II.

La 8 mai 1478, prin lumina primăverii şi strălucirea palatelor şi grădinilor la Veneţia, o gondolă cu văl de purpură depunea pe Canal Grande, sub porticul Senioriei în preajma Bucentaurului, pe solul lui ŞtefanVoievod, domnia sa arhimandritul Ion Ţamblac, om prea învăţat şi cunoscător de limbi, ruda măriei sale şi dascăl al coconilor domneşti.

Slujitorii săi moldoveni rămaseră jos. Domnia sa solul fu călăuzit în sala Senatului. Acolo era în fiinţă messer doge cu cei şase sfetnici şi cu toţi domnii senatori.

Domnia sa Ion Ţamblac aducea solie scrisă, de a cărei copie în traducere luaseră din ajun cunoştinţă consilierii tainici şi colegiul dregătorilor. Senioria ţinea să onoreze solemn pe trimisul faimosului Voievod şi să-i asculte şi expunerea verbală. Se spunea că acel valah mărunt, cu înfăţişarea ascetică, are un deosebit dar al cuvântului, moştenit de la strămoşii săi Paleologi.

— Mărite stăpâne, iluştri domni senatori, zise solul privind în juru-i la bogăţia sălii şi a costumelor, mă închin cu prietinie din partea slăvitului meu Domn şi vă poftesc sănătate şi putere. Domnia sa Domnul meu Ştefan-Vodă se află întru oarecare suferinţă, dintr-o rană la un picior, dobândită în războiul cetăţii Chilia, acum cincisprezece ani şi vă mulţămeşte pentru medicul pe care aţi binevoit a i-1 trimete prin solul măriei voastre domnul Emanoil Gerardo, care a trecut pe la noi şi a stat între noi. De la acest prea cinstit şi vrednic sol, domnul Emanoil Gerardo, domniile voastre aţi putut cunoaşte războiul nostru din urmă, când a venit asupra Ţarii Moldovei însuşi Mahomet-Sultan cu capul său şi cu o silă cum n-a cunoscut încă lumea. După ce s-a dat mare război la Pârăul-Alb, unde Domnul meu a trebuit să se plece şi să se tragă din vifor, au urmat alte întâmplări în care măria sa Domnul meu n-a încetat de a sta cu sabia în mână şi a lovi, până ce Mahomet a trebuit să iasă din pământul Moldovei mai mult biruit decât biruitor. Amintesc strălucirilor voastre că, într-un veac de om, în care şi Senioria a pus în faţa Necredinciosului viteji condotieri, nu s-a pomenit biruinţă ca cea din trecutul an 75 la Podul-înalt, precum aţi aflat şi de la agenţii domniilor voastre şi din cartea pe care Domnul meu a scris-o tuturor domnilor şi crailor Europei. îndată după războiul din cealaltă vară, precum arată Domnul meu Ştefan-Vodă în cartea sa de solie, a purces fără întârziere cu Vlad-Vodă Dracu de la Ardeal la alt război în Ţara Românească şi a pus pe Vlad-Vodă voievod în acea ţară. Pe care Vlad-Vodă, dopiniile voastre îl veţi fi cunoscând din renume. De şi turcii din cetăţile Dunării, cu Ali-Beg, şi Skender-Beg s-au întors asupra lui Vlad-Voievod şi l-au prăpădit, domnia sa ŞtefanVodă n-a contenit, ci iarăşi a intrat în Ţara Românească, voind să ţie. aici Domn al său şi să depărteze din coasta sa ţpe păgân.

— Aşa că Domnul meu nu încetează, cât îi stă sus fruntea, de a fi soldatul lui Dumnezeu.

Însă, mărite domnule doge şi iluştri domni senatori şi dregători, stăpânul meu Domnul Ştefan vede că stă singur în primejdie. Nici în întâiul război, nici într-al doilea, domnii şi craii nu l-au sprijinit. Şi soliile măriei sale la prea sfântul părinte de la Roma şi la strălucita Seniorie a Veneţiei nu i-au adus decât vorbe de îmbărbătare, pentru care măria sa Domnul meu mulţămeşte; însa măria sa face războiul cu oşteni.

