VII.

Aici se află transcrisă întocmai istorisirea lui Uvar cel bătrân, tipărită într-o broşură veche, în nemţeşte, la Petersburg. Profesorul universitar Iacob Melinte de la Iaşi a cetit-o în sara de 21 noiembrie 1922, în casa lui de la Pârăul-Negru, după cum arată însemnarea lui proprie pe marginea foilor. Inginerul rus Anton Ilici Rohalschi dormea în jâlţ, dinaintea focului, cu părul zbârlit atârnând într-o parte şi cu mâna stângă căzută până la duşamea, într-o stare cu totul nevrednică de un intelectual. Afară viscolea.

„Milostive Otto Nicolaievici Boehtingk, îşi începea Uvar bătrânul dedicaţia, şi umbra lui se prelinse pe fereastră, din viscol, şi veni să se aşeze în tăcere în preajma profesorului; îndeletnicindu-te cu studiul limbilor feluritelor seminţii, ai venit la mine în luna lui martie 1847 şi, arătându-mi că ai dori să scrii ceva despre idiomul iacuţilor, mi-ai cerut să-ţi alcătuiesc un memoriu despre viaţa mea şi despre acest popor. Am socotit de a mea datorie să-ţi împlinesc dorinţa şi-ţi trimet aceste foi. Sunt încredinţat că ceea ce am scris eu nu va folosi nimănui. Poate ai să ceteşti domnia-ta, dar nimeni n-are să te imiteze. Totuşi, munca mi-a fost destul de anevoioasă, căci înaintea mea nimeni nu s-a aflat să scrie în limba iacută şi nici nu cred să mai încerce altul după mine. Mă simt bucuros totuşi că am putut face ceva pentru iubiţii mei.

Pe malul stâng al fluviului celui mare Lena, la o sută de poşte de cetatea Iacuţc, aproape de Marea de ghiaţă, se află Gigansc. În acel târg a trăit tatăl meu, ca oblăduitor de plasă; acolo m-am născut.

După ce Gigansc a căzut din treapta de târg, tatăl meu a trebuit să se întoarcă la Iacuţc. N-aveam atunci decât patru ori cinci ani. La vârsta asta un copil îşi înseamnă în mintea lui puţine lucruri, totuşi, mi-a rămas ceva din acel timp depărtat. Tata era silit, din pricina slujbei lui, să facă în fiece an călătorii lungi şi grele. Lipsea de acasă câte nouă luni; în vremea asta eu şi mama plângeam de amărăciune şi plictis.

În două rânduri a fost cât pe ce să-mi pierd viaţa: întâia oară am vrut să trec un pârău, agăţându-mă de un trunchi, şi m-am dus cu capu-n jos în apă: a doua oară am căzut în căldarea în care fierbea mâncarea cânilor.

Într-o dimineaţă m-am înfricoşat de moarte când am dat cu ochii de un hoţ, care stătea dinaintea uşii, afară, cu puşca pe braţ. Se uita crunt, pândind la dreapta şi la stânga. Am înţeles că stătea strajă, ca să apere avutul nostru de prădăciunea celorlalţi hoţi.

Era vorba de o bandă de vreo paisprezece ori cincisprezece răufăcători, care scăpaseră din închisoarea de la Ocoţc, unde erau osândiţi să muncească silnic la fierberea sării. În calea lor prădaseră mai multe caravane de neguţători. De la Aldan coborâseră până la Lena şi ajunseseră la Gigansc cu luntrile, în vremea nopţii. Ieşiţi la uscat, apucaseră în somn pe cazaci şi pe soldaţi, îi legaseră de mâni şi de picioare şi le turnaseră pe gâtlejuri rachiu, îmbătându-i până la nesimţire. Îi lepădaseră atunci în închisoarea târgului, îi încuiaseră acolo, iar ei se desfăcuseră în câteva grupe, jefuind casele locuitorilor.

În aceeaşi dimineaţă, la ceasul mulsorii vacilor, i-am văzut pe toţi adunaţi în casa noastră, după ce îşi săvârşiseră isprava. Erau nişte oameni groaznici la înfăţişare, cu nasurile tăiate şi obrajii însemnaţi cu fier roş, părând cărnuri crude la lucirea mangalului. Când tatăl meu şi mama intrară pe uşă, ei îndată încercară să-şi îmblânzească figurile cu zâmbete, deşi pe ei se cunoşteau încă stropiturile de sânge ale târgoveţilor ucişi. Au mulţămit părinţilor mei că şi-au făcut pomană cu nişte oameni sărmani şi prigoniţi ca dânşii.

O asemenea faptă încă nu se întâmplase până atunci în ţara iacuţilor. Căpitanul hoţilor, georgian de naştere, nu părea deloc tulburat de ceea ce se petrecuse. Era un om nalt, cu brâul plin de arme. Purta nădragi roşi, cu vipuşcă de argint. M-a luat în braţe şi mă îndopa cu felurite lucruri dulci, pe când eu plângeam.

Părinţii mei nu puteau să fie decât recunoscători că, în acea zi a nenorocirii, fuseseră cruţaţi. Hoţii puteau să le ia tot şi să dea foc. După ce au mâncat şi au băut cu îmbielşugare, oamenii aceia înfricoşaţi s-au coborât la fluviu, s-au suit în luntri şi s-au dus. Nu pot să arăt tânguirile şi plângerile celorlalte familii, în număr de vreo treizeci, după ce au ieşit din pădure şi s-au întors la casele părăsite.

În aceeaşi vară, nu mai ţin minte la câte luni după asta, hoţii au fost ajunşi la şaptezeci de poşte de Gigansc, de către soldaţi de la Iacuţc. Nu s-a mai găsit la ei decât puţin din ce răpiseră oamenilor de la noi.

Cine stă şi se uită la împrejurimile de la Gigansc nu poate vedea nimic deosebit şi frumos. Numai păşuni, între dealuri şi între huceaguri dese ca peria, unde nici cânele nu-şi poate vârî botul. În altă parte, după ce ai trecut zece paşi în pădure, dai de mlaştini şi de smârcuri în care te cufunzi până la genunchi. Ici şi colo poţi culege puţine afine, coacăze roşii şi merişoare de răsură.

Iarna ţine acolo opt luni, în care timp nu poţi ieşi din cojoc. Dacă mai socoţi o lună de toamnă şi una de primăvară, mai rămân câteva săptămâni pentru o vară jalnică.

Omătul se adună în troiene mai nalte decât casele; vântul bate atât de cumplit, încât nu te poţi ţinea pe picioare; gerul îţi taie răsuflarea; soarele se arată puţin în tot timpul iernii, şi două luni e pierit aproape cu totul. Mărturisesc că nu mi-aş fi ales niciodată eu singur, de bunăvoie, asemenea loc de naştere.

Locuitorii din Gigansc sunt tunguzi în număr de patru-cinci sute de oameni. Trăiesc din vânat, ocolind pustietăţi de două sute de poşte jur împrejur. Adună dinţi de animale mari, care acuma nu mai sunt, vânează reni şi lupi, vulpi roşcate şi vulpi cu guler castaniu, urşi albi şi negri, samuri şi vidre.

Singura petrecere a localnicilor în curgerea anilor e soarele de vară, care stă două luni necontenit pe cer şi nu asfinţeşte. Străinii care se duc acolo, neavând cunoştinţă de asta, nu ştiu când trebuie să se odihnească şi să doarmă.

