II.

Aln acest timp, când Mahomet-Sultan îşi îndrepta iarăşi taberele cătră apus, urmând, neînduplecat, calea destinului său, într-al treilea principat al Daciei, care se chema Ţara Româneasscă, urma să stea cu înfricoşată sabie Vlad, feciorul Dracului-Voievod. Acest Ţepeş-Vodă, cum îi era porecla, a fost fără îndoială, unul dintre cei mai viteji căpitani ai timpului său. Avea însă în fiinţa sa vipera neliniştii şi a visurilor sângeroase. Ne sfiim să arătăm în ce măsură stătea acest sol al mâniei deasupra purtătorilor de sabie ai veacului. în fiecare clipă, în tâmplă îi ciocănea cu ghiara un demon, şi în ochi i se aprindea ură asupra fratelui său omul.

Matiaş-Crai şi sfetnicii săi socoteau de mare preţ virtutea lui Vlad-Vodă Ţepeş, în războiul pe care Necredinciosul, după toate semnele, îl pregătea iar împotriva europenilor. Ca să-1 ţie fidel coroanei, craiul plănuise şi o înrudire cu Vlad-Vodă, hotărând nuntă între o soră a sa şi voievodul muntean, îndată după biruinţă. La socotelile acestea creştineşti, care bucurau pe veneţieni şi pe sfântul papă, se adăugeau şi interese mai directe, privind cetatea Chiliei, antrepozit al regatulul, stăpânită de tunuri crăieşti şi de căpitani unguri cu foarte buni oşteni.

Şi domnia Ţârii Româneşti – ca şi cea de dincoace – era bântuită de pretendenţi. Vlad-Vodă se afla în scaun din 1456. Din clipa când se aşezase el la Cetatea Dâmboviţei, un pribeag, Vladislav Dan, se oploşise în Ţara Bârsei subt ocrotirea braşovenilor şi altul, Vlad Călugărul, sta lingă ceilalţi saşi, la Sibiu. în preajma anului rău 1462, Vlad Ţepeş, urmărind când pe un domnişor, când pe altul, s-a socotit în dreptul său a lovi locurile lor de adăpost. El însuşi a stat în fruntea pilcurilor sale de călăreţi, hotărându-le să calce întâi semănăturile Bârsei, apoi să le dea foc; poruncind nu abaterea turmelor de pe plaiuri înspre trecătorile munteneşti, ci spârcuirea lor desăvârşită, ca şi cum toţi lupii veacurilor s-ar fi adunat să zugrume oile ciobanilor, lăsându-le apoi să putrezească fără scop. Satelor de pe coline li s-a hărăzit să lumineze în văi ospeţe de noapte. Robii căzuţi în genunchi au fost ridicaţi cu mult mai sus decât obişnuiesc a sta oamenii – căci căruţele oştirii aduceau ţepuşile gata făcute şi pârlite la vârfuri. E adevărat că, pentru copii, ţepuşile erau mai mărunte. Neguţătorilor braşoveni şi slugilor lor li se rânduiau cazne mai subţiri şi mai îndelungi. Oamenii timpului erau îndeobşte deprinşi cu asemenea meşteşug; cu toatŁ acestea VladVodă a izbândit să-şi facă o faimă a lui, până la şahul turcoman Uzun şi până la Ludovic XI, regele Franţei. Mai ales regele Ludovic visa zâmbind, sub pălăriuţa lui cu iconiţe, la arta necesară a distrugerii, pe care acel prinţ depărtat o realizase la Dunăre. Căci neguţătorii sai, pe care obişnuia să-i ocrotească împotriva baronilor, îi aduseseră încredinţare că, pe calea cea mare a Vlahiei spre Buzău şi spre cetatea Chiliei, locul cel mai sigur pentru punga cu aur a călătorului este pragul hanului şi mijlocul drumului. Toţi răii au putrezit în pari cu capu-n jos, înţepaţi prin creştet. Cei care au mai rămas fug de pungi, ca guzganul de capcană.