Cunosc, din cele ce am vorbit cu prea înţelepţi seniori de aici că, la stăruinţa Republicii, prea sfinţitul papă ar fi dat lui Matiaş-Crai bani, din care trebuia să ajungă o parte şi la Domnul meu. Dar acei bani nu s-au văzut Ia Moldova. Ştiu deasemeni temeiul pentru care măria sa craiul i-a oprit: deoarece războaiele ar fi fiind ale craiului şi Domnul meu ar fi un supus al său. Domnul Emanoil Gerardo v-a putut da şi domnia sa desluşire asupra adevărului. Aş putea da şi eu o desluşire care priveşte numai o prea omenească şi de iertat slăbăciune a slăvitului Crai-Matiaş: căci fala şi lauda sa şi le trage întrucâtva de la neamul său, care-i valah. Deci şi-a agonisit aurul pentru trebuinţile sale, iar Domnul meu a primit de la domniile voastre o bucată de postav, pentru care deasemeni vă mulţămeşte frumos.

Prea mărite messer doge şi prea înţelepţilor domni senatori, mai cunosc un lucru: că domniile voastre, având atâtea fondaciiri şi afaceri în împărăţia Necredinciosului, nu puteţi sta întruna cu sabia domniilor voastre şi aveţi nevoie mai ales de negoţ; iar când se face război de cătră alţii şi vă bucuraţi de asta, nu doriţi să se cunoască la Ţarigrad bucuria şi amestecul domniilor voastre; cunosc deci adevărul, de a cărui rostire vă rog a mă ierta, că fiind domniile voastre neguţători nu puteţi trăi fără turci; şi întrebarea este numai dacă trebuie să le lepădaţi, din folos, „meno o piti di due per cento”; totuşi să-mi îngăduiţi a aminti că stăpânul meu, de şi poate oricând să-şi alcătuiască pace şi folosinţă cu păgânul, socoate, după cuvântul sfântului Izbăvitor, că omul nu trăieşte numai Cu pâne. Aurul nu-1 va lua cu el la înfricoşatul judeţ.

Dacă deci Domnul meu Ştefan-Vodă nu dobândeşte sprijin săbiei sale, au de la sfântul părinte, au de la domniile voastre, au de la craii Ţării Ungureşti şi Lehiei, ca să-şi întărească cetăţile Mării şi să lovească pe duşman cu o nouă putere, oprindu-1, atunci toţi cei ce vor fi pregetat vor avea a răspunde întâi în faţa lumii şi pe urmă în faţa Celui ce cântăreşte străfundul cugetului nostru.

Mai spun iarăşi ceea ce Domnul meu a rostit în cartea sa că sabia măriei sale e apărarea domniilor voastre; că cetăţile sale sunt straja celor doi crai megieşi; că din aceste cetăţi măria sa cunoaşte mijlocul de a bate şi a redobândi Cafa şi Chersonesul. Acestea sunt taine şi meşteşuguri ale măriei sale., Deci stăpânul meu îşi pune nădejdea în domniile voastre, ca unii ce veţi şti a cumpăni interesele şi a adăugi şi datoria sufletului!

Domnii senatori ai Republicii au ascultat cu luare-aminte expunerea interesantului valah Caloian Ţamblac şi i-au dat dreptate. Dregătorii Senioriei i-au dat, pe lângă dreptate, şi o factură de trei mii de galbini – pe care soli ai lui Ştefan-Vodă îi datorai* mai de mult, din vremea umbletelor şi şederilor lor la Veneţia.

Au fost asigurate corespondenţe şi intervenţii repezi la Cracovia şi la Buda.

Când solul Moldovei a ieşit iar în gondola sa pe Canal Grande şi a trecut pe sub Rialto, vedea bucuria pretutindeni, în înflorirea primăverii şi a petrecerilor, în decadenţa sa, Veneţia era ajunsă la mare bogăţie; gloria ei strălucea nu numai în palatele şi basilicele de marmoră, în biblioteci şi galerii, dar şi-n fastul seratelor şi fineţa banchetelor. Era un an după asediul de la Lepante; armiile lui Mahomet împresurau iarăşi cetatea Scutari; condotierii de altădată, Bertoldo şi Malatesta, căzuseră; se vedea în unele seri, de pe terasele palatelor, arzând pe Tagliamento şi Isonzo sate friulane aprinse de năvrapi.

Vodă Ştefan va rămânea tot singur, cugeta de sine arhimandritul Ioan; Senioria nu va întârzia să încheie pace cu Mahomet-Sultan.