Apele din acel ţinut n-au samăn în ceea ce priveşte mulţimea şi bunătatea peştilor. Pescarii prind mai ales păstrăvi, moruni şi nisetri şi alte multe neamuri şi feluri, pe care însă le părăduiesc şi n-aleg dintr-însele nimic. Asta din pricina lipsei de sare, dar şi din pricina obiceiurilor. Tungunzii sapă, chiar aproape de locul unde vânează peştele, o groapă adâncă, pe care o căptuşesc cu scoarţă. Peştele, după ce-i scot oasele şi măruntaiele, îl aruncă acolo grămadă şi-l lasă până ce se albăstreşte şi se moaie. Putrezit astfel, îl mănâncă cu mare plăcere. Am mâncat şi eu şi mi-a plăcut şi, dacă m-aş mai duce acolo, aş mânca iarăşi bucuros. Doctori mari şi învăţaţi scriu cum că peştele învechit e otravă. Iată, eu nu pot să cred una ca asta. Zice că s-ar fi văzut oameni murind de peşte care nu-i proaspăt. Tungunzii mănâncă de cel putred şi nu mor decât la bătrâneţă.

La mijlocul veacului trecut trăia la Gigansc o rusoaică pe care o chema Agripina. Bunica o cunoscuse şi ne povestea de dânsa cum că ar fi fost vrăjitoare. Cei la care se uita ea cu voie bună se puteau socoti fericiţi; cei care nu-i plăceau se puteau aştepta la toate nenorocirile. La cuvântul ei se închinau toţi, ca şi cum ar fi fost sfânt. Înconjurata astfel de încredere şi teamă, se retrăsese într-un loc singuratic, la patru poşte în sus de Gigansc, clădindu-şi acolo o chilioară, ca să-şi petreacă bătrâneţa. Prin preajma acelui loc nu trecea nimeni fără să se abată la dânsa, ca să-i ceară binecuvântare şi să-i lese un dar. Vai de cei care nu-şi îndeplineau asemenea datorie! Îndată îi ajungea pedeapsa. Vrăjitoarea se prefăcea în corb negru, stârnea asupră-le vârtejuri de vânt, le risipea boclucurile în revărsări de ape, le lua mintea. Chiar şi acuma, multă vreme după ce a murit, călătorii nu uită să lese daruri acolo, la chilia unde a vieţuit ea. Numele ei, Ogröpönö, îl rostesc şi astăzi localnicii de la Gigansc şi toţi iacuţii din ţinut. Se zice despre o femeie nebună că a fost lovită de Agripina de la Gigansc. Se spune cum că vrăjitoarea aceasta a ajuns vârsta de optzeci de ani; că era grasă şi scundă, cu obrazul stricat de vărsat. Avea ochi scânteietori ca steaua dimineţii ş-un glas limpede, ca sloiul de ghiaţă când îl loveşti. Astfel a rămas amintirea ei în ţările de la miazănoapte.

Cum am spus, aveam puţini ani când ai mei au părăsit Gigansc şi s-au dus să se aşeze la Iacuţc. După cum e obiceiul, am luat într-o garafă ţărână din locul meu de naştere, ca s-o amestec cu apă şi s-o beau când mi-a fi dor de ce părăsisem; însă asta nu s-a întâmplat niciodată. N-am mai văzut Gigansc şi Dumnezeu ştie dacă am să-l mai văd.

La două poşte şi jumătate cătră miazănoapte de Iacuţc este un loc care se numeşte Kilem. Acolo tata şi mama îşi clădiseră, înainte de a se duce la Gigansc, o căsuţă frumuşică de modă rusească. Foarte aproape de acolo trăiau în sălaşul lor bunicul şi bunica după mama, care erau foarte bătrâni.

Nici la Gigansc, nici cât călătorisem nu văzusem câmp deschis, nici întindere de apă cât poate cuprinde ochiul, nici munţi şi dealuri în lungul unui fluviu, nici păduri nepătrunse. Urechea nu-mi fusese încă desmierdată de cântecul ciocârliei şi de melodiile altor paseri cântăreţe. N-auzisem decât croncănitul corbului şi al ciorilor şi ţipătul botgrosului. Plante nu cunoscusem decât trestiile şi papura.

Închipuiască-şi oricine uimirea mea când am ajuns la Kilem. Înaintea ochilor mei se desfăşurau fâneţe care-mi păreau fără sfârşit: vântul le mişca în valuri, şi erau smălţuite de felurite feluri de flori. Ici şi colo se vedeau dumbrăvioare de larice ori de mesteacăn. Toată această întindere era străbătută de o apă repede şi limpede, cu maluri nalte. Dincolo de râu, fulgerau, ca de argint în soare, coasele cosaşilor. În acest loc larg păşteau herghelii şi turme. Din loc în loc, adunate câte cinci-şase, casele iacuţilor, lipite cu lut, sau iurtalele lor de vară, colibe conice şi albe de mesteacăn. Ferestrele de foi de mica străluceau ca nişte pietre preţioase. În fundul acestui peisagiu, pe deal, se ridica şi casa noastră.

Pentru sufletul meu de copil, nimic nu putea fi mai frumos decât aceste locuri. Aşa ceva nu mai văzusem. Mi le închipuiam întinzându-se fără de hotar. Aveam în mine o bucurie pe care niciodată n-aş fi putut-o lămuri cu vorbe.

Dar abia ne-am aşezat în ţara iacuţilor, şi nenorocirea trecu pragul casei noastre. Într-o zi, sculându-se de la masă, tata, care era în vârstă de şaptezeci şi doi de ani şi nu fusese niciodată bolnav, căzu dintrodată fără cunoştinţă şi-n puţine clipe îşi dădu sufletul.

Pierderea aceasta a lovit greu pe mama. După înmormântare, a văzut că rămâne într-o stare de plâns; moştenea după tata datorii de opt ori nouă sute de ruble, ceea ce era mult pe atunci. După nouă ani petrecuţi la Gigansc, părinţii mei găsiseră la Kilem numai puţine vite din câte lăsaseră. Le apucaseră vecinii care dincotro. Iar casa o pustiiseră cu desăvârşire.

După ce i s-a mai potolit durerea, mama s-a grăbit să puie rânduială în treburi; şi cu stăruinţa ei, vitele noastre s-au mai înmulţit în cei cinci ani cât am mai stat la Kilem.

Am început a înţelege că viaţa nu-i aşa de plăcută cum îmi apăruse într-o clipă. Zilele curgeau cu puţine bucurii. Din pricina frigului groaznic, jumătate din lunile anului trebuia să stăm închişi în casă. În această vreme nimeni n-ar fi putut avea îndrăzneala să coboare în şes.

Cât am trăit acolo, am cunoscut mulţi iacuţi care mă iubeau ca pe copilul lor şi care-mi erau şi mie dragi. Am deprins de la ei vorba şi obiceiurile locului. Ascultam cu plăcere poveşti, cântece şi istorisiri de demult. Îmi plăcea să mă duc la sărbători, la praznice şi la jocurile din vremea verii. Am cercetat bălţile de prin împrejurimi, pline de felurite soiuri de raţe. Am străbătut păduri, unde vedeam iepuri, potârnichi şi cucoşi sălbatici. Primăvara, după zăpor, şi toamna, după ce puii îşi pot lua zborul, nu puteam dormi de larma gâştelor şi raţelor sălbatice, a lebedelor, a cocorilor şi a stolurilor fără număr ale altor paseri felurite de apă. Cât am petrecut în asemenea locuri, am vânat dihănii fel de fel şi paseri felurite, mai mult decât oricare om de pe lumea asta. Când porneam, umblam fără hodină zile şi nopţi, fără a cunoaşte truda. Toamna, mă culcam pe-o coastă, având perină un trunchi de copac, şi fără a mă învăli cu nimic pe vreme de ploaie ori de lapoviţă. La pescuit, umblam toată noaptea prin apă ca ghiaţa, cercetând vârşele. Deprinderile acestea din copilărie mi-au fost destul de folositoare după aceea în viaţă.