Voievodul muntean venise la domnie din bunăvoinţa lui MahometrSultan, cu ajutor de oaste păgână de la Poartă şi din cetăţile Dunării. Dar îndată ce se aşezase în scaun se îndreptase spre craiul creştin al Ungariei, înoind cu el legământul vechi de vasalitate. După moartea lui Vladislav, găsi sprijin în Matiaş. Cum războiul Europei trebuia pornit din nou şi Ungaria avea a suferi cea dintâi lovitură, iar Ţara Românească era un prag şi mai apropiat, soli şi cărţi umblau de la Buda la Târgovişte şi Cetatea Dâmboviţei cu îndemnuri, sfaturi şi făgăduinţi. Răutăţile lui Vlad-Vodă în hotarul Ardealului erau trecute cu vederea, cu toate tânguirile saşilor. Acel braţ tare, care lovise cu cruzirţie dincoace, trebuia acum să slujească într-o primejdie comună.

Dintr-odată, în anul 61, birul în aur şi copii fu oprit de domnul muntean. Mahomet zâmbi, ştiind că, mai naintea sa, cunoaşte acest lucru ambasadorul veneţian de la Constantinopol domnul Balbi, care a primit vestea prin curier special de la domunl Thomassi, ambasador la Buda.

— Să se scrie o carte, a poruncit înălţimea sa, împungând cu nasul înspre oamenii săi de taină şi spre scribii greci, să se scrie o carte către Paşa de Vidin, să se ducă să vadă ce este. Dacă într-adevăr ghiaurul e bolnav, să ni-1 aducă aici, să-1 tămăduim. Sluga noastră Iunis-Bei Catabolinos să pornească numaidecât cu acea carte, să şoptească la ureche lui Cara Iflac-Bei că nu este pentru el altă înţelepciune decât să urmeze a fi supusul nostru. Căci mila noastră e adiere de primăvară, dar supărarea volbură a furtunii. Şase desfacă de sfatul ungurilor, al papistaşilor şi al neguţătorilor şi-i va fi lui bine pe pământ.

Grecul turcit Iunis-Bei a călărit cu grăbire la cetatea Vidinului între slujitorii împărăteşti. Cum a ajuns la Hamza-Paşa, i-a prezentat pe palmă, cu temenelele cuviincioase, prea înalta poruncă. Iar Hamza-Paşa fără întârziere a trimes ouvânt lui aga de spahii pentru ascuţirea săbiilor şi gătirea cailor.

Catabolinos a călărit mai departe, peste Dunăre, găsind pe Vlad-Vodă în cetatea sa şi strecurându-i cel mai bun sfat. Cu asta dovedea măriei sale că i-i bun frate, de şi împrejurările îl silesc să poarte turban. VladVodă 1-a privit cu ochii lui mari şi plini de mâhnire şi i-a zâmbit, suspinând.

— Nu pofteşte, măria sa, la întâlnire cu HamzaPaşa? ca să se spuie vorbele cuvenite de pace şi să se hotărască sorocul tributului. *

Fără îndoială, măria sa Vlad-Vodă era gata să meargă la întâlnirea cu Hamza-Paşa. Sfaturile bune aduc prietinie bună. Dacă astfel se poate alina mânia slăvitului Padişah, umbră a lui Alah pe pământ, Vlad-Vodă merge la întâlnire fără să se teamă de vreo viclenie ori cursă.

Iunis-Bei Catabolinos 1-a întovărăşit^ zâmbind în barbă. Hamza-Paşa a fost înştiinţat de el în taină să nu se arate dintr-o dată cu toată puterea, deoarece hainul vine fără grijă. Iar în drumul Giurgiului, slujitorii lui Vlad-Vodă au apărut ca hultanii în clipa întâlnirii, luând în căngi pe trimeşii împărăteşti, împresurând apoi în săbii şi supunând şi pe spahiii de la Vidin. Prinşii au fost duşi cătră Târgovişte şi opriţi într-un loc desfătat, unde meşterii lui Ţepeş-Vodă au lucrat cu mare hărnicie întâi ca să-i străpungă pe toţi prin fundul şalvarilor şi apoi ca să-i ridice în văzduh până la cel din urmă. Toate s-au făcut bine, a încuviinţat măria sa, privind spre osândiţi cu neagra-i amărăciune; însă măria sa Hamza să fie coborât şi apoi ridicat diinou într-o ţăpuşă mai înaltă, aşa cum se cuvine unei căpitenii.

