II.

Cum a ajuns primăvara în munte şi s-au scurs puhoaiele, Ştefan-Vodă a poruncit lui Ion vistiernicul să sloboadă cheltuielile zidirii de la Putna. Căci după mila pe care Domnul Dumnezeu i-o arătase nu numai o dată, se cuvenea să se înalţe în Moldova un altar de jertfă şi laudă.

De un sfert de veac şi mai bine domnii ţării nu săvârşiseră decât ucideri între ei. Chiar vechile lăcaşuri de închinare ale bătrânilor cădeau în risipă. Aşa că nu târzie vreme după dobândirea dreptului său, ŞtefanVodă, se sfătuise cu prea sfinţitul Teoctist şi alţi clerici şi ieşise în mai multe rânduri în poienile desfătate de sub munte, cu curtenii săi, căutând un loc potrivit. Aşa se oprise la Putna şi, după obiceiul vremii, hotărâse împrejmuirea trăgând însuşi măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniţei. Unde a căzut săgeata urma să se aşeze altarul. A poftit apoi pe neguţătorii genovezi de la Cetatea Albă să-i năimească un meşter iscusit de la Italia şi a şi pornit lucrările. în primăvara de după războiul cu ungurii s-a dus să le vadă şi le-a găsit, pentru mulţămirea sa, ajunse cătră săvârşire. Meşterii pentru acoperişul turnurilor intraseră la rând şi aşezaseră în vârf icoana Maicii Domnului, basma albă şi smicele de sălcii.

Domnul adusese cu sine pe coconul său iubit Alexandru, ţinându-1 călare pe un căluţ şarg din a stânga sa. Aşa umblară amândoi în jurul zidurilor, urmaţi de curteni. Căpitanul de nemţi sta la o parte cu oştenii săi, sprijiniţi în suliţi. Primăvara aburea şi cânta de pretutindeni.

Îţi place acest loc, copile? a întrebat măria sa.

Coconul nu înţelegea de ce e întrebat. îi plăcea. Mai ales că ieşise la larg şi călare din cetatea de stâncă de la Suceava şi dintre dascăli. Nimeni nu-şi poate închipui şi nu poate cumpăni năcazurile unui prunc. Aşa încât acolo a rămas numai Olena, copila Doamnei răposate Evdochia, cu dădacele; iar el petrecea cu părintele său şi cu oştenii.

Îţi place?

Îmi place.

Mă bucur, Alexandre, deoarece aici e locul nostru pentru odihna cea lungă.

Cuprinzându-şi de după umăr feciorul, vodă 1-a sărutat pe tâmplă. Coconul şi-a potrivit la loc gugiumanul, nedumerit de dulceaţa cu totul neobişnuită a glasului părintelui său. Era un prinţişor fraged şi subţirel; abia trecuse de zece ani. Tatăl său îl privi în tăcere, pe când umblau pe sub streşina codrului. Acest copil avea nevoie de ocrotire; pentru liniştea zilelor lui viitoarS trebuiau isprăvite cu un ceas mai curând toate. înălţându-işi sufletul cătră stăpânul său Hristos şi închizând o clipă ochii într-o rugăciune interioară, Domnul dori şi mai mult să aibă în sfârşit sub braţul său pe Petru Aron pribeagul.

Această rană a începutului domniei lui nu s-a putut închide decât în anul următor, la sfârşitul verii. Atunci, înd anume ştiri, Ştefan-Voievod a poruncit la o samă de călăreţi ai săi să încalece, spre a-1 însoţi la Vaslui.

CAcolo Domnia avea curţi. S-a oprit două zile la Vaslui cu curtenii, ţinând scaun de judecată. Apoi a ieşit iar la tabără în valea Şiretului. Dintr-o dată, cu cei două mii de oşteni, s-a aflat la Caşin în ziua Schimbării la faţă. Apoi, la Sântă-mărie, de pe opcină a privit în Ardeal, iar suliţaşii săi au pipăit în secuime. Acolo se afla nu atât un duşman temut, cât un vierme al grijii, care roade necontenit, zi şi noapte.