După ce a trebuit să ne mutăm la Iacuţc, mama a pus să se desfacă şi să se transporte la oraş bucată cu bucată casa noastră de la Kilem; şi a alcătuit-o din nou, într-un loc potrivit. Pe urmă am intrat în slujba împăratului, scriitor la tribunal. Lucram sub mâna unuia Gorgonov, om din neam de rând şi slab scriitor. Fiind ocrotit de cei mai mari, chinuia pe cei mai mici fără cruţare. În fiecare zi lucram din zori şi până-n noapte, în total şaptesprezece ceasuri, şi pentru asta nu mi se da decât două ruble de aramă pe lună, adică doi franci. După ce m-am nevoit astfel doi ani, am ajuns cap de masă; şi după alţi patru ani, conducător peste şapte mese. Nu mult după asta am fost numit cancelar privat al guvernatorului, şi aveam sub diriguirea mea zece scriitori, cu care munceam din greu. Mă nevoiam mai ales din pricină că mai toţi erau nişte beţivi cumpliţi; iar care nu aveau patima asta erau copilandri pe care aveam datoria să-i învăţ; aşa că toată munca trebuia s-o fac singur. Munceam douăzeci de ceasuri pe zi şi eram plătit cinci franci pe lună. Dar dragostea pe care mi-o arătau mai-marii mei, plăcerea maicii mele şi vaza de care mă bucuram în ochii lumii îmi dădeau putere. Pe lângă asta aveam încredinţarea că sunt folositor.

Mama îşi pierduse soţul. Din treisprezece copii, doisprezece muriseră. Nu-i rămăsesem decât eu. Aşa că nu trăia decât pentru mine. Când s-ar fi putut şi ea bucura de puţină tihnă, dintrodată a căzut bolnavă şi din zi în zi i-a fost tot mai rău. Am stat fără somn la căpătâiul ei nouă zile şi nouă nopţi. Înainte de a muri, mi-a dat multe sfaturi bune.

— Să nu mai stai la Iacuţc, mi-a spus ea; aici sunt prea mulţi ruşi care te zavistuiesc. Localnicii ţi-ar arăta fără îndoială dragoste, dar asta i-ar îndârji şi mai rău. Dacă ai răspunde la provocările lor, ai cădea în nenorocire şi ţi-ai pierde libertatea. Vinde casa şi du-te la scaunul împărăţiei. Acolo ai să vezi pe împăratul şi ai să fii fericit. Ai să rămâi singur pe lume, dar să-ţi aduci aminte de sfaturile mele, care au să-ţi fie mângâiere în năcazuri. Ajută pe aproapele tău cu vorba şi cu fapta; asta-i datoria oricărui om. Mâni am să mor; la răsăritul soarelui chiamă pe preot, împreună cu toţi prietinii şi rudele.

Era într-o zi de toamnă. Preotul a venit în zori. Mama s-a mărturisit şi a primit împărtăşania, iertându-se cu toţi cei de faţă, apoi m-a îmbrăţişat şi a rămas cu fruntea pe umărul meu, până ce am simţit-o îngheţând. Atunci cei de faţă au strigat: «A murit!» Într-adevăr, îşi dăduse cea din urmă suflare.

Cu dânsa am pierdut tot ce aveam bucurie pe pământ. Fără frate, fără soră, fără soţie şi copii, am rămas singur pe lume, amărât, oriunde pribeag şi străin.

Ţinutul nu mai avea pentru mine farmec. Toate îmi păreau posomorâte. Iacuţii din zi în zi mergeau în scădere din pricina slujbaşilor stăpânirii. M-am hotărât să mă duc de-acolo, dar am mai stat, oprit de guvernator, care ţinea la mine ca la un copil al lui.

Când nici el n-a mai fost, mi-am vândut casa şi lucrurile, mi-am plătit datoriile şi m-am dus la Iacuţc, unde am intrat în slujbă tot la cancelaria guvernatorului, cu leafă de optzeci de ruble pe lună. Am trăit acolo în pace un an şi jumătate. Îmi pusesem în gând să mă duc în Rusia şi mă şi pregăteam, când sosi în oraş guvernatorul nou pentru Iacuţc. Aflând că eram cunoscător al locurilor, al oamenilor şi rânduielilor din acea ţară, mi-a cerut să merg şi eu cu dânsul. Deocamdată am fost în îndoială, pe urmă, părându-mi-se că e om hotărât şi vrednic, m-am gândit că-i bine să mă întorc cu el, mai mult pentru folosul iacuţilor mei decât pentru al meu. Bănuiam că mă aşteaptă năcazuri şi trude, ceea ce s-a adeverit.

Îndată ce măria-sa guvernatorul a ajuns la Iacuţc a descoperit o mulţime de răutăţi şi ticăloşii şi a dat afară pe unii slujbaşi. A început a umbla şi a cerceta căutând să aline pretutindeni suferinţele poporului. Vreme de cinci ani a stat treaz şi nu s-a ostenit făcând binele, aşa încât cred că şi astăzi oamenii de-acolo îl pomenesc, binecuvântându-i numele.

Cam spre miazăzi-răsărit de Iacuţc, la o sută de kös, adică poşte depărtare, se află un ţinut cu numele Ut, având un înconjur de vreo cinci sute de poşte, foarte îmbielşugat în vânat. Ruşii îi zic Udscoi. Graniţa lui merge până la Marea Ocoţc, până la împărăţia Chinei şi până la alte ţinuturi care se chiamă Nercinsc, Olecminsc şi Hanganghi.

Acest ţinut, faţă de ţara iacuţilor, pare o pustie. În toată întinderea lui nu vieţuiesc decât patru până la cinci sute de tunguzi nomazi. Ruşii şi iacuţii se îndeamnă într-acolo din pricină că pot lua pe nimic dobânda vânătorilor, înşelându-i în toate chipurile. Ca să se curme necinstea şi hoţia în dauna acelor oameni sărmani, măria-sa a hotărât să mă trimeată pe mine comisar împărătesc la Udscoi.

Cu două luni înainte de plecare, am avut sarcina să pun în rânduială feluri de feluri de hârtii. În aceeaşi vreme îmi făceam toate pregătirile de drum. Au fost zile şi săptămâni de osteneală, început al grelelor mele năcazuri, într-o călătorie aşa de îndepărtată.

A trebuit să iau cu mine trei rânduri de straie de iarnă, patru de vară, zahăr, ceai, pesmeţi, pastramă, pulbere, halice, arme, puţin rom, rachiu mai mult, unt rusesc, unt de la iacuţi, toate rânduite în saci de piele de câte cincizeci de kilograme ori în lăzi de scânduri şi de coajă de mesteacăn. După ce toate au fost pregătite aşa încât apa să nu le poată răzbate, au fost legate câte două şi câte trei la un loc cu curele tari şi potrivite pentru cai în greutăţi care să nu întreacă o sută de kilograme.

Eaa în luna lui fevruarie şi gerul era destul de aspru. Argintul viu, cu care ruşii măsoară caldul şi frigul, era coborât sub numărul treizeci când am plecat de la Iacuţc, cu cei doi cazaci care-mi fuseseră rânduiţi sub porunca mea. Într-o sanie cu doi cai am ajuns până la Amga, depărtare de douăzeci de kös. Acolo, după ce am încărcat sacii şi lăzile pe şapte cai anume pregătiţi, am încălecat şi am pornit mai departe, având doi călăuzi.