Vestea despre întâmplarea aceasta din Ţara Românească a ajuns la Stambul cu destulă întârziere; pentru vestitorii rai, muţii din serai aveau ştreang de matasă. îndată ce se aşeză iarna şi peste Dunăre se întinse pod de ghiaţă, vestea dintâi începu a fi îmbulzită de curieri din Tracia, pe care-i aducea în spulber de groază vântul miezului-nopţii.

Cara Iflac-Bei trecuse fluviul şi luase pe rând aşezările de pe ţărmul drept al Dunării, de la Ceatal până la Nicopole, cu prea bune calfe în meseria morţii. Răbufniseră pe agale şi pe serdari în cetăţi, spintecându-i; apoi luaseră metodic sat cu sat, cu sabia şi cu facla. Căpitanii ţineau catastif de casc arse şi de capete. Aşa că măria sa Vlad a trimes izvod în bună rânduială, cu iscălitură şi cu pecete, la craiul Matiaş la Buda, pentru 23.809 capete, care au fost clădite şi numărate subt ochii săi. Iar pentru 884 de supuşi ai spurcatului sultan era numai mărturie, cu jurământ pe cruce, că au pierit în pojarul caselor lor. Ceea ce face, total bun: 24.693, tocmai, ucişi.

Domnul *Thomassi s-a grăbit să trimeată copie de pe această carte, la Veneţia, ca să bucure pe onoraţii domni senatori ai Republicii. A adaos că Vlad-Vodă cere ajutor grabnic de la măria sa craiul Ungariei, căci, o dată cu primăvara, în urma unor asemenea provocări, invazia Păgânului se va săvârşi negreşit; iar el, faţă de nesfârşitul număr al ordiilor, nu poate opune decât douăzeci de mii de oşteni adevăraţi. Pe cât va fi cu putinţă, negreşit, craiul va da sprijin voievodiMui valah; însă şi tânărul suveran Matiaş are destule greutăţi şi încurcături; iar punctul prim al strategiei sale a fost îndeplinit: deoarece Mahomet îşi mută obiectivul spre Ţara Românească. în această împrejurare înţelepţii domni senatori şi dogele vor aprecia ce au de făcut, dacă pot trimete sprijin bănesc ori se mărginesc la operaţii diplomatice. în orice caz Voievodul pare hotărât să lupte cu energia disperării, altă eventualitate fiindu-i complect închisă.

A treia zi după Sfântul-Gheorghe, anul 62, după rânduiala campaniilor sublimei Porţi, oştile s-au urnit din taberile lor. La o zi după aceea şi ortalele de ieniceri au mâncat cel din urmă pilaf înecat în seu, la Stambul, căci aga a ridicat tuiurile şi trâmbiţaşii au sunat ieşirea slăvitului stăpân din serai, ca să se încrunte asupra Apusului, făcând să tremure domnii lumii.

Navile de război şi de provizii trecură în Marea Neagră şi intrară pe Dunăre în luna lui mai, plutind până la vărsarea râului Morava. Oştile de uscat umblau din popas în popas, ienicerii ducând în mijlocul lor pe slăvitul stăpân, cu călărimea uşoară a spahiilor înainte şi cu toate celelalte taberi de %feluriţi ostaşi pe felurite căi, fiecare cu armele lor, suliţi, arcuri, săbii ori bombarde – având în coadă miile de cară cu podvezi de zeherea şi salahori şi pretutindeni, pe cai mărunţi şi iuţi, ceauşii cu buzdugane însărcinaţi cu rânduiala de obşte. Curieri libieni repezeau înainte poruncile cu înflorită caligrafie care ieşeau de la icioglanii marelui stăpân. Ca să pedepsească el însuşi fapta nemaipomenită a lui Ţepeş-Vodă şi să treacă apoi mai departe, Mahomet-Sultan ducea spre CaraIflac o sută de mii de oşteni. Şi avea lângă sine, şi la cortul său, pregătit domn nou pentru raia, pe Radu Basarab, tânăr şi frumos prietin al său, fratele lui Vlad.

La sfâfţitul celei dintâi săptămâni din luna iunie, dubasurile şi podurile plutitoare isprăviseră de pus oştimea pe ţărmul stâng al Dunării. Spahiii recunoscură calea prin Deliorman. Veştile, care soseau la cortul Padişahului, arătau că toată valea Dunării s-a pustiit şi localnicii s-au tras la codru, în munte, cu toate ale lor, după obiceiul vechi al pământenilor din această parte de lume.