Zadarnic, într-atâtea rânduri, cinstiţii neguţători braşoveni dăduseră sfaturi boierilor şi dregătorilor din Trei Scaune să nu ţie la ei o primejdie ca aceea. Domnul cel nou de la Moldova începea să fie vechi; braţul său ocârmuia şi stăpânea de unsprezece ani. Acea sabie dovedise ascuţime, ca şi mintea. Domnii au putut vedea asta nu mai departe decât în iarna cealaltă, când boresele lor au sughiţat cu jale în sfintele sărbători. De ce ţin ei pe pribeag? Hai-hai! au să cadă în comitatul Trei Scaune hultani.

Au căzut, pe vifor. Fulgerau din clonţuri şi ghiare, prin fumul pojarului. Mocanii au dat în văgăuni cu turmele; călăreţi dibaci i-au călăuzit pe poteci dincolo, în valea Trotuşului. Dregătorii au fugit spre Ţara Bârsei. Domnii au încercat să se înalţe îi* scări, chemând în jurul lor slujitorii, dar unii n-apucau să încalece, alţii se prăvăleau în râpi, bătuţi de aripi de fier.

Nimeni nu înţelegea ce este. Ştirile încă nu se limpeziseră, când doi curieri sosiră, călăuziţi de ţărani secui, la curtea din Ghelemiş, în marginea cealaltă a secuimii, unde hălăduia Petru Aron-Vodă. Au aşteptat smeriţi la poartă, s-au închinat şi au arătat că sunt de la Moldova şi aduc carte de la o sarnă de boieri pentru măria sa Petru Aron. Ce fel de carte, măria sa va binevoi să vadă.

Pribeagul i-a primit, privindu-i cu pătrundere şi resfirându-şi între degete bărbuţa-i rară. Avea ochi alburii, obraz uscăţiv şi pistrui. Umbla încovoiat şi privea într-o latură.

Cine sunteţi voi?

Măria ta, suntem boiernaşi din starea a treia şi am primit poruncă de la mai-marii noştri să punem la picioarele măriei tale această carte.

Despre ce burzuluiala se zvoneşte la hotar?

Au intrat călăreţi de la Moldova în secuime. Boierii care trimet cartea au socotit şi au pândit acest prilej, ca să putem veni noi la măria ta. Căci şi noi te cunoaştem pe măria ta de când ne-ai fost Domn cu pace. Iar acum venim din crâşcarea durerii, poftindu-te să te întorci, căci, dacă mai stă asupra pământului tiranul Ştefan, se va pustii Moldova.

Hm! într-adevăr, mi-am închipuit că acest fecioraş e vrednic de soarta tatălui său. Sa vedem cartea. Văd şi pe alţii care s-adaoge la sfatul celor dintâi. Deci oamenii mei n-au stat în zadar dincolo.

Vorbind, Petru Aron-Vodă cerceta iscălituri şi peceţi bine cunoscute de el: a lui Stanciu, pârcălab al limanului mării, a lui Toma logofătul, a lui Goian şi Isaiia, a pârcălabilor Sbierea şi Buhtea, a lui Iuga vistiernicul, ale lui Luca şi Pascu postelnici, a lui Toma Ghinda, a lui Neag*u comisul, a lui Negrilă paharnicul şi a altora.

Îi cer întâlnire şi sfat. Se pun subt ocrotirea măriei sale. Să vie măria sa unde pofteşte: să poruncească un loc de întâlnire, ca să-i dea pe tiran în mână şi să-i puie Moldova la picioare, ca să contenească strânsoarea boierilor şi plângerile văduvelor şi orfanilor!

Cetind, Aron-Vodă îşi arunca din când în când privirile spre soli. Erau doi oameni blajini, răzăşi cărunţi, fraţii Moică şi Costea de la Fântâna lui Ştiubei. Aveau obrazuri brăzdate, grumazurile împletite ca din gânjuri, şi supăraţi tare şi bătuţi de pulberi, încât abia ii se vedeau clipirile ochilor din tufărişul sprâncenelor.

Atâta i-a ispitit pribeagul până ce au spus tot, vărsând şi lacrimi. I-a pus să jure pe sfânta cruce: au jurat.

Atunci măria sa a bărut din palme şi a poruncit să-i vie calul şi să încalece numaidecât slujitorii. Are o treabă grabnică şi chiar în după amiaza aceea trebuie sa pornească, nu cu alai, însă cu foarte mare repeziciune. Iată, unde n-au putut craii şi oştile, poate voia lui Dumnezeu.