Caii erau bine ţinuţi şi zburdau întruna prăvălind de pe ei sarcinile; de aceea în ziua întâia am socotit potrivit să ne oprim după trei poşte de umblet, şi oamenii mei au alcătuit popasul de noapte.

Întâi, conducătorii cailor au coborât şi au rânduit lăzile şi sacii. După aceea, cu lopeţile, au dat la o parte omătul, descoperind loc pentru foc. Au adunat vreascuri. Au umplut cu zăpadă samovarele şi cazanul şi le-au atârnat deasupra flăcărilor.

După ce ne-am încălzit sângele cu ceai, călăuzii au pregătit culcuşurile. Au grămădit un strat de cetină măruntă, peste care au întins cergile cailor; apoi au aşternut deasupra blăni de urs. După ce am cinat, ne-am desfăcut repede din straie şi ne-am vârât sub blăni. Cizmele, colţunii, mănuşile erau umede de sudoare. Călăuzii le îngropară în omăt, ca să le soarbă umezeala; astfel s-au uscat mai bine decât la foc. Îndată ce ne-am încălzit locul şi învălitorile, am adormit. Dimineaţa, îndată ce ne-am frecat cu omăt, clănţănind de frig, am tras pe noi straiele în pripă; am băut ceai fierbinte şi am pornit la drum. Am umblat noi în acest chip până ce au început a se topi omăturile.

Mărturiresc că cel mai greu lucru în asemenea călătorie, iarna, este dezbrăcatul în frig, ca să te culci; dar şi mai greu e sculatul dimineaţa, când te speli cu omăt în ger şi pui unul după altul atâtea vestminte. Trebuie să fii bine călit ca să nu te îmbolnăveşti.

Băuturi spirtoase nu beau de nici un fel şi nu ştiu de ce folos pot fi. Cred că ceaiul e singur cu adevărat folositor în asemenea împrejurări. Bineînţeles, nu vorbesc de iacuţi, şi de tunguzi, care, născuţi şi crescuţi fiind în viscol, pot umbla trei zile neîntrerupt fără să mănânce nimic.

După patru zile de umblet am ajuns la ţărmul unui fluviu mare cu numele Aldan, în dreptul locului unde, în partea cealaltă, se varsă în el râul Uciur. Am făcut popas într-o iurtă de tunguz, ş-acolo am aflat că înaintea noastră, cale de zece poşte, se găseşte troian de mai mult de şase palme grosime şi că prin acea parte nu putem răzbate.

Vestea aceasta ne-a pricinuit mare tulburare. Aveam poruncă să trec cu orice preţ înainte. Ca să ocolesc piedica, ar fi trebuit să fac un ocol de douăzeci de poşte şi să iau cu mine reni, pentru poveri. Renii însă nu pot duce decât greutăţi mici, şi ceea ce nu puteam pune pe ei n-aveam unde lăsa. Deci am hotărât să ne facem cale în susul râului Uciur. Vreme de două zile, cât am poposit în iurtă, ne-am alcătuit patine de omăt şi n-am dat fân celor doi cai fără poveri. În ziua a treia am trecut peste Aldan şi, cum am intrat în albia Ucrurului, omătul mare a început să îngreuieze umbletul cailor.

Unul dintre călăuzi, care-şi pusese patinele, ducea înainte de căpăstre cei doi cai fără povară. Caii aceştia săreau în două picioare şi sfărâmau omătul îngheţat, căzând asupra lui cu copitele de dinainte. În pârtia aceasta intram noi, şi după noi caii cu poverile înşiraţi unul câte unul. Umblând de dimineaţă până în sară, abia am putut face o jumătate de poştă. Şi ca să străbatem până la o cale ceva mai bună, ne-au trebuit zece zile. Iar în cursul acestor zece zile, aproape n-am putut sta în şa. Caii erau siliţi să facă atâtea salturi, opintiri şi zvâcnituri, încât nu era cu putinţă să ne ţinem cumpăna. Am umblat deci cu patinele pe omăt.

Uciurul curge între stânci prăpăstioase şi între colţuri de sihlă deasă ca peria. Când făceam popas de noapte, ne aşezam în albie, coboram caii sub râpă, îi despovăram şi-i lăsam să-şi caute puţină hrană subt omăt ori în mugurii desişurilor de sălcii şi mesteacăn.

După ce am trecut viscoliturile, am dat peste alt năcaz. Zăgăzuit în albia-i stâncoasă de cătră sloiuri de douăsprezece palme grosime, puhoiul Uciurului zbucnise rupând închisoarea şi se revărsase deasupra gheţei. Pe alocuri caii umblau până la genunchi în apă; prin alte părţi apa îngheţase şi făcuse polei pe care caii nepotcoviţi nu se puteau ţine. Lunecau chiar renii. Ca să putem trece înainte pas cu pas, doi dintre oameni mergeau în frunte şi crestau lunecuşul cu topoarele şi cuţitele. Când era de unde, presărau lut ori năsip. Într-un loc unde nu se luaseră destule măsuri, toţi cei şaisprezece cai se prăvăliră, poverile se rupseră din chingi şi se desfăcură. A trebuit să stăm o zi întreagă ca să dregem stricăciunile şi să punem iarăşi toate în rânduială.

În calea aceasta anevoioasă ne opream uneori subt înălţimi care ne înfăţişau minunate privelişti. Apele adunate sus, pe plai, rupseseră închisoarea sloiurilor şi, curgând pe treptele râpei, îngheţaseră. Când lumina soarelui de primăvară bătea de cătră asfinţit, prefăcea luciul gheţarului în mii de curcubeie şi roiuri de pietre scumpe. Sub râpă, fluviul curgea în puhoi repede, care nu îngheţa niciodată.

În luna lui aprilie am început a sui pe râpa dreaptă a apei Egne, afluent din stânga Uciurului. Într-o zi am văzut de departe ceva negru stând neclintit pe ţărmul râului. Am crezut întâi că-i vreo sălbătăciune. Însă, apropiindu-ne, am văzut că-i un tunguz. Stătea jos la pământ şi plângea. Când am fost în preajma lui, s-a sculat şi ne-a făcut salut, după obiceiul neamului său. Întrebându-l ce suferinţă are, a început să ne povestească.

— Ieri am ieşit la vânat, zicea el, şi am dat peste urme de ren sălbatic. Bucuros, m-am întors acasă, pregătindu-mi puşca. M-am odihnit şi am ieşit iar, cu cânele, cătră miezul nopţii, când se întărise ninsoarea din cursul zilei. După ce am ajuns în locul unde găsisem urme, am aşteptat două ceasuri, fumând din lulea, până ce s-a luminat de ziuă. Atunci am cunoscut iar semnele, am pus cânele să adulmece şi i-am dat drumul, urmărindu-l şi eu cu patinele. Am umblat aşa mai mult de o poştă, peste ape şi munţi. Renii, zdreliţi la copite de ghiaţa omătului, lăsau picături de sânge; după copce, îi simţeam că au început să ostenească; curând am auzit şi chefnitul cânelui; mă apropiam deci de vânat şi eram bucuros. Dar dintrodată copoiul a slobozit un chelălăit de moarte; m-am cutremurat ca şi cum aş fi fost lovit eu; m-am repezit înainte cu toată puterea şi la două bătăi de puşcă am găsit pe omăt bucăţi de carne însângerată. Când cânele ajunsese turma, îi grămădise pe reni într-o râpă de pârău şi le da ocol, ca să-i ţie pe loc. Dar chiar atunci se lăsaseră din munte lupi flămânzi, năvăliră asupra lui, îl înşfăcară de cap şi de coadă, rupându-l. Renii s-au risipit în toate părţile. Cânele meu era în vârstă de şapte omături; de la şase luni era vânător şi nu mă lăsase, vreme de şase ani, o singură zi fără hrană. Cum descoperea o urmă, fie de elan, fie de ren sălbatic, fie de zibelină, fie de orice alt animal, nu se putea să nu-mi aducă vânatul la puşcă. Nu l-aş fi dat pe zece reni trăgători. Cu el, eram bogat; acum am rămas cel mai sărac dintre oameni. Nici nu cutez să mă întorc acasă; muierea şi copiii îl aşteaptă să-l dezmierde; bocetele lor au să-mi străpungă inima ca un cuţit ştirb! Of şi vai de mine!