Ţinta cea dintâi a expediţiei era Cetatea Dâmboviţei şi apoi Târgoviştea. în ţară trebuie pus voievod nou; lumea trebuie chemată la ascultare cu blândeţă; numaicât să dea în mâna slujitorilor strălucirii sale pe beiul răzvrătit, împreună cu meşterii lui de ţepuşi. Din popas în popas, nu se afla de fiinţa lui Vlad-Vodă şi a oştii lui nici o veste. Drumurile erau nespus de grele, şi o arşiţă nemilostivă săgeta dintr-un cer alburiu de secetă, aşa încât caii începură a slăbi şi a îngenunchea; înviorare aducea doar amurgul, când toţi stau şi, după ce se leagă taberele, cheamă hogea la rugăciune. Atunci picură din stele roua. Oamenii înfulică hulpav şi adorm îndată sub privegherea străjilor. Numai cămilele neliniştite rag la lună.

În una din aceste nopţi, din pustia din preajma taberei ienicerilor, s-au mişcat meşterii lui Vlad-Vodă. Cortul lui Mahomet-Sultan era acolo, între oştenii săi. Din pământ, din spaima întunericului, deodată s-au deslănţuit urlete de război. Lupii omeneşti au trecut, cu săbiile în dinţi, printre carăle legate, apoi prin gardul de suliţi încrucişate – şi au pricinuit într-o clipă, în douăzeci de locuri, acea zvârcolire de dobitoc fără cuget a mulţimii, care se chiamă panică. Calfele domneşti lucrau cu repeziciune, străpungând în linie dreaptă şi concentric spre locul unde trebuia să se afle cortul cel mare de matasă; pe când oştimea nebunită se tăia între sine.

Straja Padişahului dădu semnal de primejdie. Mahomet porunci să se alcătuiască în patru laturi zid şi să se aplece suliţele. Surlaşii strigară din trâmbiţele lor linişte asupra taberei. Prăvălirile smintite ale celor înfricoşaţi fură tăiate în săbii şi bătute cu măciuci de fier. Lupii Valahiei lucrară, spârcuind cu cea mai mare agerime, până ce tabăra începu a se alina. Viforul de spaimă trecu la alte ţarcuri; cămilele şi caii îşi rupseră conovăţurile îmbulzindu-se între oamenii în risipă. Când luciră zorile de cătră Ţarigrad, salahorii primiră poruncă să adune morţii şi stropşiţii şi sa spintece pentru cuhnii animalele căzute.

Pâlcuri de călărime ieşiră la câmp, ca să adulmece urmele duşmanilor nopţii. Găsiră aceeaşi întindere cu fânaţuri şi lanuri pârjolite; tăcere cătră codru; pustie cătră zarea muntelui. Era războiul vechii Sciţii, pe care-1 cunoscuseră odinioară, în veacuri, şi alţi cuceritori de neamuri. *

— Viaţa lui Ştefan cel Mar”

Taberile deci se mişcară iarăşi în necunoscut, spre târgurile poruncite. Beii puseră ici-colo sub săbii pâlcuri de ţărani, scoşi ca fiarele de prin bârloguri. Zilele erau foarte trudnice, din pricina unui soare mult mai copleşitor decât pe fericitul ţărm al Propontidei; iar nopţile se vădeau tot mai neliniştite şi mai hărţuite de vedenii şi oameni, care erau necontenit prezenţi în marginea zidului de umbră.

Socotelile sfetnicilor celor înţelepţi de la Buda s-au dovedit deci temeinice. Nici străşnicia măritului Sultan, nici vitejia oştilor lui, cele mai bune din lume, n-au folosit nimic. Nu era un război între oşti legate; era o zădărnicie. De la cortul strălucirii sale ieşi firman pentru domnia lui Radu Basarab cel Frumos. Ticăloşii pământeni, câţi au putut fi prinşi, fură puşi să se târască în genunchi, în pulbere, cu ochii holbaţi la străşnicia sa; dar pentru trecătorile la Ardeal nu mai era putere îndestulătoare. Avântul falangelor fusese înjosit. La începutul lui iulie El-Fatâh descăleca la Adrianopol. Rezultatele campaniei erau trâmbiţate după protocol; resturile de oşti se scurgeau însă cu apele din munte la Dunăre. Numai bombardele şi marinarii stăruiră în faţa cetăţii Chiliei. Acolo era garnizoana crăiască şi un punct într-adevăr important, care putea cumpăni toate pagubele.