Mergeau pe cale, înspre răsărit. Răzăşii erau îndeaproape păziţi de slujitori. Pribeagul tresărea din când în când din gândurile sale.

Vad şi nume nouă în cartea ce mi-aţi adus, grai el într-un răstimp. Văd şi pe Vlaicu.

Apoi, măria ta, acela-i frate cu mama lui Vodă, răspunse Moică.

Cum se face asta?

Măria ta, acela-i mai aprig, după vorba veche de la noi: că străinul îţi scoate un ochi, iar fratele îţi scoate doi. Parcă măria ta nu cunoşti? *

Cunosc. Se pare că eşti învăţat filosof domnia ta.

Sunt, stăpâne. Am învăţat toate din durere. Ai să cunoşti însuţi măria ta şi ai să vezi cu ochii măriei tale pe dumnealui pârcălabul Vlaicu, la popas. Ceilalţi nu ştiu dac-or fi toţi, dar dumniasa Vlaicu n-are să lipsească.

Asta e o bună încredinţare pentru mine, a râs mai mult cătră sine Petru Aron-Vodă.

La asfinţitul soarelui s-a făcut scurt popas pentru adăpatul cailor. Medelnicerul a poftit pe măria sa la puţină cină, dar Petru Aron-Vodă nu i-a îngăduit să desfacă trăistile.

Mergerw mai departe! a hotărât măria sa. Treburile bune se fac fără întârziere.

Asta-i numaidecât, a încuviinţat celălalt răzăş.

Au trecut muntele şi s-au aflat la cea dintâi gazdă, boier secui, prietin al măriei sale, unde au mas. Au mers şi ziua a doua toată, până într-o măgură a unui alt munte şi au suit un drumeag pustiu.

La poiana anumită, după vorba solilor, boierii s-au vădit. Erau descălecaţi şi fără arme, cu capetele goale. Slujitorii erau în fund, cu caii de căpestre. Amurgea, sub streşina brădetului.

Petru Aron-Vodă făcu slujitorilor săi semnul ştiut, ca să apuce unii slugile, iar alţii să împresure între piepturile cailor pe acei boieri descălecaţi, pentru mai bună încredinţare; când deodată lefegiii de la Suceava statura de jur împrejur din patru laturi, închizându-1 în capcană. Lucrul se întâmplase cât ai scăpăra. Cei doi răzăşi vicleni, îndârjindu-se în clipită, porunciră slujitorilor să se supuie ca să-şi apere capetele. Apoi trecură la domnul pribeag, strângându-1 între scări. O surlă sună prelung, poftind pe Ştefan-Vodă la judecata robului său. Pe loc şi în aceeaşi noapte, la lumina făcliilor, întocmai ca şi la Reuseni, Petru Aron-Vodă a fost doborât în ştreang, şi gâdea a ţinut de chică, sus, căpăţâna retezată, ca s-o vadă şi s-o cunoască anume şi s-o atingă cu piciorul din scară feciorul lui Bogdan Muşat.

Chiar a doua zi pilcurile de călărime s-au mistuit în munte ieşind prin poteci la vămile Moldovei. Iar secuii au primit această veste, prin crainic: „Domnilor şi fraţi creştini, eu Ştefan-Voievod vă fac cunoscut că nu mai am nimic cu domniile voastre şi vă rog să înştiinţaţi şi pe măria sa Craiul că mă închin la bunăvoinţa măriei sale şi doresc să fiu prietin al măriei sale, căci Dumnezeu s-a milostivit să ne dea în xnână pe ucigaşul părintelui nostru”.

Îndată ce a ieşit iarăşi la lume din iadul propriului său suflet, Domnul a umblat fără nici o întârziere spre cetatea Sucevei, urmat de călărimea lui uşoară. Satele de pe şleahul cel mare al Domniei nu părăseau rânduiala de a-i ieşi întru întâmpinare printre fânaţuri şi holde; dar Vodă nu făcea popas; lăsa în urmă pulberi înalte de secetă şi se ducea cu grăbire. Abia când ajunse în răcoarea apelor celor limpezi de sub munte, se opri. Boierii alcătuiră divanurile de judecăţi poruncite şi scriitorii îşi ascuţiră penele de pajură în canţelarie. Fără să se odihnească, măria sa trecu în paraclis, la rugăciune, poruncind să-i fie aduşi acolo copiii şi 3ă nu mai stea după aceea nimeni de faţă, între domniile lor şi Dumnezeu fără decât Doamna Oltea Maria, maica măriei sale şi Chiajna, mătuşa măriei sale.