După ce l-am ascultat, i-am spus tunguzului câteva vorbe de mângâiere. Nu era în puterea mea să-i dau vreun ajutor. L-am lăsat şi am trecut înainte.

Părăsind ţărmul apei Egne, aveam de trecut peste un munte nalt şi prăpăstios, ca să ieşim iar în albia Uciurului. După ce-am făcut două poşte, am dat peste o tabără de călători. Am aflat de la dânşii că în munte omătul e de treisprezece palme grosime şi că nimeni nu poate sui şi răzbi pe-acolo. După ce am ajuns la locurile grele, oamenii mei, legându-şi patinele, au luat, dintre caii şi renii noştri şi ai drumeţilor, câte zece, descărcându-i de orice povară. Astfel i-am suit în munte, ca să rupă pârtie. A doua zi am început urcuşul, şi am ajuns la iarmarocul de la Uciur în ziua întâia a lunei lui mai. Acolo am ridicat iasakul, adică tributul împărătesc, şi am împlinit şi alte porunci ale guvernatorului. După ce caii noştri, istoviţi cu desăvârşire, au dobândit iarăşi putere, am pornit din nou la drum, cătră Udscoi, luând cu noi zece reni, cumpăraţi de la localnici. Era la întâi iunie. Locul de adunare al nomazilor, pe ţărmul Uciurului, e cam la cincizeci de poşte depărtare de Udscoi, însă drumul e deosebit de greu. Călătorul trebuie să treacă necontenit ape ori să se caţere pe tancuri. Când ploua, trebuia să împingem cu biciul animalele în apă, ca să treacă înot. Alte dăţi eram nevoiţi să le grămădim pe plute înjghebate în pripă de noi. Întinderile ni se arătau când presărate de stânci, când rupte de bălţi şi de mlaştini fără fund.

Dacă o vită cade în asemenea mocirlă, nu se mai poate scula. Într-un rând, cei şaptesprezece cai ai noştri s-au înnomolit toţi. Călăuzii au trebuit să intre în glod până la brâu, să desfacă poverile şi să le aducă una câte una pe un grind uscat. După ce au tras şi caii, au avut năcaz să dreagă şi să închidă lăzile desfăcute ori rupte din chingi. Cum am pornit iar, n-am făcut douăzeci de paşi, şi caii s-au cufundat iar în mlaştină. A trebuit începută munca de la capăt. Altădată a trebuit să intru şi eu în mocirlă, ca să ridic deasupra apei capetele a trei cai căzuţi. Chiar în clipa când mă nevoiam să-i scap pe aceştia, al patrulea se scufundă lângă mine, zbătându-se, pufnind de două sau trei ori, înfricoşat, după aceea s-a înecat. Oboseala noastră era sporită şi de o arşiţă nemilostivă, care ne ardea şi ne secătuia, şi mai ales de nouri de ţânţari, care ne împiedicau răsufletul. Eram osândiţi să mâncăm şi să bem învălmăşiţi şi copleşiţi de aceste gângănii fioroase. Cum vărsam ceva într-un pahar ori răsturnam o mâncare într-un taler, ele cădeau deasupra, ca un viscol negru.

Spre lauda călăuzilor iacuţi, pot spune că toată vremea au îndurat fără murmur orice năcaz de orice fel, mulţămindu-se c-o simbrie de nimic, nici jumătate din ce li s-ar fi cuvenit. La sfârşitul unei asemenea zile de suferinţă, după ce a înotat prin mocirlă, după ce a fost bântuit de arşiţă, de ţânţari, viespi şi tăuni, după ce s-a opintit la atâtea munci cu toată sila puterilor lui, călăuzul e silit să vegheze asupra taberei până la miezul nopţii, să-şi cârpească straiele şi să dreagă hamurile fărâmate. După asta trebuie să puie piedici cailor, dându-le drumul la păscut; dar din jumătate în jumătate de ceas se duce să-i cerceteze, ca să nu se încurce undeva, devenind astfel prada fiarelor. Îi mai rămân poate două ceasuri de somn. E o viaţă dintre cele mai amărâte.

La zece poşte de la ţărmul Uciurului am dat peste un lanţ de munţi căruia localnicii îi zic Giungiur. În limba rusească se cheamă Iablonoi. Asta e spinarea Siberiei, înaltă până cătră nouri şi întinzându-se fără întrerupere în depărtări până la marea de ghiaţă. Era trecută amiaza când am ajuns la poale şi am făcut popas ca să odihnim animalele. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, pe răcoare, am început urcuşul, cu piciorul. Caii veneau slobozi, unul după altul, fără nici o povară. Niciunul nu s-a aninat de cepii brazilor, n-a căzut într-o crăpătură de stâncă, nici n-a poticnit într-o râpă de puhoi. La cel întâi pas greşit, s-ar fi prăvălit în prăpăstii fără fund. Am suit în piept astfel patrusprezece ceasuri şi am ajuns pe culme, de unde se văd întinderile lumii. Ne împresura un frig aspru. Aerul, curat, fără ţânţari şi viespi. Mi s-a părut că se sleieşte sângele în mine cât am stat sus, vreme de două ceasuri, ca să hodinim caii. Munţii mari pe care-i străbătusem mi se păreau nişte dealuri mărunte de-acolo de sub cer. De pe amândouă costişele curgeau spre văi ape argintii în salturi. Nourii, lunecând ca nişte neguri, treceau peste pisc ori atârnau pe prăpăstii. Coborâşul l-am făcut cu mult mai repede. Dar după şaisprezece ceasuri de umblet, şi noi şi dobitoacele eram aşa de zdrobiţi, încât nici nu ne mai puteam mişca. Cum am găsit un loc bun de popas, ne-am oprit, am despovărat renii, am aprins foc ş-am făcut fum împotriva ţânţărimii. Tocmai sorbeam o ceaşcă de ceai, când mi-am auzit cânele, pe care-l lăsasem slobod. Am înţeles că dăduse de vânat în apropiere. Ca prin farmec mi-au pierit truda, sudoarea de care eram înecat, foamea şi setea. Fără a mai cugeta că animalul putea să fie un urs ori o altă dihanie sângeroasă, am pus mâna pe puşcă şi m-am repezit, luând cu mine unul dintre călăuzi şi cazacul cel mai tânăr. Umblând cu iuţeală, ne cercetam încărcăturile şi cremenile. Ne-am înfundat în pădure după glasul cânelui. Am suit din râpă în râpă înapoi cătră culmea muntelui, şi undeva, pe un clonţ de stâncă, am văzut stând cu coarnele în apărare un berbec sălbatic. Cânele bătea subt el. Ne-am ferit printr-o sihlă, ne-am căţărat din copac în copac prin margini de râpe oable, până ce-am ajuns la o sută de paşi de sălbătăciune. Am aprins tustrei odată, doborând-o. De-acolo, din pisc, trebuia s-o aducem după ce s-ar fi spânzurat unul din noi, cătră ea, cu funia, pe deasupra adâncului. Dar căzând, berbecele se dusese de-a rostogolul, bătând cu coarnele-i mari păreţii prăpastiei, sfărâmându-se şi rupându-se în toate aşchiile de stâncă până într-un afund nemăsurat. Priveam cu uimire. Acolo ne-am fi putut prăvăli şi noi, dacă vânatul ar fi rămas sus şi ne-am fi căţărat să-l luăm.

