III.

Aici se vede că trecerea Siretului se face într-un chip cu totul deosebit; se vede şi cine-i Vâlcu Bârlădeanu; apoi încep să se ivească autohtonii.

Dorind să mai cetească o dată scrisoarea şi lăsând în lungul coapsei mâna stângă în care o ţinea, beizade Alecu întoarse spre oaspetele său ochii albaştri, încă îneguraţi de amintiri.

— Rog pe domnul abate, zise el, să binevoiască a mă ierta.

— Minunată hrană pentru inimă sunt scrisorile plăcute, îi răspunse de Marenne. Văzându-te cu ce luare aminte ceteai, te invidiam. Şi mă gândeam că numai astfel poate plăti invenţia scrisului veninul pe care-l toarnă în noi misivele cu veşti rele.

— Prea adevărat, încuviinţă boierul cu glas deodată schimbat; şi, fără voie, ridică în dreptul inimii scrisoarea desfăcută, apăsând-o asupra contăşului.

Rămase privind în lungul văii cuprinse de umbră. În urmă, soarele căzuse în asfinţit şi-n nouri. Abatele, ca om încercat şi bun cunoscător al sufletului omenesc, înţelese, fără să aibă nevoie de întrebări, că la pieptul tovarăşului său, unde se alipise scrisoarea cea bună, sta păturită în haină alta, stropită de slove înveninate.

Beizade Alecu îşi scutură fruntea, părând a alunga ţânţari nevăzuţi şi strecură în coburul din stânga scrisoarea castelanului de Katowice.

— Încă o dată mă rog de iertare, domnule abate de Marenne; mai ales că, pe lângă grosolănia pe care o săvârşesc, răpesc timp călătoriei noastre şi întârziem în locuri deşerte. Abia ajungem la malul Siretului şi mai avem încă drum, după ce scăpăm dincolo.

— Avem de trecut apa Siretului? se interesă domnul de Marenne. Atunci asta-i încă o întârziere.

— De ce?

— Pentru că tovarăşul nostru, domnul Turculeţ căpitanul, nu e numai oştean, ci şi cetitor de stele; şi domnia sa mi-a prevestit schimbarea vremii.

— Cum se poate?

— Aşa precum am cinstea a-ţi vorbi. Argumentele sale se bazează pe lucruri disparate: paseri, vânt şi lună; cu toate acestea sunt argumente. Şi dacă prorocirea se împlineşte, deşi voi fi cu totul dezolat, îl voi felicita.

— Atunci greşala mea se agravează, vorbi beizade Alecu încruntând sprânceana. Cu toate acestea obrazul lui părea că nu poate fi părăsit de zâmbet. Să silim caii şi să ne aducem aminte că majoritatea profeţiilor nu se realizează.

— Doresc şi eu domnului Turculeţ să fie profet mincinos; îţi mărturisesc însă că şi-a făcut prognosticul într-un chip cu totul impresionant şi sigur. De altminteri observ nouri în urmă, la apus, şi mi se pare că vântul sporeşte.

— Profeţia lui Turculeţ nu mă miră, domnule abate, căci şi oamenii noştri cei proşti de la sate pot cunoaşte lucruri ale naturii pe care noi le învăţăm din cărţi; însă nu-mi place şi n-aş voi s-o cred.

— Atuncea să n-o cred nici eu, prinţule; dar să grăbim caii.

— Să-i grăbim.

— Hm! lesne de spus. Încercarea pentru mine prezintă oarecare greutate. Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi bine hrăniţi. Când am pus banul de argint în palma ţăranului de la care l-am cumpărat, i-am putut număra coastele. Atunci, omul, ruşinându-se, a mai adăogit şi acest lăvicer. Cu ceea ce mai am dedesubt şi mi-a rămas de la şaua furată cu tot cu calul meu şi cu ceilalţi cai ai slujitorilor mei, – pot călări la pas potrivit, dând laudă lui Dumnezeu. Ca vântul care suflă nu voi putea însă merge niciodată. Mai ales că suflă din ce în ce mai grăbit.

— Ce-i de făcut atunci? vorbi beizade Alecu mai mult cătră sine-însuşi. Iată cum lectura unor scrisori poate împuţina inteligenţa omenească. Rogu-te să mă ierţi a treia oară, domnule de Marenne, că n-am înţeles un lucru atât de simplu.