Trăia în vremea aceea la Cracovia, într-o chilie plină de in-folii, un bătrân cărturar leah pe care-1 chema Ian Dlugosz. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, pri1- vând în jurul său şi văzând lumea frământându-se în aceleaşi zădărnicii, mâhnit de micimea celor mari şi frământând între gingii goale cenuşa unor visuri şi nădejdi neîmplinite, scria pentru cei care aveau să vie după el aceste cuvinte, judecind fapta lui Ştefan-Vodă de la Podul înalt: „O bărbat minunat, întru nimic mai prejos decât eroii vechi pe care îi slăvim! Tu, care în veacul nostru, cel dintâi între domnii lumii ai dobândit o atât de strălucită biruinţă asupra Turcului! După a mea socotinţă, ai fi vrednic să stai, prin sfatul şi hotărârea tuturor creştinilor, la stăpânirea lumii întregi, şi mai ales la conducerea oştilor împotriva otomanilor, în vreme ce alţi crai şi domni catolici putrezesc în trândăvie şi desfătări, ori se pierd în războaie civile.”

Ştefan-Voievod nu cunoştea încă aceste vorbe; şi chiar dacă le-ar fi cunoscut, i-ar fi folosit tot atât de puţin cât şi altele. Căci solii veneau de pretutindeni la Suceava cu cărţi. însă măria sa asculta cuprinsul lor în tăcere, pe când bărbierul său grec înlătura cu grijă şi ascundea cu meşteşug cărunteţa timpurie a frunţii sale.

Aln vremea necontenitelor străduinţe ale domnului Moldovei de a ţinea voievod al său în Ţara Românească, ducându-şi mereu oştile în campanii repezi, fie ca să atace fie ca să se apere, având la munteni când pe Ţepeluş-Vodă când pe Vlad-Vodă Călugărul, cân<J prielnici Domniei sale şi închinaţi sub mâna sa, când întorşi la sprijinul turcesc şi la puterea lui Ali-Beg Mihaloglu şi a lui Skender-Beg Mihaloglu, s-a întâmplat şi plecarea Domniţei Olena înspre miezul nopţii, la Moscovia.

Mihail Pleştev, boier al marelui Cneaz Ivan Vasilievici, a sosit la curtea din Suceava la începutul anului 1480, toamna. Închinându-se lui Şicfan-Vodă ca unui mare apărător al legii lui Hristos, domnia sa înfăţişa cărţi şi adăogea şi vorbe, cerând pe domniţa Olena soţie pentru moştenitorul său Ivan.

Vodă a primit peţirea şi a pregătit zestrea şi alaiul logodnicei. Domniţa a purces cătră Moscovia având însoţitori pe dumnealor boieri Sânger, Gherasim şi Lascu, cu druşte, fete ale domniilor lor, cu slujitori şi multe căruţe. La Cracovia alaiul a făcut popas şi însuşi Cazimir-Crai a ieşit cu curtenii săi şleahtici întru întâmpinarea domniţei de la Moldova, spunându-i vorbe plăcute şi înfăţişându-i daruri de nuntă. în ziua de Sfântul-Filip cap al postului de iarnă, măria sa Olena a ajuns la curtea lui Ivan Vasilievici mare Cneaz. A întâmpinat-o cneaghina cea bătrână, mama cneazului celui mare, şi i-a orânduit sălaş într-o pravoslavnică mănăstire de monahii fecioare. Iar la Bobotează a fost nunta.

Pe această copilă a sa, Ştefan-Voievod trebuia să n-o mai vadă niciodată, în această viaţă. între nesiguranţele şi uneltirile acelei curţi depărtate, la marginea pământului, Domniţei Olena îi era scris să sufere fără mângâiere şi în cele din urmă să moară de otravă, împreună cu pruncul ei Dimitrie, în hrube de temniţă.

În primăvara acestei despărţiri, măria sa a poruncit să se adune oasele vitejilor de la Valea Albă, şi deasupra gropniţei să se înceapă lăcaş sfânt lui Hristos. Locului bătăliei i-a pus numele Războieni; şi însuşi măria sa a aşezat cu mâna cea dintâi piatră de temelie. A poruncit apoi meşterilor să dăltuiască pisania, lăsând liber numai anul sfinţirii.

— Căci vremurile sunt trudnice şi sărace, a zis măria sa; şi avem atâtea cheltuieli cu atâtea sfinte lăcaşuri, unele, pustiite, altele din nou pornite, încât nu ştim când va fi ziua sfinţirii de la Războieni. Deasemeni, necunoscându-ne numărul anilor, nu ştim dacă vom apuca acel ceas. Poftim să vedem de mai înainte pisania cu ochii noştri4-; şi vom aşeza-o noi de va binevoi Dumnezeu; iar de nu, o va aşeza urmaşul nostru.