Copiii veniră în straiele lor mici, care semănau cu ale sfinţilor iconostasului, şi sărutară mâna părintelui lor. Erau la rând Alexăndrel, Petru, Bogdan şi Olena. Iar doamnele monahii, maica şi mătuşa* erau în straie cernite, cu ochii umezi, umbriţi de spaimele trecutului şi ale viitorului.

Copiii zâmbeau nevinovat. Ele priveau furiş cătră stăpânitor, pândind un cuvânt, pipăind cu gândul o prăpastie a unei noi dureri. Domnul tăcea, îngenunchiat subt icoana îmbrăcată în argint a Maicii Domnului, cu fruntea rezemată de picioruşele pruncului sfânt. Lumina începutului de toamnă intra pieziş prin firidele înguste. Prin zidurile reci pătrunse abia simţită vibrarea ornicului din turn.

Domnul se ridică.

— Ce este? îl întrebă şoptit Doamna maica sa.

Domnul Dumnezeu a binevoit să ne izbăvească, răspunse fiul său. Aron a pierit subt ochii mei. Am poruncit să fie asţrucat la o bisericuţă din secuime. Domnia Moldovei s-a limpezit, căci n-au mai rămas alte odrasle din trunchiul vechi, decât acestea.

Doamnele se plecară asupra pruncilor, ocrotindu-i cu braţele şi suspinând. Apoi doamna Oltea mulţămi sfintei Marii singură, închinându-se adânc şi făgăduindu-i în gând un dar de mărgăritare.

Cum ieşi Vodă din paraclis, îi stătură înainte cuvioşi manahi de la mănăstirea Zografi din sfântul munte al Atonului. Cu mâinile la piept, îşi plecară spre măria sa camilafcele lor cernite, apoi sărutară pe rând mâna întinsă a măriei sale. Erau trei: tineri şi în putere, foarte oacheşi şi cu bărbi negre îmbielşugate. Aduceau carte de la egumenia lor. Pofteau pe măria sa Domnul să binevoiască a primi trei burdufuri de undelemn din cel mai bun, pentru postul Sfintei-Naşteri. Deasemenea roagă pe măria sa biruitorul Voievod să afle că toate rugăciunile şi pomenirile poruncite se săvârşesc întocmai la sfânta mănăstire. Şi cuvioşiile lor au venit să-şi primească merticul de galbini pe care 1-a hărăzit prin uric cu pecete în veci sfintei mănăstiri măria sa binecredinciosul Voievod Ştefan.

Toate se vor face cum am poruncit eu, a răspuns Domnul. Veţi primi drepturile sfântului lăcaş. Şi chiar astăzi voi mai porunci un dar pentru sfânta mănăstire, poftindu-vă să faceţi pentru domnia mea mulţămire şi rugăciune, după anumită lămurire ce am să vă dau. La cuvioşiile voastre toate sunt bune?

Mulţam im lui Hristos, luminate Doamne, toate sunt bune; şi dorim să vedem pe măria ta străpungând balaurul.

Domnul trecu în sala diecilor, cu pintenii sunând şi cu zalele pe el. Mai avea şi alţi oaspeţi. Soli de la Crâm, cu scrisori şi veşti. Neguţătorii genovezi de la Cafa nu lipseau să-1 ţie în cunoştinţă de toate faptele uimitoare ale spurcatului prigonitor al lumii Mahomet-Sultan. Căpitenia acelor neguţători, senior Federigo, ar fi dorit să apropie mai mult de sine puterea stăpânului Cetăţii Albe, aşa încât să fie aceeaşi rânduială la cetatea cea mare a Crimeei ca şi la cetatea Limanului moldovenesc. La stăruinţile domniei sale, Mengli Ghirai hanul de la Crâm îşi înnoieşte şi-şi întăreşte legăturile de prietinie cu Moldova. în curând are să-i dovedească apriat această prietinie prin anume veşti pe care are să le trimeată la vremea lor. Deasemeni trăiesc pe §cele ţărmuri desmierdate ale Mării neamuri împărăteşti, coborâtori din PaleoJogi, care au castel la Mangop, şi să cugete măria sa Ştefan când e bine să se săvârşească lucrarea cea înţeleaptă şi diplomaticească despre care i s-a mai scris.

