I.

La anul 58 a venit veste de mirare între moldoveni, cu neguţătorii din sus, cum că Vladislav craiul Ţării Ungureşti a căzut jos şi a murit, la petrecerea nunţii sale. Asemenea lucru nu se întâmplă oamenilor de rând. Pentru domnia acelei ţări a fost semn, căci Dumnezeu a îngăduit să cadă cumpănă alegerii sale înspre un fecior tânăr, abia de cincisprezece ani, feciorul lui Iancu-Vodă. Iar nunta cea veselă s-a prefăcut în una crâncenă, căci unii magnaţi au tras în altă parte; şi s-a amestecat şi maiestatea sa împăratul Frederic, neavând ce face la împărăţia nemţească şi dorind să fie şi la Ungaria crai. Matiaş nu s-a putut ajeza desăvârşit în scaunul Ţării decât după trei ani, între tulburări şi răscoale, ajutându-1 puterea unora dintre nobili şi cuminţenia altora. El însuşi fiind un tânăr aprig şi semeţ, de şi râvnea la fapte mari, nu uita să numere cu grijă pe potrivnicii săi, ca să le plătească la timp cu cel mai potrivit metal. între aceşti potrivnici se aflau saşii de la Ardeal, care ţinuseră cu împăratul lor neamţ, precum şi Ştefan-Vodă, care rostise vorbe potrivite că domniile ţărilor nu sunt dulciuri să le mănânce, nici jucării să le strice copiii.

Cătră anul 62, apăsarea moldovenilor asupra hotarului leşesc sili pe măria sa înţeleptul Cazimir-Crai să-şi trimeată soliile pentru o pace desăvârşită, primind de la Voievodul Ştefan jurământul de vasalitate, după formulele że la Alexandru cel Bun. Acest legământ scris trebuia urmat de cel în fiinţă, atunci când craiul va putea să-şi lese pricinile lui de la hotarul de miazănoapte şi apus al Republicii şi când şi Ştefan-Vodă va găsi un răgaz între năcazurile vremii. Căci din miazăzi se ridicau iarăşi oştile lui Mahomet-Sultan. Punându-şi iscăliturile şi peceţile pe pergament, prea sfinţitul Teoctist cu boierii şi castelanii şi împuterniciţii regali se firitisiră şi se îmbrăţişară pentru liniştea popoarelor lor creştine. Totuşi curtenii moldoveni, după obiceiul neamului, nu se putură opri să nu zâmbească şi să nu amestece şoapte că domniile lor Muzilo de Buciaci şi Stanislav căpitan de Halici şi ceilalţi şleahtici Ieşi au poftit la Suceava, şi că această poftire nu s-a săvârşit decât după ce pribeagul Petru Aron a părăsit Lehia.

Cătră acel an, aproape toţi boierii pribegi erau întorşi în Moldova, plecându-se la mila lui Ştefan-Voievod. Iar Petru Aron-Vodă, mai singur, însă mai îndârjit, căută alt sălaş, tot în preajma hotarului ţării sale, cerând sprijin de la boierii Ardealului şi de la voievodul ardelenesc Sevastian de Rogzon.

Cum află Ştefan-Vodă că ucigaşul părintelui său şi-a găsit sălaş în secuime, trimise la Ardeal oameni care să spuie anumite vorbe boierilor de acolo, şi alţi călăreţi, cu scrisori cătră neguţători braşoveni prietini ai săi, îndemnându-i să dea şi ei sfaturi în secuime; deoarece locul unde stă Petru Aron e blăstămat şi cei ce-1 ocrotesc pot pătimi primejdie. Cum s-au întors umblătorii de Trotuş arătând că Petru Aron stă pe loc, Domnul a fulgerat porunci căpitanilor de călărime care lucraseră în Lehia. Şi îndată oştenii în leafă şi o samă de răzeşi în dobândă trecură pe poteci opcina munteiui şi păliră în secuime împrăştiind mare groază.

Asta scrie pe cealaltă parte a cărţii măriei sale!

strigau crainicii. Şi să afle tot omul, şi sasul, şi ungurul, şi ţiganul, că între noi nu poate fi prietinie, cât stă ucigaşul părintelui măriei sale Ştefan-Vodă în acest hotar.

Ajungând vestea la tânărul Matiaş-Crai despre această tulburare, măria sa nu s-a întristat de năcazul omenirii de la Ardeal, căci între ardeleni îşi găsise potrivnici, şi la Ardeal şi acuma noroadele mişcau răscoală asupra coroanei sale; dar răsfoind catastiful datornicilor săi şi găsind şi pe Ştefan-Vodă, a pus pe cancelar să scrie voievodului Sevastian de Rogzon această carte: „Am auzit cum că Petru, Voievodul Moldovei, este la domniile voastre; deci noi, din pricini binecuvântatie, poftim să-1 vedem la palatul nostru. Rugăm şi poruncim să-1 trimeteţi pe acel Petru, ceea ce are să fie pentru domniile voastre prielnic, iar pentru dânsul de folos.”