Închinarea aceasta a Domnului Ştefan stă şi astăzi, în următorul cuprins: „în zilele cuviosului şi iubitorului de Hristos Domnului Ioan Ştefan-Voievod, cu mila lui Dumnezeu stăpân Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan-Voievod, la anul 1476, al Domniei noastre al douăzecilea curgător, sculatu-s-a Mahomet împăratul turcesc cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi Basarab-Voievod cel numit Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească, au venit ca să jefuiască şi să prade Moldova şi au ajuns până aici la Pârăul Alb, şi noi Ştefan-Voievod cu fiul nostru Alexandru ieşit-am înaintea lor şi am bătut cu dânşii mare război în luna lui iulie în 26 zile, şi, cu îngăduirea lui Dumnezeu, fost-au biruiţi creştinii de cătră păgâni şi căzut-au acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni. Tot atunci au lovit şi tătarii Moldova din acea latură. Pentru aceasta, bine a voit Ştefan-Voievod să zidească acest templu, cu hramul arhistratigului Mihail, întru ruga sa şi a Doamnei sale Maria şi a fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi întru pomenirea tuturor drept credincioşilor creştini cari au pierit aici.”

Deasupra osemintelor şi a temeliilor, prea sfinţitul” vlădică de Roman a cântat slujbă mare şi a dat pomenire tuturor oştenilor căzuţi. Măria sa stătea îngenunchiat cu toată curtea, şi a lăcrămat puţin, aducându-şi aminte de luptătorii săi pentru dreptate, şi de felul cum a stat fiecare şi cum a pierit în acea zi; mai ales şi-a adus aminte de spătarul său cel tânăr, domnia sa Mihail, care a zâmbit spre măria sa şi după o clipă n-a mai fost. * „Ca floarea câmpului înfloreşte”, suspina în sine măria sa, pe când fumul cădelniţelor plutea spre streşina codrului. Şase rânduri de frunze eăzuseră peste morţi.

Subt ameninţarea acelui viitor pe care îl bănuia întristat şi neguros, Domnul trimesese meşteri la Chilia ca să ridice, din piatră, cetate nouă, întărind în pârcălăbie pe Ivaşcu şi Maxim, cu spor de putere ostăşească şi meşteşug de puşti. Nu mult după aceea a zidit de iznoavă şi cetatea Romanului. Dar pe când acolo i se adăogea, din altă parte avea pagubă. în iulie anul 79 a murit de lungoare coconul Bogdan, al doilea copil al Domniei. Iar nu mult după aceea, în noemvrie următor, se stângea şi Petru, al treilea cocon.

Ca să-şi apere oarecum ce-i mai rămăsese, Voievodul ţinu lângă sine necontenit, în războaiele de la Ţara Românească, pe primul său născut Alexandru-Vodă. Aceste ridicări de oşti şi umblete neîncetate domnul Ştefan le s|vârşea cu stăruinţă, pentru paza asupra Ţării Româneşti, gând strategic şi politic pe care nu 1-a părăsit câtă vreme a avut asupra Moldovei ameninţarea otomană. Măria sa îrrsuşi a călăuzit unele bătălii, când împotriva lui Laiotă, când împotriva lui Ţepeluş. A prigonit pe al doilea călcător de jurăminte Basarab cel Tânăr Ţepeluş până în munţi, şi până la cetăţile Dunării, şi până la Severin. Călăreţii săi au trecut şi la cetăţile że dincolo dc fluviu, în vremea când a pierit MahomctSultan. In sfârţit, a aţezat în scaunul Ţării Româneşti pe un om nou al său, Vlad-Vodă, zis Călugărul, frate pe tată cu Ţepeş-Vodă, copil al unei frumoase brăilence din timpuri vechi, doamna Colţuna. Fără virtute şi de timpuriu sleit, trebuia şi acest Voievod să se supuie păgânilor, întinzând cătră ocrotitorul său de la Suceava al treilea pahar de venin al nerecunoştinţii. Se mai întâmplase, în bătălia de la Râmiiic, în 81, împotriva lui Ţepeluş, şi căderea unui prietin iubit, cumnat al măriei sale, viteazul hatman Şendrea.