— Care lucru, domnul meu?

— Am socotit că ţii să umbli ca Domnul nostru Hristos pe asinul său ş-am scăpat din vedere că un nobil trebuie să călărească altfel. Nici n-am observat că ţi-au rămas pintenii şi n-ai ce face cu ei. Dar lucrurile se pot drege… Am ajuns la malul apei şi am un om pe care-l chiamă Vâlcu Bârlădeanu, care are să ne scape din încurcătură. Bârlădene! strigă el, înălţându-se şi întorcându-se în scări.

— Aici-s, măria ta, tresări cu răcnet unul din ţărani, grăbindu-şi calul şi înfăţişându-se.

Era un fel de uriaş adus puţin din şale, cu pletele cărunte curgându-i pe umeri. Avea sprâncenele groase ca şi mustăţile şi privea ascuţit de după ele ca de după nişte tufe.

— Acesta-i un pădurar al meu, lămuri beizade Alecu. Ascultă, Bârlădene. Aici părintele descalică şi-l trecem apa.

— Am înţeles, măria ta.

— Şi după ce trecem apa, Bârlădene, dai sfinţiei sale calul tău, să putem umbla mai repede, căci sfinţia sa nu poate călări cum se cuvine pe mârţoaga asta fără şa.

— Am înţeles, măria ta.

— Iar tu, Bârlădene, te vei nevoi pe acest căluţ şi te-i ţinea de noi cum vei putea.

— Mă ţin, măria ta, de ce să nu mă ţin?

— Cată să ne grăbim, Bârlădene, căci, după cât spun unii şi alţii, are de gând să vremuiască.

— Asta-i numaidecât, măria ta. La noapte, plouă.

— Iată o confirmare a profeţiei căpitanului Turculeţ, se adresă cătră abate boierul. Bârlădeanul meu prevesteşte şi el ploaia.

— Atuncea nu ne rămâne, prinţule, decât să ne plecăm capetele şi să ne resemnăm; căci se mai iveşte o greutate.

— Nu înţeleg. Ce greutate?

— Nu văd, prinţule, nici pod fix, nici pod umblător. Ai cumva de gând să încercăm o baie în această frumoasă apă? Anotimpul mi se pare cam nepotrivit.

— Deocamdată să descălicăm, răspunse beizade Alecu. Mă bucur tot mai mult că am un tovarăş cum îmi place mie şi te rog să ne ierţi pentru mijloacele noastre primitive şi ruşinoase de a trece râurile.

— După cât înţeleg, suntem la un vad, oftă abatele de Marenne.

La glasul lui beizade Alecu, pâlcul de oameni se bulucise în marginea luncii de sălcii. Zimţuit şi tulbure, Siretul fugea pe pietrişul vadului, murmurând uşor în singurătate şi-n pustie. Vântul scutura asupră-i foiţi galbene.

Căpitanul Ilie Turculeţ ieşi înainte şi trecu cel dintâi. Oştenii şi oamenii intrară după el cu desăvârşită nepăsare, luând între dânşii, cu îndemnuri mute, pe slujitorii de limbă străină.

Bârlădeanu într-o clipă zvârlise din picioare în năsip ciubotele şi lepădase iţarii de lână. Grămădindu-şi buclucurile în suman, le potrivi şi le legă pe căluţul bucovinean al abatelui. Înodă frâul căluţului bucovinean al abatelui de coada calului său. Apoi, gătind toate, se întoarse cătră oaspetele străin, aşteptând. Ca om deosebit de ager ce se afla, abatele de Marenne înţelese ce i se cere. Se urcă, ajutat de beizade Alecu, în spatele Bârlădeanului şi-şi potrivi în echilibru trupul bine hrănit.

— Ţin'te vârtos, îi zise pădurarul, în limba lui moldovenească.

Abatele de Marenne înţelese şi acest îndemn, nu crezu însă de cuviinţă să răspundă franţuzeşte.

Bârlădeanu apucă frâul calului său şi îndată se mişcă şi căluţul din urmă. Cu caii după el şi cu abatele deasupra, intră în vad şi-l trecu liniştit, udându-se până la brâu. Beizade Alecu veni şi el în urmă, călare ca şi cei dintâi.