În toată hărţuiala lunii aceleia iunie a anului 62, Ştefan-Vodă stătea cu taberile bulucite pe hotarul său. Pe de o parte, domnia lui era prea nouă; pe de alta, oştile îi erau prea proaspete; deci nu se putea bizui pe sorţii schimbători ai norocului. Era dator să aştepte, pentru ca întocmirile lui să-i dea rodul. Vrednicia lui Ţepeş-Vodă şi a pământenilor Ţării Româneşti îi dădeau răgaz; punea spaţiu între Moldova şi încercările viitoare, care neapărat trebuiau să se rostogolească şi asupra pământului ei. Este o înţelepciune în fapte: ele arătau că^Vlad-Vodă nu se putuse bizui decât pe sine. Tot astfel domnia sa nu se putea bizui pe prietinia proaspătă a lui Cazimir-Crai.

Pentru o minte foarte cumpănită ca a sa, fapta lui Vlad-Vodă avea o valoare de împrejurare şi de clipă; însă în sine era o nebunie. O oaste ca cea turcească nu poate fi biruită decât de altă oaste – însă pentru asta trebuie îndelungată pregătire şi îngrijire. Cu virtutea prostimii se poate izbândi o clipă; şi împrejurările dovedeau că trebuiau izbânzi după izbânzi, ani după ani; iar la asta nu., se poate ajunge decât cu ostaşi de meserie, după însăşi pilda turcilor.

Deci, după ce furtuna trece şi oştile lui El-Fatâh se învârtejesc iar la Dunăre, datoria lui este nici să se bucure, nici să se întristeze. – ci să-şi urmeze statornic pregătirile. Şi mai ales datoria lui este să lucreze aşa fel încât Voievodul de la Ţara Românească să stea subt influenţa lui, să fie pe cât cu putinţă al său, nu al altora, pentru ca zona de primejdie înspre păgâni să fie cât mai depărtată. După cât se înţelege, acel stăpân al ţării de dincolo, om şi prietin al său, nu se arată a fi Vlad-Vodă, care are neliniştea şi lipsa de cumpănă ca o suferinţă în sânge.

Viteaz căpitan este, însă prea îndrăzneţ şi primejdios. I-a dat sprijin să-şi capete scaunul părintelui său. Dumnezeu va fi judeţ, dacă ceea ce gândeşte el însuşi Ştefan-Vodă şi ceea ce făptueşte este spre binele Ţării şi al creştinătăţii. Prietinia lui de om este una; datoria lui de ostaş al credinţii este alta. Căci el trebuie să agonisească putere lui Hristos.

Deci în împrejurările acelea Ştefan-Vodă n-a primit la sine pe Vlad-Vodă, nu i-a dat sprijin, ci 1-a împins spre hotarul Ardealului. Totodată n-a întârziat a se înfăţişa cu oaste înaintea cetăţii Chiliei, poruncind căpitanului crăiesc s-o deşerte, deoarece e moştenire a sa şi a Moldovei.

În acelaşi timp puştile lui Mahomet-Sultan băteau de pe Dunăre.

Căpitanul ungur al lui Matiaş-Crai a răspuns ca un viteaz, cu semeţia care ştia că place stăpânului $ău, împroşcând cu ghiulele de piatra şi-n galerele de pe apa şi-n pilcurile oştimii moldoveneşti.

Era timp pentru voievodul de la Suceava numai ca să-şi afirme un drept. Trebuia înfiptă şi aici o săgeată, la care urma să se întoarcă. La 22 iunie, stând în împresurare, nu departe de zidurile cetăţii, Ştefan-Vodă a fost împuşcat la un picior. De rana aceasta a pătimit până la sfârşitul vieţii sale, ca să-i fie toată viaţa amintire: fie că nedreptăţile se răscumpără, fie că numai afacerile desăvârşit pregătite se dobândesc.