I

Înţeleptul crai Cazimir a primit în aceeaşi iarnă, la Vilna, vestea întâmplărilor de la Moldova. Solii aduceau cărţi care înoiau credinţa cuvenită a palatinului, închinând şi steaguri ale lui Matiaş-Crai într-adaos.

Măria sa Cazimir s-a bucurat, însă nu prea tare, ci potrivit, lucru pe care voievodul de la Suceava îl ştia de mai înainte, în clipa când rostea diecilor de leşaşcă, în canţelaria de la Suceava, vorbele întocmite şi ocolite cătră suzeranul său.

Stanciu, pârcălab al Cetăţii Albe, şi Vlaicu, unchiul Domnului, pârcălab la Hotin, şi Toader Diacul, dădură cele mai bune răspunsuri măriei sale Craiului şi sfetnicilor săi. Arătară că măria sa Ştefan are prea aspre griji asupra sa şi ameninţări de cătră duşmani, încât nu poate veni pe cât de degrabă ar dori în faţa măriei sale Craiului, dar îndată ce se aşează ţara, când Dumnezeu va binevoi să-i dea un răstimp de tihnă, nu va lipsi de la o datorie şi de la o cinstire aşa de însemnată.

Cum a fost bătălia cu craiul ungur? întrebau curtenii care erau de faţă în preajma Regelui, în strălucite straie.

A fost o bătălie ca toate bătăliile, au răspuns boierii, întocmai după povaţa domnului lor.

S-aude că riga Matiaş ar fi fost săgetat?

Aşa se spune, însă numai de trei săgeţi. Dar acuma măria sa Craiul e bine, slavă lui Dumnezeu, şi face judecăţi la Ardeal. Strălucirea sa Cazimir-Crai să binevoiască a trimete în curgerea anului, ori la toamnă, soli pentru înoirea legământului, după datina prietiniei de la Alexandru-Vodă Bătrânul.

Se zice că ar fi pierit la Baia atâtea mii şi mii de oşteni ai lui Matiaş?

Într-adevăr, au pierit destui, dar au fost îngropaţi, şi li s-a făcut slujbă la biserica cea mare catolică din târg, slujind însuşi prea sfinţitul episcop Augustin, Au pierdut ori au îngropat bombardele?

Ce erau să facă cu ele? au trebuit să le piardă, au răspuns cu nevinovăţie boierii. La Moldova drumurile sunt grele şi s-a nimerit să fie şi o iarnă tare.

Măria sa Cazimir asculta cu luare-aminte, bătând cu degetele în marginea mesei de abanos. Apoi a mulţămit solilor pentru închinare, zâmbind plăcut; după care s-a ridicat întru toată măreţia sa, prăsind sfatul. Lui Vlaicu pârcălab i s-a părut că măria sa a suspinat, pentru multele gânduri pe care le are un crai.