La celălalt mal ţăranul intră iar în ciubote şi-n iţari, îşi înfăşură pe el sumanul şi-şi trecu în spate săneaţa. Privi cu mirare cât de uşor încalecă străinul în şaua lui şi clătină din cap cătră stăpânul său:

— Văd că papistaşii ştiu să încalice ca şi popii noştri.

De data asta de Marenne nu înţelese şi ceru lămuriri lui beizade Alecu:

— Ce spune?

— Domnule de Marenne, Bârlădeanu îşi exprimă admiraţia pentru felul cum te-ai ridicat în şa.

Abatele se simţi cu deosebire măgulit şi întoarse o privire prietinoasă cătră om. Dar Vâlcu Bârlădeanu sărise pe calul cel mărunt şi, bătându-l cu călcâiele, îl făcu să zvâcnească într-un umblet iute şi şerpuitor. Dintre toate lucrurile câte se petrecuseră într-un pătrar de ceas, acesta i se păru abatelui de Marenne cel mai bizar.

— Căluţul meu îmi arată că nu l-am cunoscut, mărturisi el, uimit. Sunt nevoit, în această ţară, să încep nişte tablete nouă; e vădit că am de însemnat fapte vrednice de amintire. Aş fi curios, prinţule, urmă el puţin maliţios, şi cunosc podurile de piatră pe care le aveţi aruncate peste râuri.

— Domnule de Marenne, răspunse beizade Alecu, la dorinţa aceasta, Bârlădeanul meu ţi-ar răspunde că aşa ceva nu se poate vedea în ţara noastră. Noi, de la dacii cei vechi, am păstrat mijloace mai simple şi mai sigure de trecut apele. Tot Bârlădeanu ţi-ar spune, iubite domnule abate, că dispreţuieşte orice arhitectură meşteşugită, preferând bordeiele şi peşterile pe care Domnul Dumnezeu le pune mai cu uşurinţă la îndămâna făpturilor sale.

De Marenne se uită cu îndoială spre boier. Îl văzu serios şi grav, – cu toate acestea era încredinţat că glumeşte.

Privi în urmă, la dunga de nouri a asfinţitului, înflăcărată de soare, apoi la cerul înalt de deasupra şi judecă în sine că sara vine cu linişte şi pace. – „Vorbele acestor oameni înşală, – cugetă el veselindu-se în sine, – numai rânduielile eterne ale lui Dumnezeu sunt sigure. Să grăbim cu încredere spre odihna zilei.”

Pâlcul de călăreţi grăbea într-adevăr, în urma căpitanului Turculeţ, care şi el acuma galopa în urma lui Vâlcu Bârlădeanu, cunoscător al locurilor. Pădurarul fugea înainte ca o nălucă – deasupra siluetă de uriaş şi jos gânganie cu picioare mărunte. De Marenne îşi sili fugarul cu pintenii, ţinându-se alături de Alecu Ruset. Şi după ce sui dealul, privirile-i fură izbite de o privelişte cu totul nouă, ca şi cum ţara, cu lumina şi peisagiul, s-ar fi schimbat printr-un farmec.

Cavalcada fugea cotii, iepureşte, pe valea cealaltă – fugea într-o vale de umbră, care părea că nu se mai isprăveşte, O pădure începea în dreapta şi îmbrăcă pământul în valuri, spre zări nesfârşite. Vântul suna în stejarii din margine. Undeva, în fundul adâncului, în direcţia unde se cufundau călăreţii înşiraţi câte unul, lucea un lac. Era o fantasmagorie de vis de nespusă frumuseţă, ca un pământ feciorelnic descoperit întâi. Nicăieri nu se bănuia prezenţa omului.

Lăsând îndărăt lucirea măreaţă a asfinţitului, abatele de Marenne începu să coboare, întrebându-se ce căi minunate şi cotite îi rezervă clipa viitoare în aceste singurătăţi. Dintr-odată, pe neaşteptate, într-o râpă nebănuită, în partea pădurii, îi apăru omul.

Tresări, căci această apariţie nu era în armonie cu sentimentul şi cu aprecierile sale din clipa precedentă. Nu era în armonie nici cu ceea ce în chip obişnuit cunoştea el despre această nobilă operă a Celui-prea-puternic. Din risipiturile câtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în rovină, o fiinţă în zdrenţe răsări ameninţătoare, înarmată c-un par, rupt din lăstarii de-aproape. Privea spăriată, printre pletele pe care i le zbătea vântul dinaintea ochilor, încâlcindu-i-le cu barba zbârlită. O droaie de câni slabi, – arcuiţi şi cu cozile subpuse, un fel de lupi ai foametei, – ieşise la cărare, în juru-i, lătrând sălbatic şi urlând.