În acest răstimp, când s-a săvârşit din viaţă Mahomet El-Fatâh, multor domni creştini li s-a părut că pot sa răsufle, însă Voievodul Moldovei ştia că numărul despre care scrie cartea Apocalipsului rămâne pe pământ; numai trupul istovit al împăratului răutăţii se duce dedesubt. într-adevăr, după războiul din Asia între Gem”„ şi Baiazid, feciorii lui Mahomet, s-a aşezat la împărăţie Baiazid-Sultan şi ameninţarea asupra creştinităţii a rămas statornică. Era întrucâtva părere şi înşelare că acest nou stăpân al otomanilor se lasă ademenit de desfătările seraiului. Putea fi o clipă robit de muieri şi băuturi. Nu era el puterea, ci însuşi puhoiul prorocului minciunos era o stihie ce trebuia să-şi desăvârşească volbura. Deci dintr-o dată ienicerii şi căpitanii cei mari ai împărăţiei au mişcat pe Baiazid asupra Apusului. Poarta încheiase o pace trecătoare cu Ţara Ungurească, într-o vreme când Matiaş-Corvin avea nevoie de linişte în partea Răsăritului, ca să-şi poată urma războiul cu împăratul nemţesc. Cum simţiră domnii şi craii Apusului că se deşteaptă Baiazid, se neliniştiră, întrebându-se cătră cine va să rânjească fiara. ŞtefanVodă nu întârzie să-şi mâie soliile şi la miazănoapte şi la asfinţit, dar amândoi craii îi trimeseră încredinţare să n-aibă nici o grijă. Pe de o parte Matiaş-Craiul avea siguranţa tratatelor pentru graniţele sale; iar Cazimir-Crai nu-şi putea închipui tulburarea tihnei sale; şi mai ales nu-şi putea închipui o îndrăzneală a unor necredincioşi împotriva unui mare şi bătrân rege catolic. Cei mai buni şi viteji ostaşi ai Europei erau polonii. Turcii îi ocoliseră până acum. îi vor ocoli prin urmare şi de acum înainte, fiindu-le frică de săbii tari şi binecuvântate.

Înţelepciunea şi vitejia nu lipsesc însă nici lui Satana. Galioanele de la Ţarigrad cu oştenii cei mai buni şi cu puşti mari se înfăţişară la gura Dunării la începutul lunii iulie, anul 84. Ienicerii au ieşit la uscat. Atacul îndoit al Chiliei a început numaidecât, cu o repeziciune aşa de mare, încât luncile şi ostroavele bubuiau de trei zile şi alergătorii de cetate abia ajungeau la Suceava cu cărţile pârcălabilor. Oştenii moldoveni se ţinură cu tărie opt zile, până ce căzură porţile şi zidurile. Când năvăliră ienicerii cu platoşe şi marinarii negri, moldovenii lepădară tot şi apucară sabia. A doua veste ajungea lui Ştefan-Vodă la Roman. Domniile lor pârcălabii Maxim şi Ivaşcu pieriseră. Au pierit şi toţi oştenii din jurul lor. Când a căzut cel din urmă, ieniceraga a putut porunci abaterea steagului cu zimbru de deasupra turnului.

Vodă şi curtea au coborât la Bârlad, apoi au trecut Prutul. Răzăşii se sculau la porunca domnească. Alte pâlcuri de oaste veneau în lungul Nistrului la război în olatul Mării. Dar galerele şi oştile împărăţiei n-aveau treabă pe uscat. La 20 iulie se îmbulzeau în preajma Limanului, cu trăsnet şi fum. Pe zidurile cele nalte ale Cetăţii Albe boierii pârcălabi Oană şi Gherman pregăteau smoală topită şi săgeţile de mână; iar lângă meterezuri, la bombarde, salahorii grămădeau ghiulele de schijă.

Oştenii, deşi fuseseră loviţi întâi de vestea cea rea de la Chilia, se ţinură tari. Prăvăliră în cele dintâi două zile de asalt toate scările pe care se căţărau strugurii de duşmani. După înfricoşata bătălie a puştilor celor mari de pe năvi, vreme de două zile, ienicerii trecură iar la năvală, prin spărturi. Dar apărătorii i-au bătut cu străşnicie până ce-au umplut cu leşurile lor spărturile. După zece zile, la a treia solie a Sultanului, oştenii moldoveni s-au închinat. împărăţia le-a făgăduit viaţa. Dar după ce au ieşit dintre ziduri, au căzut cu toţii subt iatagane.