Trimeşii lui senior Federigo îşi depuseră şi ei darul la cămările cetăţii.

La Crâm, mârzacii şi hanii, aşezaţi în case de piatră, învăţaseră de la levantini şi italieni o altă rânduială a vieţii. Locul îmbielşugat, priveliştea Mării, cerul blând muiaseră asprimea înfricoşată cu care poposiseră aici dintru început urmaşii lui Ghinghis. Erau aceiaşi războinici fără frică; din când în când îşi puneau tabunurile în mişcare cătră asfinţit; dar şi Hagi Ghirai bătrânul şi Mengli Ghirai fiul său au dovedit înţelepciune în faţa lumii cârmuind cu blândeţă, şi în faţa lui Dumnezeu ţinând pace în grădinile Mării Negre. însă dincolo de Volga rămăsese temeiul cel mare şi neîmblânzit al tătărimii. Acolo erau sălbaticii de demult, aşa cum îi adusese Sabetai-Behadâr şi Batie-Han. Aveau încă locuinţe mişcătoare; alţii se adăposteau sub pământ în bordeie muruite cu humă. Robi din toate seA.

minţiile lumii le păzeau turmele în stepă, sub straja călăreţilor singuratici care ţineau cerul în suliţi, în toate zările. De la sălaşele acestor hoarde hanul trebuia să poată privi în toate afundurile depărtării. De aceea toate pădurile erau distruse de foc în cuprinsurile tătăreşti. Se hrăneau cu carne de cal, îşi păstrau platoşa neagră de piele, suliţa, arcul şi juvăţul; iarna puneau căciulă înfricoşată şi cojoc mânjit de sânge; erau aceiaşi oşteni de pradă din veac, duşmani ai omenirii, despre care Bogdan-Voda povestise cândva fiului său Ştefan-Vodă, şi despre care şi Ştefan-Vodă povestea coconului său Alexandru în seri de iarnă în castel la Suceava.

Între hanii de la Crâm şicei de la Volga nu era prietinie. Mamac-Han, care se aşezase de curând în kuriltai şi se numise, după obicei, împărat al lumii, dorea să bea lapte de iapă din tidva lui Mengli. îi şi trimesese răspuns să se pregătească. Căci războinicii adevăraţi se vor ridica iarăşi asupra pământului, ca odinioară, călcându-1 în copitele cailor, şi destrăbălaţii de la Crâm vor pieri cei dintâi.

Mengli Ghirai surâdea la aceste laude şi socotea mai plăcută pentru fiinţa lui tihna grădinilor suspendate. Dar în vara anului 1469, emisarii săi din pustie îi aduseră vestea că se ridică hoardele de dincolo de Volga ale lui Mamac-Han.

Îndată plecară curieri repezi la castelanii Podoliei să-i înştiinţeze că Mamac nu aşteaptă decât secerişul ţarinilor din Lehia, ca să vie să ridice pânile, împreună cu robii care-i mai fac trebuinţă. Alergători pe cai sprinteni sosiră şi la Moldova, eu carte de la Mengli Ghirai pentru Ştefan-Vodă.

Domnul primi pe slujitorii Hanului de Crâm în Suceava, răsplătindu-i cu arme şi stofe, şi lăudându-i. După ce ei se sculară din genunchi şi se retraseră, Vodă porunci tălmacilor să-i desluşească epistola.

„Noi Mengli Ghirai-Han, stăpânul lumii şi al Crâmului, cuvânta cartea, cel mai puternic şi mai slăvit dintre toţi domnii Oardei de aur, adevăratul urmaş al lui Ghinghis-Han şi al lui Batie-Han; cel mai plăcut Iui Dumnezeu prin faptele sale şi ale părintelui său Hagi Ghirai, scriem ţie Ştefan-Voievod de la Moldova şi să ştii că tipălosul Mamac feciorul haitei vrea să iasă la Lehia în dobândă şi la ţara Moldovei în dobândă; şi să fii harnic şi să veghezi, aşa cum am aflat de la neguţătorii de aici şi din faptele măriei tale cu Craiul, că eşti harnic şi cu priveghere.”