Tovarăşii dinainte se opriseră. Se opri şi de Marenne lângă beizade Alecu.

— Ce se întâmplă? întrebă abatele, neliniştit.

Omul răcnea nedesluşit, ameninţând cu parul.

— E un fiu al pământului. răspunse râzând boierul.

— Ce doreşte?

— Să vedem.

Alecu Ruset îşi făcu loc. Bârlădeanu sărise de pe căluţ, apucase braţul omului şi-i smulsese arma preistorică. Lupii foametei, într-un concert înfricoşat, se împrăştiară loviţi în dreapta şi în stânga. Rămaseră lătrând şi chelălăind la distanţă.

— Ce vrei, măi creştine? strigă Vâlcu.

Aşteptând să fie izbită, arătarea se dădu înapoi.

— N-auzi, măi? Răspunde ce vrei.

— Oameni buni! strigă deodată un glas nou: fie-vă milă şi iertaţi-mă!

Omul îşi plecă fruntea. Răspunse numai corul îndărătnic al cânilor.

— De ce să ne fie milă şi de ce să te iertăm?

Căpitanul Ilie îşi îndemnă calul, care lovi cu capu-n pieptul omului.

— Aici e sat, care se chiamă Năstureni, lămuri Vâlcu Bârlădeanu.

— Unde-s gospodarii? Cine-a prădat satul? întrebă căpitanul Turculeţ.

— Oi, boierilor şi domnilor, se tângui deodată omul c-o voce nefirească; parcă eu pot şti cine ne-a prădat? Zic să fi fost cazaci ori Ieşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, ne-au luat vitele. Şi sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mititel ca al nostru nu se poate apăra.

— Unde-s oamenii?

— Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin cânii. Puţini s-au întors, fără izbândă. Ş-acu, cei care am rămas ne-am mutat în pădure!

— Unde în pădure?

— Apoi aici în pădure, în loc afund, unde avem poieni şi locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar viaţa. M-am întors numai după javrele acestea, care or să vrea să meargă. Iar eu pe omul ista nalt îl cunosc a fi din părţile noastre, creştin moldovan ca şi noi. Dacă nu sunteţi oameni răi ori păgâni, daţi-mi drumul să mă duc.

— Du-te, omule, în drumul tău, la ale tale… vorbi cu dispreţ Alecu Ruset. Slujitorii mei nu ţi-au pricinuit nici o sminteală. De ce ai ieşit cu parul?

Omul rămase aplecat şi neclintit, proiectat pe lăstari şi părând, ca şi ei, crescut din pământ.

— Iată răspuns la întrebările noastre, se întoarse beizade Alecu spre abate. Nici el nu ştie ce vrea.

— Dar ce este? ce i s-a întâmplat? Parcă a încercat să spuie ceva.

— Nu-i decât un sat prădat.

— De cine?

— Nu se poate şti.

— Nu înţeleg. Ce face poliţia domnească?

— Probabil că face ceea ce se vede… răspunse beizade Alecu.

— Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui stat, obiectă abatele de Marenne, jignit de nepăsarea tovarăşului său.

— Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor. Am onoarea a atrage domniei tale marea-aminte că întindem şi se întunecă. Avem de făcut încă drum lung. Să lăsăm deci pământului pe fiul său şi să ne grăbim.

— Domnul meu, încercă să obiecteze abatele; datorăm asistenţă unui om care, mi se pare, crede în Isus, ca şi noi.

— O, de asta te rog să nu te îngrijeşti, domnule de Marenne, căci are un protector mai bun.

— Mi se poate explica ce protector poate avea, în afară de Dumnezeu?

— Nu-i destul? Dumnezeu a dat pădurea care se vede. Şi-n această pădure fiii pământului ştiu să găsească adăpost şi protecţia de care domnia ta se îngrijeşte. Să mergem. Ia-o înainte, Bârlădene.

Caravana porni cu grabă la vale, lăsând pe om tăcut şi pe câni urlând. Abatele de Marenne se supuse, împotrivă inimii lui. Nemulţămirea şi-o manifestă lovind mai tare şi mai îndesat calul cu pintenii.