Când ne-am întors la popas, am văzut un lucru de care iarăşi ne-am mirat. Ceilalţi câni ai taberei descoperiseră nişte paseri care, izbucnind din tufărişuri, se aşezaseră în crengile unui mesteacăn. Îndată am vrut să trag cucoşul puştii, dar călăuzul m-a oprit. Pentru aşa vânat, zice el, nu-i nevoie de puşcă. A tăiat îndată o varga lungă. După ce-a curăţat-o, i-a potrivit în vârf un laţ de păr. A suit laţul până la paserea cea mai de jos. Când a întins gâtul să vadă ce-i stă dinainte, iacutui i-a trecut laţul şi a coborât-o. I-a sucit gâtul şi a întins îndată prăjina cu laţ înspre alta. Aşa le-a prins pe toate. Găinuşei aceştia iacuţii îi zic karaki, iar ruşii, dicuta. E puţintel mai mică decât ierunca, având carnea cam cu acelaşi gust. În altă parte de lume n-am mai văzut asemenea vânat. Şi chiar în locurile acelea se arată destul de rar. Se crede că din pricina prostiei ei, o distrug nu numai oamenii, ci şi toate celelalte dihănii.

După ce am ieşit de sub Giungiur, am început a face popasurile de sară la coturi de ape, în locuri potrivite, unde puteam să întindem măistriile de pescuit. Totdeauna găseam dimineaţa peşti, mai ales un fel de păstrăvi, cu care eram prea mulţămiţi, căci altfel am fi fost nevoiţi să mâncăm numai crupe şi unt rânced.

Cătră mijlocul verii am ajuns la Udscoi. E un oraş aşezat în stângă apei Ut, într-o vale destul de largă. De aici până la Marea Ocoţc mai sunt nouă poşte. Tot poporul acestei aşezări se alcătuieşte dintr-un preot cu eclesiarhul său, dintr-un căpitan de cazaci care are sub mâna sa cincizeci de oameni, din vreo zece ţărani, vreo patru iacuţi, şi trei ori patru sute de tunguzi, care nu stau pe loc nici vara, nici iarna, ci umblă de ici-colo, vânând. Fiindu-mi rânduit să cercetez viaţa şi năravurile neamului acestuia, am stat puţină vreme ca să mă odihnesc şi am purces să-i caut, având cu mine doi cazaci şi doi călăuzi. M-am lăsat c-o luntre în josul apei Ut, cătră Marea.

La revărsare, am găsit trei tunguzi care stau acolo şi prind mari câtimi dintr-un fel de păstrăv care se cheamă kete. Prind şi mulţi câni de mare. Pe lângă asta, adună untură de balenă. În fiece an talazurile mării leapădă pe gura fluviului una ori două balene lungi de câte zece ori doisprezece paşi. Pe cânii cei bătrâni de mare îi vânează cu puştile; pe puii lor îi omoară cu ciomegele, când îi prind pe uscat la retragerea mării. Pielea lor, pe care aceşti tunguzi o taie, o usucă şi o afumă c-un meşteşug al lor, e cea mai bună şi mai tare pentru încălţări din câte se pot afla. Se mai găsesc în aceste locuri tare multe gâşte sălbatice, şi raţe, şi mai ales fluierari de multe soiuri. Aceşti fluierari se grămădesc aşa de mulţi pe ostroave când se trage marea îndărăt, încât mi s-a întâmplat să împuşc cincizeci şi trei dintr-un foc, când se ridica stolul.

După ce am stat patru zile în acel loc, am pornit înapoi la Udscoi, întovărăşit de şase oameni, în două ciofoace de plop. Am plutit foarte greu împotriva apei, ajutându-ne cu ghiondere ferecate. Sara a început a ploua şi a căzut asupra noastră apă toată noaptea. Dimineaţa, puhoiul s-a ridicat până la luncile de pe ţărmuri. Grăind cu oamenii, am aflat că la vremea asta, ploile ţin câte două săptămâni fără contenire, deci cată să grăbim pe cât ne era cu putinţă, ca să nu rămânem fără provizii în pustietăţile apei. Am mers deci aşa înainte, acăţându-ne cu căngile de la copac la copac; n-am făcut nicăieri popas, timp de cinci zile şi cinci nopţi. Eram cu desăvârşire istoviţi; nu mai aveam nici merinde, şi ne mai rămâneau de făcut până la Udscoi trei poşte pe apă sau una şi jumătate prin pădure. Călăuzii încredinţându-ne că pâraiele care străbăteau pădurea nu ne-ar împiedeca umbletul, mi-am luat puşca şi o secure şi am pornit numai cu un cazac şi cu unul din călăuzi. Socoteala mea era să caut vânat şi, sara, să mă întorc la tovarăşi. Dar abia am făcut cale de un ceas în pădure, şi am dat peste un pârău umflat. Hotărându-mă să ocolesc, ca să trec dincolo pe la izvorul lui, am umblat jumătate de zi şi am trecut prin apă până la brâu. După aceea am dat peste alt puhoi, pe care nu-l mai puteam ocoli. S-a întunecat şi am petrecut noaptea pe un grind, în ploaie, fără nici un acoperământ, neavând cu ce ne învăli. Am tremurat aşa până ce s-a făcut iar ziuă. Atunci ne-am gândit să alcătuim o plută, ca să trecem dincolo. Dar lemnul era verde şi greu; nu putea duce la celalalt ţărm decât un om. Am poruncit călăuzului să treacă şi să ne aducă ajutor o luntre de la Udscoi. Când pluta a ajuns în mijlocul apei, s-a desfăcut şi omul s-a scufundat răcnind. Îl vedeam cum se zbate şi eram cu inima străpunsă de chemările lui; nu-i puteam da nici un ajutor. Noroc că ştia să înoate şi că a găsit un loc unde să stea un răstimp în picioare, ca să-şi vie în fire şi să se odihnească. Îi sta numai capul deasupra apei. Aşa, încet-încet, s-a dus înotând cătră Udscoi. Eu şi cazacul am rămas singuri şi am sporit focurile, ca să nu se apropie urşii. Am stat astfel şi a doua noapte în ploaie şi, abia când s-au luminat iar zorile, am văzut cu bucurie sosindu-ne ajutorul, doi oameni o-o barcă. Am ajuns cătră miezul nopţii la Udscoi, pătrunşi până la ciolane de umezeală, nemâncaţi de trei zile. Umblasem în total şapte zile cu straiele ude. Nimeni dintre noi însă nu s-a îmbolnăvit.

Am mai făcut tot astfel un drum, care a fost ceva mai greu. Era în luna lui septemvrie; nopţile, reci; apele începeau să îngheţe. Am pornit cu doi cazaci şi trei călăuzi să văd o adunare de tunguzi, la zece poşte depărtare. Pe când mă întorceam, la cel dintâi popas, a început a ninge. Călăuzii, cercând renii în vremea nopţii, nu-i mai găsiră. Sosiseră asupra lor lupii, împrăştiindu-i în pădure. Au pornit atunci să-i caute, şi eu am rămas aşteptând, cu cazacii. Călăuzii au umblat căutând trei zile prin viscol de zloată. Locul de popas se prefăcuse în mlaştină; provizii nu mai aveam. În ziua a patra, oamenii s-au întors cu şase reni. Pe ceilalţi nu i-au mai putut găsi. Am pornit cu mare greutate, după ce ne-am chinuit multe ceasuri ca să dezgheţăm cortul, pe care se prinsese polei de trei degete grosime.

