl privea leneş. Desfăcu vravurile de cărţi şi le înşiră în juru-i. Petrecea cu ochii titlurile, întârzia la ilustraţii, din când în când îşi aprindea altă ţigară şi sorbea din păhărelul de coniac de pe măsuţa din preajmă.

Profesorul întinse mâna şi cuprinse la întâmplare un tom, despre civilizaţia veche, îl răsfoi câtva timp, căscând, apoi aţipi la locul lui, în vuietul furtunii.

Se trezi târziu, cătră miezul nopţii. Furtuna sporise; ferestrele aveau afară chenare de viscol. Rusul cetea cu luare-aminte în preajma focului. Nu mai fuma; însă sticla de coniac era pe jumătate deşertată.

Doctorul Iacob Melinte auzi afară cântând un cucoş fantastic.

— Ce faci acolo? întrebă el pe inginer.

— Cetesc, răspunse Rohalschi. Fii treaz la ce-am să-ţi spun, pentru că se poate întâmpla să mă fi îmbătat. Urmează, după cât înţeleg, a se vădi încă o verigă dintr-un lanţ de fapte care pot părea neexplicabile, însă eu sunt sigur că s-au produs în virtutea unei legi ce mişcă în jurul nostru seriile de fenomene. Îmi permiţi să mă explic în altă limbă, deşi ştiu moldoveneşte ceva mai bine decât Uvar; nu vreau să apară într-o armătură comică chestii aşa de serioase. Hazardul, stimate Iacob Ioanovici, nu-i decât o ondine inexorabilă a cauzelor şi efectelor. Noi putem privi cu ochi holbaţi rezultatele, având aerul că nu înţelegem nimic şi chiar refuzând a înţelege ceva, însă toate se produc cu rânduială, declanşate de un factor iniţial. Legăturile ne scapă; asta însă nu înseamnă că nu există. Nu te uita aşa de semnificativ la mine; sticla nu-i deşartă decât pe jumătate. Deşi uneori am obiceiul josnic să mă îmbăt complet şi absolut, acum te încredinţez că sunt în toată firea. Iată despre ce-i vorba…

— În sfârşit! Să vedem, s-auzim! se veseli doctorul.

— Iată despre ce-i vorba. Ştii că mai mult ne-am veselit decât ne-am mirat când am auzit povestea Veronei Vasilievna despre sosirea kitailor în Roznov. Ei bine, ai să te convingi, sper, că apariţia lor n-a fost o simplă întâmplare idioată. Ca să te convingi, e destul să observi deocamdată că unul din acei soli ai întâmplării, cu numele Uvar, care nici măcar nu e chinez, s-a întors. S-a întors în nişte condiţii aşa de extraordinare, încât a rămas pe loc. A trebuit ca un ofiţer, probabil nevinovat, să fie asasinat în poarta bătrânilor la Roznov, pentru ca Uvar să nu mai poată pleca. Dar asasinii, dar casa bătrânilor, dar atmosfera de ameninţare care l-a fixat ca şi cum l-ar fi înlănţuit aici o divinitate, nu observi că se înşiruie într-o logică absurdă, care totuşi pare a elimina arbitrarul? Toate elementele erau pregătite şi veneau unul cătră altul. Ca să-ţi mai dau o dovadă că erau pregătite, trebuie să adaog că şi dumneata, iubite şi stimate Iacob Ioanovici, te-ai simţit atras acolo de anumite scrisori şi de anumite stări sufleteşti. Eufrosina Andreievna făcea tot ce-i sta în putinţă ca să te oprească, şi dumneata tot te-ai dus, cu riscul de a rupe un contract social. Mai mult: fără nici o necesitate serioasă, ai luat cu dumneata acest lădoi, de cărţi, pe care atuncea nici măcar nu l-ai deschis.

— Ei, şi ce-i? mormăi doctorul, căscând somnoros.