Luna lui septemvrie e puţin prielnică, după cum am spus, călătorilor. O pojghiţă de ghiaţă ninsă se întinde asupra râurilor ierboase, asupra lacurilor şi mlaştinilor. Cum pui piciorul în asemenea locuri înşelătoare, ghiaţa se rupe. Uneori renii se duc la fund şi dispar. Călătorul e necontenit în primejdie de moarte.

Abia pornisem de la un popas, şi m-am şi cufundat în apă. Ud până în măduva oaselor, am umblat de la amiază până în noapte, şi vreme de şapte ceasuri am fost sloi de ghiaţă. Nu-mi mai simţeam nici mânile, nici picioarele. Mă aşteptam să cad bolnav; dar după ce m-am aşezat dinaintea unui pojar, după ce-am băut ceai fierbinte şi m-am învălit în pături calde, m-am simţit foarte bine. A treia zi după aceea am fost iar la Udscoi. Acolo am mai stat zece zile pregătindu-mă şi după aceea am pornit în călătoria cea mare, cu cei doi cazaci, cu doi călăuzi şi treizeci de reni. Era la sfârşitul lunei septemvrie, când apele sunt îngheţate şi ninsorile cad cu îmbielşugare. Ne-am dus întâi la Borucan, care-i la cincizeci de poşte, cătră revărsarea fluviului Amur în Marea. De la Borucan la izvoarele apei Biraia sunt alte cincizeci de poşte. Şi de la Biraia la fluviul Silimgi alte treizeci. Şi, de la Silimgi la Udscoi, şaizeci.

În ziua întâia a călătoriei ne-am oprit în popas numai după două poşte de umblet. Îndată renii au fost despovăraţi; oamenii le-au dat drumul să-şi caute hrană, după ce le-au atârnat de gât câte un butuc care le bătea genunchii, ca să nu fugă şi să-i poată prinde cu uşurinţă. După asta unul din călăuzi a cercat c-o prăjină lungă locul dedesubt, să vadă dacă-i pământul sănătos. Pe când eu şi cei doi cazacii dădeam la o parte, cu lopeţile, omătul, unul dintre călăuzi făcea cu barda surcele de foc, iar celalalt tăia vreo treizeci de prăjini, le cojea şi le aducea la locul pe care-l curăţam. După ce au aşezat trei prăjini şi le-au legat la vârf, oamenii au rânduit pe celelalte de jur împrejur, acoperindu-le cu piei de ren potrivite şl cusute anume pentru asemenea treabă. Sus a rămas o deschizătură pentru fum. De jur împrejur au grămădit omăt. Jos au lăsat o bortă de vizunie prin care ne târâiam pe brânci. În sfârşit, pe pământ au împrăştiat cetină de un lat de mână şi deasupra au aşternut blăni. În vatra pe care o lăsaseră drept în mijloc au aprins foc şi au pus la fiert ceainicul şi cazanul. Toate aceste rânduieli şi pregătiri, împreună cu mâncarea, au durat îndelung. Nu ne-am putut vârî în culcuşuri decât la miezul nopţii. Fumul era aşa de des, încât nu puteam răsufla şi mă usturau ochii.

Ne-am sculat înaintea zorilor, am tras din omăt straiele, unde le pusesem ca să se usuce, ne-am îmbrăcat ş-am băut ceai fierbinte. După ce s-a făcut ziuă, călăuzii au pus mâna pe juvăţuri şi s-au dus să prindă renii. Treaba aceasta oamenii de acolo o fac cu multă dibăcie, ţinând într-o mână ghemul de funie şi zvârlind cu cealaltă. Coarda se duce ca săgeata şi s-anină în coarnele renului. Cum se simte prins, animalul stă neclintit până ce omul vine să-i puie căpăstrul. În vremea iernii, adeseori tunguzilor le degeră degetele de la mână în timpul când prind renii, deşi sunt oameni deprinşi cu cele mai cumplite geruri.

După ce au adus animalele, călăuzii potriviră pe ele poverile; apoi, după ce am strâns sul pieile ş-am rânduit toate celelalte lucruri, am plecat, o dată cu răsăritul soarelui. În asemenea chip am umblat eu toată iarna, vreme de şapte luni, fără să dorm măcar o singură noapte subt acoperiş de casă. Câte întinderi am străbătut, numai în două ori trei locuri am găsit câteva iurtale de ale tunguzilor.

Pustia aceasta de două sute de poşte înconjur e acoperită de păduri dese şi de munţi râpoşi prin care se zbat puhoaie. Drum nu se află nicăieri. Călăuzii tunguzi ştiu numele fiecărui pisc, a fiecărui pârău şi nu rătăcesc niciodată. În multe locuri, unde e omătul mare, îşi pun patinele şi se duc cu câţiva reni înainte, ca să rupă o pârtie. În alte părţi nu puteau trece prin sihlă decât după ce tăiau cu bărzile şi cosoarele desimea. Atunci nu puteam face decât o poştă pe zi.

Piscul de la Biraia l-am trecut cătră mijlocul iernii. Sara, am mas subt el. A doua zi am purces şi am ajuns în vârf când amurgea. A fost una dintre cele mai grele munci ale vieţii mele. Toată ziua a trebuit să ne rupem drum cu lopeţile prin omăt îngheţat. Ajunşi la o stâncă prăvălită, a trebuit să aburcăm mai întâi pe unul din oameni sus; pe urmă acela a tras pe al doilea la el cu o funie. Şi după aceea am stat ş-am urcat astfel cu funia poverile, animalele, oamenii. De trudă, abia ne mai puteam mişca. Straiele de piei erau numai apă. La popas ştiam că nu avem decât prea puţină hrană. Şi spulbera vânt aşa de grozav, încât nu ne puteam ţine pe picioare. Nu mai aveam înfăţişare de om şi-mi închipui că n-am să uit chinurile acelei zile nici în mormânt.

Pe când suiam cătră pisc, trudit şi asudat, nu m-am putut opri să nu iau în gură omăt, ca să-mi potolesc arşiţa. Din pricina asta, cum am ajuns în popas, m-am simţit scuturat de friguri, mi s-au aprins obrajii şi fruntea şi m-am socotit pierdut acolo sus, în frigul înălţimii. Vedeam încercuindu-mă umbra morţii. Nu-mi părea rău de viaţa mea, căci nu aveam pe nimeni în lumea asta; îmi părea numai rău că atâtea crude silinţi fuseseră zadarnice şi nu putusem împlini până la sfârşit poruncile pe care le primisem de la mai-marii mei…

Nu pot povesti cât m-am zbătut şi cât am luptat, în cursul acelei nopţi, cu moartea. Cei doi cazaci m-au vegheat şi au avut mai ales grijă să nu mă dezvălesc şi să îngheţ. Cătră ziuă am adormit şi, când m-am deşteptat, eram înecat de sudoare, parcă stăteam într-o baie. Până în sară m-a mai ţinut durerea de cap. A doua zi am pornit iar la drum. După şase luni am isprăvit ce aveam de făcut şi m-am întors la Udscoi. Am trecut iar prin locuri grele, fără drumuri, cu sihle nepătrunse, cu munţi prăpăstioşi şi ape nebune; am găsit însă mare bogăţie de vânat de tot soiul, fiare, de la urs, lup şi râs până la sobol şi paseri, de la lebădă şi gâscă până la potârnichea albă.

După ce m-am întors, am stat pe loc două săptămâni. Apoi am făcut drumul îndărăt la Iacuţc în luna lui aprilie. În vremea asta pe călător îl ameninţă alte primejdii. Urşii abia au ieşit din vizunii, sunt flămânzi de carne şi însetaţi de sânge şi se azvârl asupra celei dintâi vietăţi pe care o întâlnesc. Călătorul trebuie să aibă un vânat asupra lui ca să li-l arunce. Dacă n-are, şi nu-i în tovărăşie şi în putere, fiarele îl jertfesc pe el. Altă primejdie în aprilie sunt gheţurile zăporului, care plutesc pe râuri. Puhoaiele din munţi umflă apele şi le scot din albie. Când treci pâraiele, apa bate aşa de tare, încât se suie până sub şa. Într-o zi renul meu a lunecat pe un bolovan şi a căzut. Vârtejul de apă mi-a trecut îndată peste umeri. Dacă n-aş fi avut băţul ca să mă sprijin dintr-o parte şi nu m-aş fi agăţat de şa, într-o clipă aş fi fost dus la vale şi amestecat cu bolovanii.

Pe alocuri renii sar toţi odată în râu, şi călătorul trebuie să-şi dea drumul cu dibăcie, aşa încât să cadă călare pe grumazul animalului. De zece ori pe zi se întâmplă asta, şi, când vine sara, nu găseşti un locuşor curat ca să te odihneşti. Pământul, desfundat de apele care năvălesc din munte, nu-i decât o mocirlă în care te cufunzi până la genunchi. Nu poţi ridica un cort, nici face foc. Aşa încât nici nu te mai osteneşti să cauţi loc de popas. Oamenii taie doi copaci groşi, îi răstoarnă, şi-n curmezişurile lor alcătuiesc, din cetină de larice, un pătul pe care aşează lucrurile şi potrivesc culcuşurile. Pentru foc şi mâncare faci ce poţi şi nevoia te învaţă.

Întorcându-mă pe la iarmarocul Uciurului, am stat acolo cincisprezece zile şi am intrat în Iacuţc la mijlocul verii, după ce luptasem şaptesprezece luni cu greutăţi nemaipomenite.

O lună după aceea, mi s-a poruncit să mă duc la Olecminsc, şaizeci de poşte depărtare. După ce m-am întors şi de acolo, la mijlocul iernii, am pornit iar spre Viliuisc, de unde m-am întors pe la Suntar şi Olecminsc, după un drum de două sute treizeci de poşte.

Oraşul Viliuisc e la asfinţit de Iacuţc, cale de şaptezeci de poşte pe apa Viliui. Între amândouă aceste oraşe se întinde un deşert de vreo patruzeci de kös. După ce treci dincolo, dai de un ţinut bogat şi-n animale domestice, şi-n sălbătăciuni, aşa că oamenii nu duc lipsă de nimic, nu cunosc foamea şi trăiesc fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu.

Trei lucruri de mirare am cunoscut eu acolo.

Pe malul unei ape care se cheamă Kempendei, se vede în vremea iernii un deal mare de sare, în trei culori: alb şi străveziu, galben-roşcat şi albastru ca cerul. Sarea de acolo-i mai măruntă de două ori decât celelalte săruri; dar n-o mănâncă decât localnicii. În alte părţi n-o duce nimeni. Zice că-i prea scumpă: nu înţeleg de ce. Cum vin ploile primăverii, se topeşte şi se duce toată. Cum vine iarna, se clădeşte iar la loc.

Al doilea, am văzut şi am cercetat în toate apele nişte pietre rare, străvezii şi frumoase, pe care le socotesc de preţ. Nu au nume în limba iacuţilor. Ar trebui să se ducă acolo un învăţat să le cerceteze.

Al treilea, am văzut pe acele locuri lemn împietrit. Zice că ar fi căzând în fluviu copaci de pe maluri când vin puhoaie. În fundul apei se prefac într-un fel de piatră, Am văzut şi eu aşa, o bucată de mesteacăn. Am pălit-o cu amnarul şi dădea scântei.

În ţinutul Suntar, o sută de poşte la apus de Giocuscai, am văzut grâu, care creşte şi se coace. Preoţii de acolo nici nu cumpără făină din altă parte.

Călătoriile acestea necontenite încet-încet, îmi ruinau sănătatea. Gerurile iernii, arşiţele verii vârâseră în mine boli necunoscute. De aceea hotărâsem să mă retrag din slujbă, când tocmai sosi din Rusia o comisie, însărcinată să sporească tributul iacuţilor. Trebuia să umble în ţinutul acestora şi al tunguzilor: era poruncă să ajungă până la Udscoi. Erau vreo zece slujitori împărăteşti; pe lângă ei, tălmaciul, scriitorii şi cazacii. Pentru asemenea drum cheltuielile s-ar fi ridicat cine ştie cât, poate şi la patru mii de franci, de aceea s-au sfătuit să mă trimeată numai pe mine singur.

Cunoşteam ostenelile fără sfârşit care mă aşteaptă într-un asemenea drum lung. De-abia mă întorsesem din suferinţă şi mă simţeam aşa de slăbit, încât era cu putinţă să nu mă mai întorc la lume. Îmi era sufletul plin de gânduri negre; aş fi dorit să ies din asemenea robie. Dar văzând o însărcinare aşa de mare, cu care veniseră zece boieri, şi înţelegând să împlinesc cu orice preţ o poruncă împărătească, m-am supus soartei mele şi am mai făcut o dată calea la Ut, întovărăşit numai de un cazac.

Această trudă nouă a durat şapte luni, cu suferinţi sporite. Ziua umblam; noaptea scriam ceea ce aveam poruncă să însemn. Trebuia să arăt despre fiecare sălaş cum trăieşte şi cât vânat a prins în zece ani – de la urs şi sobol până la cucoş sălbatic şi stârc alb. După ce am făcut tot ce mi se poruncise, m-am întors înapoi ş-am spus: Gata, de-acuma nu mai pot sluji.

Asta-i viaţa mea; după cum vezi, mi-a fost scris să nu pot face mare lucru; şi nu-mi rămâne decât să intru în mormânt, nădăjduind acolo ceva mai bun decât aici.

Era noapte târzie când doctorul Melinte ridică privirile, nemaisimţind în sine şoapta fantomei. Focul adormise; Anton Ilici intrase în planul unui vis nedesluşit şi lipsea cu desăvârşire. Prin bubuitul viscolului, doctorul percepu o trâmbiţare slabă de cucoş şi înţelese că bătrânul corci dintr-un pribeag rus şi o muiere iacută stă gata să treacă iar de unde venise. Îl privi cu luare-aminte şi văzu printr-însul toate lucrurile din casă la locurile lor, însă puţin şterse, ca de depărtare. Puse, fără cuvinte, aşa cum se cuvenea, câteva întrebări. Bătrânul Uvar clătină cu întristare de moarte din cap:

— Nu mai pot spune nimic profesorilor şi savanţilor nebuni. Ce-am avut de spus am spus.

— Acele locuri de care vorbeşti dumneata mi se par totuşi un rai al vânătorilor, murmură profesorul.

— Fără îndoială, în poveştile altora şi lângă focul din vatră…

Melinte privi în juru-i. Nu ştia dacă a vorbit el ori a răspuns fantoma. Se simţi înţepat de un fior rece şi se gândi să mai arunce câteva lemne în sobă. Cum se mişcă, umbra bătrânului vânător de la Ut se lungi în ciolanele-i reumatice şi se înşurubă iar, prin geam, în viscolul de afară.