— Ai să vezi numaidecât, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. Urmez… Nu poţi tăgădui că n-ai fi stăpânul acestei proprietăţi dacă nu s-ar fi produs anumite sugestii, cele mai însemnate în legătură cu această umilă epavă a omenirii, care este sluga dumnitale, iacutul. Are dreptate Eufrosina Andreievna să nu-l poată suferi. Fii atent mai departe. Această ladă de cărţi putea să fie uitată şi părăsită la Roznov. Deşi nu-ţi era întru nimic utilă, deşi era în strămutarea asta a dumnitale un balast, dumneata ţi-ai adus aminte de dânsa şi ai pus pe iacut să se întoarcă la Roznov, să ţi-o aducă aici numaidecât. Mai este ceva. După ce s-a ostenit Uvar, dumneata nu te-ai grăbit deloc să desfaci cărţile. Puteau să mai steie astfel nedesfăcute, în ladă, treisprezece ani, ori până la sfârşitul timpurilor. Dar să zicem ca puteau sta nedesfăcute numai trei zile, ori numai o lună. Nu. Au stat cât trebuie, exact până în această sară, când a sosit o veste grabnică din necunoscut. Cărţile trebuie desfăcute numaidecât. Totuşi, ar fi putut să mai steie, dacă Uvar, dispreţuind ce am spus eu ori neînţelegând porunca, se ducea în treaba lui. Destinul lor nu atârna de o hotărâre fermă a noastră; după un ceas puteam uita toată afacerea. Dar iacutul a adus cărţile; şi eu le-am desfăcut. Am întins mâna, am eliminat câteva şi am ales tocmai pe aceea pe care trebuia s-o aleg. Ca să pot s-o deschid şi s-o cetesc, dumneata, iubite Iacob Ioanovici, trebuia să adormi. Iar acea cărţulie pe care am pus cu mâna e istorisirea lui Uvar cel bătrân.

— Care Uvar cel bătrân? tresări cu grijă profesorul.

— Fii liniştit, scumpe Iacob Ioanovici. Sunt destul de treaz şi nu sunt nebun. E istorisirea vieţii lui Uvar cel bătrân, pe care a scris-o el singur acum şaizeci ori şaptezeci de ani. Uvar cel bătrân a fost un iacut cum n-au mai fost alţii, de la începutul lumii. A învăţat slovă rusească. Aşa ceva nu s-a pomenit nici înaintea lui, nici după el. Cu acea slovă rusească s-a îndemnat a-şi scrie viaţa, după instigaţiile unui filolog suedez, care n-avea probabil altă treaba decât să pregătească uimirea noastră din această sară.

— Ai cetit dumneata asta acolo?

— Am cetit. Poftim, ceteşte şi dumneata. Uvar al dumnitale e nepotul acelui bătrân.

— Asta-i legătura? Tocmai asta aş vrea să pricep de unde-o scoţi dumneata.

— N-o scot eu; o scoate logica înlănţuirilor. Şi fără îndoială aceste înlănţuiri nu se opresc numai la identificarea servitorului dumnitale; merg cătră alt destin.

— Mă sperii, rusule.

— Bine, bine; dumneata râzi, dar să ştii că nu se poate să fie altfel. Ca să înţelegi, iubite Iacob Ioanovici, ceea ce pentru mine e destul de clar, te sfătuiesc să iei cartea şi s-o ceteşti. Într-un ceas ai isprăvit şi ai priceput totul, ca şi mine. Ai să observi singur, din prima clipă, că nu e vorba de o ficţiune, dintre acele pe care le alcătuiesc romancierii pentru distracţia copiilor. E ceea ce s-ar putea numi un document omenesc. O confesiune publică, simplă dealtfel şi fără nici o întâmplare extraordinară, pe care o autentifică un savant cu barbă şi ochelari; i-aş putea spune „spovedania negurii”… Ceteşte şi vezi. Până atunci eu am să trec într-o anumită stare, ca să nu fiu martor la spaima de care ai să fii cuprins.

— De ce spaimă?

— Nu ştiu; aşa mi se pare mie: spaimă.